El este omul care a pus pe picioare RISE Project, cea mai performantă platformă de investigații din țara noastră. A avut burse în toată lumea, de la Viena la Stanford, s-a întors în România și face, pe cât e posibil pentru un jurnalist, dreptate.

PARTEA A II-A: DIN CARE AFLĂM DE CE S-A ÎNTORS PAUL RADU ÎN ROMÂNIA

Paul Radu n-a rămas în America. Voia să vadă toată lumea

Hai să revenim în Statele Unite ale Americii, în tinerețea dumitale. Erai și tu tânăr, te-a marcat civilizația americană?
Da, da, mult.

De ce n-ai rămas la San Antonio Express-News, să muncești acolo?
Fiindcă voiam să văd lumea. Am mai avut după aceea fellowship-uri în State și tot n-am rămas.

Și ei nu te trimiteau nicăieri?
Am fost în Mexic atunci, dar nu că m-au trimis ei, ci fiindcă am vrut eu să merg. Dar voiam să văd lumea, toată lumea.

Și o vezi mult mai bine dacă stai la București decât dacă stai la San Antonio?
Da, în momentul ăla era mai OK de aici; și acum e. Nu contează unde stai, de fapt, dar n-am avut vreodată intenția să rămân pe undeva prin străinătățuri. Am stat câte un an, câte șase luni – și în Africa, și peste tot.

Cât timp ai stat în San Antonio?
Atunci am stat șase luni. Aia a fost prima dată când am fost în State, și după aia am mai stat – am stat și un an, în California. Și după aia am tot fost, am tot fost.

Povesteai că te-ai întors la „Evenimentul zilei” și i-ai convins să cumpere accesul la o bază de date, cu 300 de dolari pe lună. Renta economic?
Da, au ieșit o grămadă de materiale din accesul ăla. Era o sumă mică, oricum, 300 de dolari era o sumă mică, nu era nimic semnificativ pentru „Evenimentul”, atunci. „Evenimentul” mergea destul de bine.

Tu cât câștigai?
Cred că vreo 200 de dolari.

Era mai mult decât leafa ta lunară.
Era mai mult, da. Dar era vorba de ziar și de acces, adică aveam mai mulți acces la ea.

Câți erați?
Când am făcut secția de Investigații–Reporteri speciali, unde am devenit șeful secției, bine, cu numele „șeful” – eram vreo șase oameni, chiar șapte…

Și ceilalți ce fac acum? Mai fac investigații?
Păi era Dan Badea, care scrie pe blog – nu știu dacă îl știi pe Dan Badea. N-am mai vorbit cu el de șase-șapte luni. Erau Ștefan Cândea, Sorin Ozon, împreună cu care am făcut CRJI-ul (n.r. – Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație). Mai era Ovidiu Hogea. Nu știu ce mai fac ceilalți acum. Dar nu știu de unul să fie încă în presă, „să combată” activ. Și în State, că n-am apucat să îți spun, a fost interesant și în plan personal, așa, că am ajuns acolo și mă așteptam la o societate din asta unde e anarhie; eram super-bucuros că ajung în State. Și am găsit (mai ales Texas-ul; San Antonio e atipic pentru Texas, e un oraș unde 90% sunt hispanici) o religiozitate de-asta care m-a surprins, oamenii mergeau la biserică duminica…

Catolici?
Da, dar nu erau doar catolici, erau și protestanți; toată lumea mergea la biserică duminica. Eu aveam altă impresie despre State, mă gândeam că e locul ăla liberal… Și, din contră, de fapt familiile erau mai așezate decât la noi, mult mai așezate. Și acolo mi-am făcut o prietenă.

Americancă?
Da. Am avut vreo două prietene acolo, una americancă; și chiar a fost o chestie interesantă – părinții ei sunt mexicani și ea s-a născut în State; și nu vorbea spaniola deloc. Părinții aveau filosofia asta că, pentru a se integra mai bine, nu trebuie să știe spaniola, ci să învețe doar engleza. Și la un moment dat venise bunica ei, abuela, știi?, din Mexic, care nu putea să vorbească cu ea și eu făceam pe translatorul, cu puțina mea spaniolă de atunci. Acum vorbesc bine, dar atunci vorbeam slab.

Te-ai perfecționat între timp?
Da. Eu călătoresc în fiecare an – din 2002 –, în Columbia, de exemplu. Și stau câte o lună, și am prieteni, și după aia am făcut și școală, la Stanford, spaniolă organizat – gramatică, că voiam să pun ceva structură. Între cursurile facultative am făcut spaniolă.

Paul Radu a fost bursier la Stanford

Ai mai făcut niște școală la Stanford?
Da, în 2009-2010.

Un master, ceva?

E un Knight Fellowship, e o bursă foarte tare, îți dă posibilitatea să studiezi ce vrei tu. Tu îți faci curriculumul; alegi computing și filosofie și un curs la școala de business – ceea ce studenții de acolo nu pot să facă. E foarte, foarte tare chestia. Și îți faci tu singur modulele, știi?

Ți-ai ținut o evidență, câte burse ai avut de-a lungul vieții dumitale?
Am avut multe. Le pot enumera – adică mă pot gândi și ți le pot spune pe toate; dar au fost multe, am mers din bursă în bursă.

Se poate trăi din asta?
Da.

Mai mergi?
Momentan, nu. Mi s-a oferit o bursă anul ăsta și n-am plecat la ea – tot în California, la Institute for the Future, unde sunt fellow oricum, dar altfel de fellow. Nu, deocamdată nu. Știi cum e? Jurnalismul de investigație te cam consumă uneori și e OK așa, o dată la trei-patru ani, să faci nu o pauză neapărat, dar chiar să schimbi mediul cu totul, să ieși puțin – timp de șase luni, trei luni măcar – să încerci să faci și altceva; că, altfel, poți să intri în vrie, să o iei razna, bine-bine de tot. Acum nu mai e presiunea cu care lucram la „Evenimentul”, când munceai o grămadă și nu știai dacă îți apare materialul sau dacă n-o să ai probleme din cauza lui, adică sunt niște gânduri care n-ar trebui să existe în capul jurnalistului de investigație.

Dar gândurile astea le găseai și la colegii tăi din străinătate, sau erau proprii, erau românești?
Românești, românești.

Cum a fost perioada 2000-2004? Știu că ai avut și niscaiva probleme fizice, ai cam fost bătut pe stradă în urma unei investigații publicate în ziar…
Da, era o perioadă în care eram șeful secției de investigație, eram la „Evenimentul”, nu intrau investigațiile, după aia mă mai și lua la rost, uneori, Cornel Nistorescu, directorul ziarului: „Bă, tu când mai dai ceva?”, „Păi, aveți investigațiile alea, dați-le!”. Bun, eram de acord cu el – consumau mult timp investigațiile alea, că nu puteam să dau zilnic ceva, că n-aveam cum…

Cu toate astea, rămâneai acolo, n-aveai altceva de făcut.
Da, bine, până când am plecat  la „Jurnalul” (n.r. – „Jurnalul Național”), unde a fost o perioadă chiar bună, că erau Grigore Cartianu și Răzvan Ionescu la conducere, și chiar au publicat tot ce am dat – și de Nicu Gheară, care era super-tabu în vremurile alea, și…

Între ce ani ai lucrat la „Jurnalul”?
Din 2003 până prin 2007. Dar eu, iarăși, tot timpul eram plecat…

Bursele?
Da, da, da. Și mai scriam de la distanță, mai făceam un reportăjel din Cuba, mai unul din Columbia – o chestie de pe unde mergeam eu…

Paul Radu și interviul cu generalul implicat în lichidarea lui Pablo Escobar

Ce făceai – în Columbia? Investigații transfrontaliere despre traficul de droguri sau cum?
Prima oară am făcut un interviu (când lucram la „Evenimentul”, în 2002) cu generalul Rosso José Serrano, El General, e tipul care a condus, pe partea columbiană, operațiunea în urma căreia a fost ucis Pablo Escobar.

Un om al legii.
Da, un om al legii, dar cu o istorie… un țăran, de fapt, care admitea toată asta: „Da, eu sunt țăran și am ajuns într-o conjunctură favorabilă…”. Ajunsese șeful aparatului de Securitate – al lui Uribe,care era președintele Columbiei atunci. Dar n-a avut noroc în carieră, a fost implicat într-un mega-scandal – fiul său, gay, a fost prins cu cocaină în Italia, în fine.

O biografie realist-magică.
Da, și interviul ăla a fost o nebunie absolută, fiindcă eu atunci am plecat din Viena, eram la bursă (în 2002) și eu deja cunoșteam câte ceva despre criminalitatea organizată în Estul Europei – studiam, citeam mult. Și am ajuns să țin niște cursuri la sediul ONU, în Viena – să le țin celor care se ocupau de criminalitatea organizată transfrontalieră, și acolo era șef un mexican, fostul șef al Poliției din Mexic, cu care m-am împrietenit, a fost și un șef al Poliției din Italia – și le-am spus: „Aș vrea să merg și eu în Columbia să văd cum e acolo; ce pot să fac acolo”. Și oamenii au zis: „Păi, uite, noi avem un prieten acolo, generalul Rosso José Serrano; spune că vii din partea noastră și, dacă vrei să vorbești cu el, să-l intervievezi…”. Eu: „Aa, e tipul cu Pablo Escobar!”.

Și cum te-a primit generalul?
Am ajuns acolo, l-am sunat pe general, el: „Da, mâine vin. Unde ești, la ce hotel?”. Și eu eram, de fapt, la un hostel – n-aveam problemă cu asta, eu tot timpul stăteam la hostel-uri –, numai că mi-era că vine generalul acolo unde toată lumea fuma iarbă; știi cum sunt în Columbia (e modelul ăla hispanic): intri pe o parte și e o grădină interioară luxuriantă, cu hamace, cu de-astea, și de-acolo-s cămăruțele și așa. Și lumea fuma iarbă; și zic: Doamne, cum să vină ăsta aici?, iar generalului: „Domnule general, haideți să mergem în altă parte, aici nu prea e loc” – ceea ce era adevărat și asta. Și el zice: „Bun, mergem la hotelul cutare, dar vin eu și te iau”. Și aștept, se face ora, ies în față – m-am împrietenit acolo cu un neamț, Uwe Wrenger, care e chirurg estetician; știi că țara cu cele mai multe operații estetice din lume e Columbia! Deși fetele sunt superbe…

…vor mai mult.
Da. E un paradox acolo. Și eram cu Uwe, care avea o super-cameră foto, el învățându-mă multe despre Columbia, fiindcă el mergea acolo din anii ’80. Era veteran de Columbia. Eu cu el așteptăm și deodată vedem blocată strada – era o stradă în pantă –, două SUV-uri negre și-ntr-o parte și-n alta, se dă lumea la o parte, intră o cavalcadă de-aia de mașini și zic: „Wow! Ce naiba?” – o stradă în zona veche a Bogotei, unde-i caldarâm din ăsta. Și oprește un Ford Explorer mare-mare, generalul iese – un om micuț, așa, zice: „Tu ești Paul Radu?”, „Da, eu sunt”. Îl cunoaște și pe prietenul meu neamț, ne controlează, ne bagă în spatele mașinii; ne duce la un hotel din centrul Bogotei, unde opresc și golesc tot hotelul, sigilează să nu intre nimeni și rămânem eu cu prietenul meu neamț și cu generalul, să discutăm. Și eu eram: „Fuck!”, și încep să îi pun întrebări. De fapt, totul a fost o conjunctură: el voia să devină următorul șef pe antidrog de la ONU și el credea că, dacă îmi dă mie interviul – fiindcă fusesem recomandat de ăia din Viena – are o șansă mai mare să obțină funcția. (râde) N-avea nicio legătură.

A ajuns, până la urmă?
Nu, n-a ajuns. A fost scandalul cu fiul său.

Probabil că altcineva îl lucra, în paralel.
Da. Cert este că i-am luat un interviu de vreo două ore, cu multe întrebări, și am ajuns să facem poze așa, pe după gât, eu cu el și cu Uwe. Super-băiat generalul. Și am publicat în “Evenimentul zilei” materialul. N-a avut niciun impact pentru el interviul. Asta a fost prima experiență cu Columbia, după care, prin alți oameni – din cei cu care lucrasem în State –, am făcut contact cu FARC (n.r. – organizație de stânga, paramilitară), dar și cu organizația de dreapta paramilitară. Și am avut întâlniri și cu ăia, care erau periculoși.

Paul Radu a scăpat neucis printr-un concurs de împrejurări

Cum ai reușit să scapi neomorât până la vârsta dumitale? Câți ani ai?
Treișnouă. Printr-un concurs de împrejurări. Fericite.

Ai fost vreodată pe cale să fii ucis?
Nu. De exemplu, în Columbia simțeam dacă mă urmărește cineva și o luam la goană, știi? Și nu era vorba de jurnalism, era vorba că puteai, în anumite zone, să fii omorât că era omul beat sau drogat și îți dădea în cap. Deci nu mă refer la jurnalism.

Oamenii trăiesc cu impresia că meseria voastră – jurnalist de investigații – e periculoasă, dar, din ce îmi povestești, e periculoasă doar la un nivel mai mic, cum ar fi dacă mergi în Ferentari. Explică un pic, pentru cetățeni, cum arată partea asta.
În momentul în care investighezi criminalitatea asta de nivel mare – spălare de bani de miliarde de dolari –, evident că te întâlnești oamenii ăia, care sunt bancheri, sunt tot felul de politicieni corupți. De obicei, ei cred că ești unealta cuiva, nu că ești un jurnalist pe cont propriu, care își face cinstit munca, și asta din două motive principale: 1) cele mai multe dintre personajele astea au așa un ego foarte puternic și nu au cum să te vadă pe tine ca pe inamicul lor, că tu ești prea mic; 2) mulți dintre ei dețin presă și știu cum funcționează; și știu că ei își trimit jurnaliștii să îl atace pe ăla și pe ăla. Discuții cu Vântu la telefon: „Domnu’ Vântu, sunt Paul Radu, de la Jurnalul Național, și vreau să vă pun o întrebare referitoare la așa, așa” – la obiect! Răspunsul lui Vântu: „Cine te-a pus? Cine ți-a dat informația? Iar îmi umbli cu securisme de-astea?”. „Domnu’ Vântu, sunt date publice, v-am scos firma din Cipru, și acolo…”. „Nu cred așa ceva, nu! E o minciună și, când vrei să-mi spui adevărul, mă suni din nou!”. Îmi închidea telefonul, deci așa gândesc ei! Și atunci asta e și o formă de protecție, când vine vorba de oamenii implicați în chestii foarte, foarte mari.

Consideră, practic, că nu rezolvă nimic dacă te lichidează pe dumneata, nu?
Da. Fiindcă în spate e altcineva. De exemplu, noi, la RISE Project, dacă scriem despre Ponta: „Aa, sunt sponzorizați de americani!”, dacă scriem despre Iohannis, „Băi, ce dubios!”. Sunt trei reporteri care au lucrat la Voiculescu – „Aa, da! Se explică!”. Oamenii mereu găsesc explicații despre de ce scriem, și când văd că scriem despre toți, o iau pe părți, știi, nu se uită în ansamblu, să zică: „Stai, că ăștia scriu despre toți!”.

Dacă scrieți despre toți, o să vă acuze că sunteți securiști. V-ați confruntat cu genul ăsta de abordare – că faceți jocurile cuiva din umbră?
Da, de multe ori.

Citește și prima parte a interviului cu jurnalistul de investigații Paul Radu

Și le-ați demontat? Cum le răspundeți?

Nu le răspundem, zicem doar: „Citiți materialele pe care le facem!”. Atât, ăsta e singurul răspuns. Dacă noi ne întâlneam cu oameni și le spuneam: „E muncă cinstită!”, nu credeau! Ziceau: „Mda, știm, știm!”. Ei tot discutau cu noi ca și cum e ceva în spate, știi? „Și mai transmiteți-le șefilor, să știe că, totuși, i-am ajutat și eu!”. Și noi: „Domnule, v-am spus că suntem jurnaliști!”. „Eu atâta vă spun, transmiteți-le șefilor că, totuși, sunt băiat bun, și nu…”. Și de-astea, știi? Îți stă mintea în loc. În fine. Sunt situații când e mult, mult mai periculos, situații care-s mici, de fapt! Îți pot da exemple din ce am făcut eu: am mers o dată sub acoperire, incognito, în Ferentari – în Zăbrăuți –, la vreo jumătate de oră, o oră după ce fusese acolo o razie a Poliției. Am mers să arăt că încă se vindea heroină și că razia aia nu fusese nimic, fusese un simulacru! Și am urcat la etajul II, într-un bloc din ăla unde mergi printre gunoaie, și am cumpărat o bilă de heroină; vorbeam cu dealer-ul, nu era nimic ieșit din comun, era de nivel mic, mic, mic – cu bilele. Și puradeii de acolo au început să sară pe mine. Unul era destul de mare, a simțit – aveam centură de-aia pe mine, să înregistrez – și întreba: „Ce e aia? Ce e aia?”. Aveam o cămașă mai largă. Și zic în gând: „Dacă în clipa asta părintele își dă seama că puradelul mi-a găsit aia, acolo am rămas!”. Asta a fost super-super periculos, erau drogați oamenii ăia, și ăștia sunt cei mai periculoși! Sunt oamenii care n-au niciun control.

Te-ai mai întâlnit cu asta?
Da. În Congo. Sunt întâlnirile alea cu un copil care era clar drogat și cu kalașnikovul atârnându-i așa, știi? Și zice: „Ai bani? «D’argent! D’argent!»”. Și zic: „N-am, uite..”. Dar în momentul ăla mi-a fost frică; cât i-ar fi luat copilului să apese pe trăgaci?

Paul Radu era strigat Iisus de puștii cu mitraliere de gât

În Africa ce ai făcut?
Prima oară am fost fiindcă era prietena mea acolo, făcea un doctorat și am mers să stau cu ea.

Era una dintre fetele din America?
Nu, era româncă. Am stat și eu pe acolo și am început să fac investigații pe minerit, că nu puteam să stau degeaba. Și am ținut o bază de date, tot felul de lucruri; a fost o nebunie. Asta se întâmpla în Congo. Dar am fost în mai multe țări, am fost cam peste tot în Africa.

E OK în Congo, dacă mergi pe stradă?
E interesant; nu e bine să ieși după lăsarea întunericului. Eu mergeam în fiecare zi, de dimineață până seara, făceam 17-18 kilometri pe jos; și m-am împrietenit cu toți “shege” – aveam părul mai lung…

Ce sunt ei – shege? Nu multă lume știe.
Sunt bandele cu cei mai violenți copii. Puști cu mitraliera de gât. Mă știau toți – plecam dintr-un loc – dintr-un cartier – și ajungeam până la gară, unde se termina, practic, orașul. Și foarte rar vezi albii umblând pe stradă, în schimb în Congo e cea mai mare misiune ONU din lume. Și toți umblă cu bodyguarzi după ei, nu umblă deloc pe străzi de capul lor. Umblam zilnic cu prietena mea și ne-am împrietenit; strigau după mine pe stradă: „Jésus! Jésus!”. Și intram în vorbă cu ei, tot felul! Erau unii care vindeau cartele de-astea SIM la măsuțe, erau câte opt care făceau asta – copii de 12-14-16 ani. Seara nu era bine să ieși, chiar cum eram eu, cunoscut și care îi știam, nu era bine; seara beau alcool, se drogau – puteai tu să fii cel mai bun prieten al lor, nu puteai să riști. E foarte scump în Congo, o pizza e 20 de dolari, totul din cauza misiunii ONU, care a crescut prețurile enorm. Și acolo oamenii fac 5-10 dolari pe lună, deci e o nebunie. Și eram cazat la o biserică, acolo bisericile au și locuri de cazari, și într-o seară vin doi cehi, cu o Skoda din asta veche, care făceau turul Africii – băieți, cu abțibilde pe mașină, stil clasic; și voiau și ei să-și pună cortul în curtea bisericii – eu stăteam chiar într-o chilie – și le-am explicat puțin cum stau lucrurile pe acolo, le-am spus că eu trebuia să ajung în Angola; era 7 sau 8 seara și deja se întunecase (asta era prin februarie). Au vrut să iasă, și le-am zis: „Bă, nu ieșiți după lăsarea întunericului, că nu e OK!”. Și ei: „Hai, mă, ce?”. Erau doi tipi înalți, bine făcuți. „De ce să nu ieșim?”, „Că nu e bine, vin shege!”, „Care, ăia mici?”, „Da, ăia mici, dar nu e bine”. S-au întors după două ore bătuți și fără nimic – fără acte, fără pașaport –, au rămas după aia două luni acolo, până și-au reglat toate chestiile. Era unul cu ochiul umflat; i-au bătut ăia mici, că-s mulți! Poți să fii tu cel mai tare din lume, nu poți să ieși după lăsarea întunericului, e lege acolo, findcă alb înseamnă ban! Ziua e OK, dacă intri în vorbă cu ei; și atunci e periculos, că ți-am zis, venea copilul ăla la mine cu arma bălăngănindu-se; sau erau de-ăia care te luau pe stradă cu: «Vous mangez bien ici au Congo, n’est pas?» (n.r. – mâncați bine aici în Congo, nu-i așa?), și ziceam: „Nu, mănânc ca tine”. Ei, de exemplu, la prânz consumă un suc – Vitaló se numește – o mizerie colorată, cu pâine. Bă, da’ tu știi ce merge?! Bine, după două săptămâni te ia durerea de stomac, dar chiar are gustul ăla bun, e ca o bomboană lichidă. Și stăteam cu ei la chioșcuri, mâncam la fel ca ei, era super-OK; nu că bravam, efectiv nu aveam ce să mănânc, că nu îmi permiteam altceva; îți spuneam de o pizza – 20 de dolari; am mâncat două pizza în patru luni! Friptura era 50 de dolari și era o mizerie.

Asta prin ce an ziceai că era?
2010-2011.

Și RISE Project când l-ai pus pe picioare?
Acum trei ani.

În 2012.
Da. Înseamnă că atunci, în Congo, eram tot în 2012, că era deja RISE- ul și băgam tutoriale pe site-ul RISE.

Care e treaba cu RISE Project? Cum l-ați gândit?
Eu prin 2007 – dacă nu și mai devreme, nu sunt bun la cronologii – am înființat Organized Crime and Corruption Reporting Project , cu un american, Drew Sullivan, cu care m-am întâlnit la un training despre traficul de persoane, și m-a ochit el așa – că eu mergeam under cover să cumpăr femei de la traficanți – și mi-a propus el atunci, pe loc: „Haide tu în locul meu aici în față, să prezinți training-ul ăsta, că tu știi mai multe decât mine”. Mi-a și explicat că el fusese angajat artificial: „Băi, avem nevoie de un trainer pentru trafic de persoane!”. El era jurnalist, știa cum se face jurnalismul, dar nu știa nimic despre traficul de persoane. Andrew (Drew) Sullivan. Are 51 de ani. Și am înființat proiectul ăsta.

Tu erai deja la CRJI.

Încă din 2001, când eram în State, am fost co-fondator la CRJI; dar nu mergea CRJI-ul, nu eram mulțumit, eu când m-am întors din State am propus niște chestii – când m-am întors de la Stanford, în 2010 – „Hai să facem în felul ăsta, să îl revitalizăm…”, și n-au acceptat. Apoi au zis că acceptă, dar era prea târziu. Eu lucrasem înainte cu Mihai Munteanu și am avut înainte ceva contacte cu Daniel Bojin; ne-am întâlnit. Faza a fost că am vrut să îl bag și pe Mihai în CRJI; l-am propus și nu l-au acceptat, în primă fază, din motive absolut absurde; și atunci am zis: „Hai să facem noi o organizație!” și le-am zis celor din CRJI: „Eu fac altă organizație!”, „Aa, dar de ce faci asta?!”, în fine, am făcut. Și așa a apărut: m-am întâlnit cu Bojin, cu Mihai, cu Romana Puiuleț…

Și a coincis și cu disoluția departamentelor de investigații de la ziar.
Da, exact.

Paul Radu a strâns lângă el cei mai buni jurnaliști de investigație din România

Aveai bani să-i plătești pe oamenii ăștia?
Aveam bani de la OCCRP; eu în State, cât am fost la Stanford, câștigam 6.000 de dolari pe lună – nu e o sumă mică, mai aveam și bani strânși, și inițial am pus eu și Mihai bani; 2.000 de euro am plătit pentru site, partea de vizualizare; mai aveam un prieten, care și acum face site-ul; ne mai făcea chestii gratuite sau plătite mai târziu, în fine. Și am luat-o ușor-ușor, prima oară fără finanțări; aveam deja impactul – investigațiile noastre fuseseră preluate de Reuters, au fost niște chestii destul de tăricele – cu audiență foarte mică aici în România, dar cu impact internațional… Și am trimis la Ambasade, am zis: „Uite, noi suntem RISE Project, vreți să ne întâlnim, să vă explicăm cum merge treaba?”. Câteva Ambasade au răspuns – la finlandezi, la elvețieni – și, încet-încet, americanii au zis și ei: „Ce interesant!”, și ne-au dat, acolo 10.000 de euro, acolo 12 000 de dolari… așa, ușurel-ușurel, a început RISE să crească… Dar, în timpul ăla, eu și Mihai lucram la OCCRP, deci aveam salariu; Romana lucra pentru Antenă, la „În premieră”, avea salariu de acolo; Bojin era încă la “Bursa” – deci cam toți aveam…

Și acum cum stați, ca audiență? Contează audiența sau contează impactul?
Pe noi ne interesează impactul, mai mult.

Și ca impact cum stați?
Cam tot ce facem apare în presa mare, mainstream; la televizor se creează discuții; evident că ne folosim de rețelele sociale. Pentru investigația asta cu berea  în trei zile am strâns vreo 90.000 de oameni, unici, ceea ce nu-i rău, dar a apărut și la Hotnews… Multe chestii ne-au apărut și în afara țării, ceea ce e super-important, și la OCCRP – colaborări cu The Guardian, acum o să avem un material cu Al-Jazeera. Impactul este mai cel mai important.

În momentul ăsta, toți oamenii care lucrează aici au leafă, sunt asigurați din punctul ăsta de vedere?
Absolut, da.

Cum vezi tu jurnalismul de investigație din România, la ora asta? E bun?
Super-slab.

Păi, și voi?
Am cam fi noi, mai fac cei de la Casa Jurnalistului – puțin jurnalism de investigație, totuși, căci au alt profil. Vezi, și asta e interesant; de exemplu, de curând l-am cooptat la noi în echipă și pe Atilla Biro, care fusese la Gândul. Departamentele la ziare și la televiziuni sunt slabe; încă sunt oameni buni și acolo, dar nu prea pot să facă mare lucru.

Și e OK așa, să se strângă toți într-un singur loc?
Eu cred că e mult mai OK să fie dispersați, să fie echipe serioase peste tot; ar crea și competiție, ar fi altceva. Și e prea mult de investigat – poți tu să ai RISE-ul și să faci, dar ce investigăm noi e infim față de ce se întâmplă în jurul nostru. Sunt materiale bune, dar ideal ar fi să aibă o secție de investigație fiecare ziar, fiecare publicație, să fie site-uri similare cu al nostru, care să facă asta.

Mai sunt oameni care pot să facă asta și n-au venit deja alături de voi?
Mai sunt, mai sunt.

Și de ce n-au venit? Nu i-ați căutat voi, n-au vrut ei?
Nu i-am căutat noi; noi nu suntem foarte buni la comunicare, la chestii de-astea, și nici nu au fost bani, adică nu puteam să angajăm pe toată lumea, că n-avem fonduri. Cum mai primim un grant, cum încercăm să mai recrutăm… Lucrăm mult cu studenți la Jurnalistică, la Programare, la Facultatea de Artă.

Și studenții cum sunt?
Foarte deschiși, adică am făcut prin țară training-uri; eu sau colegii mei am mers și am făcut o caravană, am făcut câte trei-patru zile de training și investigație – adică ceva așa, foarte palpabil, concret. Și unii chiar sunt foarte tari și au contribuit mult la investigații. Sunt buni, mulți dintre ei, și foarte deschiși. Eu am făcut multe training-uri și în afara țării – peste tot, pe toate continentele (în Australia n-am făcut) – și, de obicei, dacă ai 15-20 de oameni la un training, e sigur că unul o să rămână în legătură cu tine și pe urmă poate să devină un super-jurnalist de investigație.

Paul Radu crede că trăim într-o epocă de aur pentru jurnalismul de investigație

Așa, cu totul, în România cam câți jurnaliști de investigații mai sunt? Sunt cincizeci de oameni?
Poate cu tot cu local, da.

Prin țară mai vezi ceva?
Foarte puțin. Bine, nici nu am acces total la presa locală, să spun că știu ce se întâmplă acolo, dar după cum am făcut noi, cursuri organizate în orașele mai mari – slab, slab de tot. Aș zice cincizeci, dar e optimistă evaluarea.

Și cam câți ar trebui să fie, să se simtă?
Ar trebui în orice oraș mare să ai echipe de investigații: doi oameni, trei oameni – la ziar local, la site, altfel nu poți.

Acum nu mai există departamente de investigații nici la site-urile mari, nici la ziarele centrale.
Da, nu mai există. Pe de altă parte, să știi că e o epocă de aur pentru jurnalismul de investigație. Toată lumea deplânge că s-au desființat la ziar, dar nu prea aveai cum să faci acolo jurnalism de investigație, din cauza patronatului. Și atunci, o să apară cât mai multe inițiative din astea – particulare, dacă vrei; eu văd centre care proliferează, peste tot în lume – sunt ca ciupercile după ploaie, că oamenii vor asta; și, mai mult, vezi indivizi care se organizează ei, deși nu sunt jurnaliști. Și nu vorbesc despre citizen journalism, că aia a fost o porcărie, acum câțiva ani. Se schimbă lucrurile, fiindcă accesul la informație crește. Vezi activiști – uite, Greenpeace și-a făcut acum echipă de investigație, e prima oară în istoria Greenpeace când se întâmplă asta. Plus Global Witness – tot felul de organizații de-astea de activiști își fac departamente de investigații. Pentru cazuri de trafic de persoane – încearcă să angajeze jurnaliști, să își facă și ei departamentul lor. Deci e interesant cum se întâmplă acum, e o migrație dinspre mainstream spre zone de nișă, dar până la urmă oamenii ăia apucă să facă doar ce le place și să dedice timp, să facă mai în profunzime, știi? Trebuie să sape în adânc, ceea ce e bine.

Paul Radu nu e sceptic cu privire la viitorul României

Viitorul țării noastre cum îl vezi, Paul?
Viitorul țării noastre e viitorul lumii.

Și viitorul lumii, în apele astea tulburi?
Ape tulburi au fost dintotdeauna, dar eu cred că ce se întâmplă acum în lume e viață, și atât. Nu văd nicio diferență, mă uit în timp – să spunem 200 de ani, 300 de ani, 400 de ani, 500 de ani, 2000 de ani, 3000 de ani.

Să încetăm să credem că e specială povestea timpului nostru; nu e o epocă specială, nu?
Eu nu cred că e o epocă specială.

Așa a fost mereu, practic?
Da. Suntem mai mulți, asta e clar, dar nu influențează asta cu nimic. E mai diluat spiritul, poate că da, dar nu e o epocă specială. E altfel de epocă, evident, e mai interesantă decât epocile trecute – poți să circuli, poți să schimbi informații –, și întotdeauna când sunt lucrurile astea o să ai oameni care să încerce să se închisteze și mai mult; ca broasca aia țestoasă, care când e singură și merge, merge pe câmp și ține capul afară și cum dă de un obstacol se bagă în carapace, dar după aia tot iese și continuă drumul. Și o să fie tot felul, adică ne uităm la State acum, la Rusia, la China, că vor să pună frâu, să pună botniță internetului – e normal să încerce asta, dar nu e posibil, n-ai cum să oprești așa ceva. Și atunci, eu cred că sunt timpuri foarte bune, de fapt; cu durerea care există, evident că e urât ce se întâmplă – am petrecut timp în Africa, am văzut orori; orori din astea cotidiene, vezi oameni murind pe stradă, fără război. Sunt subnutriți, e oribil.

Și cu refugiații ce zici?
Mi se pare exagerată amploarea asta, frica asta pe care au dat-o guvernele europene – și nu numai în chestiunea asta. Nu sunt așa de mulți oameni; evident că se poate ca unul, doi, trei să fie teroriști. Da. Dar ăia pot să intre și fără valul de refugiați, nu știm nimic, până la urmă.

E treaba serviciilor secrete să-i depisteze și să-i elimine? Sunt o grămadă de bani cheltuiți pentru Securitate, la ora asta, în lume.
Sigur, sigur. Dar și acolo e o chestie – filosofic vorbind, Securitatea și națiunea-stat, când le iei așa – Securitatea aia are niște granițe; și colaborare la nivel global nu există, oricum ai lua-o; colaborează mai bine jurnaliștii între ei decât FBI-ul cu Poliția de nu-știu-unde…

…din Slovacia.
Da. Și atunci, e foarte greu, de fapt: tu vrei să contracarezi un fenomen global cu ceva local.

Cetățenii au luat-o înaintea statelor-națiuni, care probabil că sunt depășite.
Da, și corporațiile au luat-o în față.

Ăsta e un model de secol al XIX-lea care și-a atins limita.
Exact. Dar care are convulsii, și vor mai fi multe.

Dumneata ai o orientare ideologică, până la vârsta dumitale – o orientare politică?
Nu, nu. M-am gândit de mai multe ori; în România nu ai așa ceva, ideologii, oricum.

Dar în America – ai vota cu republicanii sau cu democrații?
N-aș vota cu republicanii, ci cu democrații, însă am văzut și la republicani oameni buni. Cred că uneori aș vota fără să mă gândesc la asta, adică în funcție de om; dar, în mare, n-aș vota cu republicanii.

A fost greu să faci toate lucrurile astea – să te întorci aici, să pui pe picioare o întreprindere care chiar să funcționeze – din ce ai învățat tu, tot plimbându-te prin lume?
Nu m-am gândit vreodată: „Băi, trebuie să te întorci din State, să faci…”.

Ai făcut-o pentru tine?
Da, am făcut-o pentru că așa au curs lucrurile.

În câte țări ai fost, mai știi?
În multe, nu știu numărul acum.

În Europa unde n-ai ajuns încă?
Cred că ceva state mici, mici.

Țările baltice?
Nu. În San Marino n-am fost… trebuie să mă gândesc, să iau harta așa, să mă gândesc. Am ajuns cam peste tot. În Islanda n-am fost.

Ești optimist, așadar, cu privire la viitor.
Da, eu zic că o să fie probleme mari, dar…

Deși ziarist, ai reușit să faci chiar și un copil, ceea ce e destul de rar. Să-ți trăiască!
Merçi frumos!

Ce ai învățat tu, tot călătorind în lumea asta? Zi-mi o concluzie.
Indiferent de timp, de loc – viețuim; și e fain. Și e super-important să înveți, să înveți tot timpul, de la orice om – că e pe stradă, că e în palat –, oriunde ar fi, înveți câte puțin de la el, fără să îți propui să înveți; îl asculți! Îl asculți și încerci să te alegi cu ceva din toată treaba.

Credit Foto: Arhiva personală Paul Radu