Simona Noja, fostă prim-balerină a Operei din Viena: “Încerc să-i conving pe oameni că și în România au perspective”

- - 14- 449 vizualizari

În biroul ei de director executiv al Academiei de Balet a Operei din Viena, Simona Noja desenează în aer o hartă a lumii, și punctează pe ea o parte din scenele pe care a dansat. Trage o linie lungă între Cluj – orașul în care s-a format ca balerină – și Jackson, Mississippi, SUA, acolo unde a câștigat o medalie de argint la un important concurs, în 1990. Au urmat scene din Atlanta, Miami, New York, Tokio, Buenos Aires, Stockholm, Dusseldorf, Hanovra, Munchen, Stuttgart, Berlin, apoi Viena. Între aceste instituții, Opera de Stat din capitala Austriei, a cărei prim-balerină a fost timp de aproape zece ani, e cea mai apropiată de Cluj: “Probabil că a fost și această dorință interioară de a fi cât mai aproape de casă. Nu a fost ceva conștient, așa s-a întâmplat. Dacă mă întrebați dacă mă simt acasă aici, e foarte greu de zis. Mă simt cel mai aproape de casă.”

Traseul Viena-Cluj e unul de suflet, și-l face de cel puțin patru ori pe an. În 2002, a înființat acolo o fundație menită să susțină baletul din România. “Pentru toată pregătirea pentru această profesie pe care eu am făcut-o în România, înainte de Revoluție, părinții mei n-au făcut nicio investiție financiară. Dacă eu am primit toată educația în mod gratuit în copilăria și în tinerețea mea, mi se pare normal ca atunci când ajungi la vârsta maturității și când ai de dat mai departe, să faci același lucru. Așa s-a născut ideea de fundație: am vrut să fac ceva pentru alții”, spune Simona Noja. De doi ani a creat o platformă, Balet Transilvania, iar între 24 și 28 octombrie a organizat la Cluj Festivalul European al Școlilor de Balet, la care participau 24 de instituții din cinci țări. În plus, este ambasador onorific al proiectului “Cluj, Capitală Culturală Europeană 2021”.

Simona Noja crede că școala de balet românească a avut dintotdeauna un mare potențial. La Academia de Balet din Viena studiază în prezent șapte elevi români, și ăsta e un lucru îmbucurător. Însă, prin toate lucrurile pe care le face în țară, vrea să arate lumii că se poate face performanță și în România.

Foto: Vlad Odobescu

Reporter: Ați început cu gimnastica.

Simona Noja: Da, la șapte ani și jumătate. Visul meu de copil a fost să devin o Nadia Comăneci. Lucrurile au mers altfel decât mi-am dorit, și la zece ani am intrat la Liceul de coregrafie. De ce? Pentru că lotul olimpic de gimnastică era la Onești, și după aceea s-a mutat la Deva. Eu, ca clujeancă, am fost trimisă la internat; eram o fire extrem de firavă și singurul copil la părinți. La un moment dat, când părinții m-au vizitat la Deva și m-au văzut că eram jumătate din cât mă știau înainte – eu fiind dinainte extrem de subțire – m-au retras de la gimnastică și am început liceul de coregrafie.

R.: După aceea ați studiat și Filologie. Îl considerați un domeniu legat cumva de balet?

S.N.: Am iubit de copil să citesc. Tatăl meu fiind scriitor, am trăit într-o casă cu foarte multe cărți. Ca fire, m-am simțit extrem de bine în lumea literaturii. Clujul anului 1986, când am terminat liceul, nu avea școală superioară de dans. Dacă doreai să studiezi în continuare, trebuia să-ți alegi un alt tip de facultate. Neavând la vremea aceea Academia de Muzică, cu  o secție de coregrafie, am ales Facultatea de Filologie, acum de Litere, care mi-a oferit lărgirea orizonturilor și timp de reflecție. Filologia era un domeniu nou, unde trebuia să dau examen de admitere. Și am intrat prima. Atunci s-a pus întrebarea: n-ar fi mai bine să mă dedic unei cariere în acest domeniu? Și o țin minte pe Ioana Em. Petrescu (critic și istoric literar, profesor universitar la Cluj – n.r.), mi-a zis: „Simona, tu trebuie neapărat să-ți faci cariera, te întorci la Litere după aceea„. Mi-a povestit că l-a văzut la New York pe Mikhail Baryshnikov și pe Natalia Makarova și a fost impresionată, și că același sentiment l-a avut și când m-a văzut pe mine dansând. Și am spus: „Dacă ea zice așa…”.A fost însă și acest gând, dacă n-ar fi mai bine să renunț la profesia de balerină și merg în altă direcție.

R.: Cât de greu era să faceți artă în perioada comunistă? Anii ’80 au fost cei mai negri ai comunismului.

S.N.: Pentru toată lumea, mai puțin pentru elevi. Acum depinde și de perspectivă: pentru mine educația din Cluj a fost extrem de sănătoasă și cu mare randament. Un copil care studiază șase ore zilnic în afara pregătirii de cultură generală înseamnă o investiție extrem de mare de timp și energie. Dacă un copil reușește să-și dea și Bacalaureatul, să facă și șase ore de dans pe zi, să intre și la Filologie, înseamnă că a avut niște profesori deosebiți. Asta nu e valabil doar pentru mine, ci pentru generația mea. În generația mea suntem șapte prim-balerine. Normal că pentru alți artiști profesioniști, toată perioada aia a fost una de restricții, de cenzură. Dacă mă uit la ocaziile pe care le-am avut să merg la concursuri internaționale care nu mi-au fost date, aș putea spune că da, am avut restricții. N-a fost să se întâmple în 1988, când trebuia să merg în Japonia și n-am fost lăsată, însă am plecat în 1990 în Statele Unite și am câștigat. Până la urmă, talentul oricum răzbate. Poate că uneori îi trebuie mai mult timp, și, cum tinerii sunt nerăbdători, au sentimentul că sunt împiedicați în dezvoltarea lor personală. Eu n-am văzut niciodată lucrurile așa.

Simona Noja pe scena Operei de Stat din Viena în “Lacul Lebedelor” (2004)

Sursa foto: Peter Gerstbach 

“Dacă-ți dorești o viață liniștită, baletul nu e profesia pentru așa ceva”

R.: Cum ați resimțit traseul acesta, până la statutul de prim-balerină la Viena? A fost marcat de mici șocuri sau a fost natural și lin? 

S.N.: A fost natural, dar cu urcușuri și coborâșuri. Lucrul cel mai important, pentru copiii care vor să facă această profesie, este să știe că este o profesie care îți dă extrem de mari satisfacții, dar trebuie să fii pregătit, din toate punctele de vedere, să te confrunți cu situații extreme. Dacă-ți dorești o viață liniștită, de artist care să aibă timpul lui de gândire, spațiu, nu e profesia pentru așa ceva. Pentru dansul clasic îți trebuie o foarte mare rezistență fizică, trebuie să ai un corp sănătos și estetic, trebuie să ai anumite proporții și o anumită structură, să ai elasticitate și stabilitate în același timp. Trebuie să ai talent, care e de fapt un cumul de calități, trebuie să ai pasiune față de ce faci. Dacă nu ești cu sufletul și cu trupul și cu gândul pentru această profesie, e imposibil să răzbați. E ca o mașinărie care funcționează 100% în direcția respectivă. Dacă nu, merită să faci altceva. Și îți trebuie, după aceea, și această tărie psihică și de caracter, să mergi înainte. Pentru că în fiecare zi te confrunți cu foarte multe lucruri care par anormale, dar care sunt normale în această profesie. Ceea ce iarăși este foarte important pentru mine de comunicat copiilor: baletul este un lucru minunat, care poate fi făcut de oricine, la orice vârstă. Trebuie însă să existe o diferență foarte clară între balet ca educație profesionistă, în vederea atingerii unei cariere, și cel practicat ca hobby. Este minunat pentru sănătate, pentru coordonare, pentru ținută, pentru estetică.

R.: Vorbeați de șase ore de muncă pe zi. Ați făcut asta de-a lungul tuturor celor 29 de ani în care ați fost balerină?

S.N.: Da. Pentru că nu e vorba doar de dansul clasic. Mai este pregătirea dinainte, mai este dansul de caracter, dansul contemporan, dansul modern, body awareness, sunt exercițiile de încălzire, de relaxare, plus spectacole, plus pregătirea pentru spectacol, plus repetițiile pentru spectacol. Cinci-șase ore pe zi ajung să fie o normalitate.

R.: Pe la ce vârstă a elevului vă dați seama dacă poate urma o carieră sau nu?

S.N.: Este extrem de diferit momentul când, în interiorul unui viitor balerin, se ia hotărârea. Unii știu de la 9 ani, unii știu de la 4 ani că vor să devină balerini. Alții au dubii și la 15-16 ani. Am avut mulți colegi, multe colege așa. Și soțul meu a fost așa: a zis că el vrea să devină prim-balerin și a și devenit. Eu nu. La mine, s-a concretizat totul mult mai târziu, pe la vârsta de 14 ani.

R.: Într-un reportaj de acum câțiva ani, am văzut un băiat român de aici, de la Academie, care la 11 ani părea extrem de hotărât. 

S.N.: Sunt mai mulți copii din România aici, care au dat audiție și pe care i-am luat.

R.: Câți sunt acum?

S.N.: Cred că șapte.

Simona Noja pe scena Operei de Stat din Viena în “Lacul Lebedelor” (2004)

Sursa foto: Peter Gerstbach 

“Cunosc Parisul sau Roma mai bine decât Viena”

R.: Spuneați într-un interviu că, atunci când ajungi în lumina scenei, ai o libertate foarte mare. Cum se împacă libertatea asta cu disciplina de care vorbeați, unde e loc pentru libertate?

S.N.: Eu cred că de la acest moment încolo se vorbește despre artă. Tot ceea ce faci înainte este studiu, este pregătire, este – până la un moment dat – copierea profesorului. Se vorbește despre magia artei în momentul în care începi să dobândești această libertate. Este exact ca și cu un scriitor: înainte să devii scriitor, trebuie să citești mult înainte, să comentezi ce-au scris alții înainte. După aceea „uiți”, lași la o parte toate cunoștințele astea și îți manifești propria creativitate. Asta se întâmplă și la dansatori, e același lucru.

R.: Cum e Viena dincolo de lumea scenei?

S.N.: Vă mărturisesc că Viena, dincolo de lumea artistică, nu o cunosc. E foarte ciudat, dar e adevărat. Trăiesc aici cam de 17-18 ani, și Viena pentru mine este lumea artistică, este lumea culturală în care mă mișc și în care lucrez. Cunosc Parisul sau Roma mai bine decât Viena. Sunt orașe în care merg în concediu și pe care le cunosc mai bine decât Viena. Dacă mă întrebați unde-i cutare magazin, nu știu. Nu am timp să mă interesez de viața vieneză.

R.: Clujul a rămas deci mult mai aproape de dumneavoastră.

S.N.: La Cluj sunt și în timpul liber, ca atare îmi dă și această nouă perspectivă, de a vedea și altceva decât sala de balet.

R.: Cum regăsiți Clujul, față de studenția pe care ați petrecut-o acolo?

S.N.: Am avut un șoc să descopăr că, de fapt, am trăit mai mult în străinătate decât în România. Pentru mine, personal, a fost un șoc când am început să număr anii, pentru că tot timpul m-am simțit foarte legată de oraș, de România, de ce se întâmplă acolo, de viața culturală a Clujului. Îl găsesc acum extrem de dinamic, un oraș de foarte mare inspirație. De fiecare dată când merg acolo, sunt extrem de multe lucruri noi care-mi plac. Merg cam de cinci-șase ori pe an. Poate uneori de patru ori pe an, dar stau mult. Vara mi-o petrec la Cluj, am renunțat la toate activitățile internaționale pentru a face asta. Mă simt extrem de legată de viața culturală a orașului. Și încep să redescopăr orașul dintr-o altă perspectivă. Ca balerină, am avut contact cu Clujul, însă nu foarte mult din punct de vedere artistic, pentru că a trebuit să călătoresc. Acum mă reîntorc la Cluj dintr-o perspectivă matură, ca om de cultură, ca ambasador cultural.

R.: La ce nivel se află baletul românesc?

S.N.: Baletul românesc are un potențial foarte mare. Întotdeauna l-a avut. Ceea ce se întâmplă în ultimii ani este că toate valorile, toți cei care sunt foarte buni, părăsesc România. Or eu vin acum și încerc să-i conving pe oameni că și acolo, în România, au o educație care merită să fie făcută, și au perspective. Ăsta este lucrul cel mai greu. Pentru mine, ca cetățean a două țări europene, este foarte clar de ce oamenii ar trebui să rămână în România, să studieze la Cluj, de exemplu. Pentru că văd ca extrem de benefic ce se întâmplă la Cluj din punct de vedere educațional. Îmi canalizez toate forțele în a face evenimente la Cluj, pentru a atrage atenția clujenilor și românilor, în general, către ceea ce au, și pentru a aduce oameni de valoare din străinătate, ca și lumea din afară să știe ce educație minunată se face acolo.

CITAT: „Ceea ce se întâmplă în ultimii ani este că toate valorile, toți cei care sunt foarte buni, părăsesc România. Or eu vin acum și încerc să-i conving pe oameni că și acolo, în România, au o educație care merită să fie făcută, și au perspective.” Simona Noja, director al Academiei de Balet a Operei din Viena.

14 recommended
comments icon 0 comments
449 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

„Dizabilitate” e doar un cuvânt dus de apă

-

Joia e ziua pentru înot. Deși Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, așteaptă ca pe ace pe marginea bazinului. Sunt patru ani de când Dragoș parti... Mai mult »