Cornel Amariei, 22 de ani, a câștigat nenumărate medalii în concursuri internaționale de inventică și robotică. A studiat în Germania. A fost inclus în topul Forbes 30 Under 30 Europe al celor mai de succes tineri de pe continent. S-a întors în România.

Cornel Amariei s-a născut pe 9 septembrie 1993. În adolescență, a câștigat nenumărate medalii la concursuri internaționale de inventică și robotică. A studiat la Bremen, Germania, la Jacobs University. S-a întors să lucreze în România, numai el știe de ce, deși ar fi putut alege orice loc din lume. Încă se gândește la America. În acest an, a fost inclus în topul Forbes 30 Under 30 Europe, al celor mai de succes tineri de pe continent. A scris o carte de știință, publicată de o mare editură londoneză și vândută în 30 de țări. Se gândește ca într-o zi să ajungă în spațiu, dar între timp rămâne pe pământ, unde inventează și dezvoltă, printre altele, primii ochelari pentru nevăzători. Cine este, de fapt, Cornel Amariei? 

Era sâmbătă, 20 februarie. Trecuseră șase zile de când se publicase, în 6 milioane de exemplare, revista Forbes USA, incluzând topul Forbes 30 Under 30 Europe. Cornel Amariei este unul dintre cei 300 de tineri europeni incluși în acest an, în top, pe 10 liste, a câte 30 de oameni. Cei mai buni din fiecare domeniu, de la știință până la entertainment. Fiecare dintre cele zece liste are un lider. El este liderul din categoria Industry. Iar ei, liderii, s-au întâlnit pe 8 ianuarie la Londra, la Mondrian Hotel, pentru ședința foto organizată de Forbes USA. Acolo, îi cunoscuse pe ceilalți nouă. Ajunsese la Londra la 1.00 noaptea, zburând din Cluj-Napoca, la 9.00 a.m. era la photoshooting, iar la 17.00 avea avion de întoarcere. Totul se întâmpla atât de repede. Cum ajunsese el, Amariei, aici?

În ianuarie, când se publicase pentru prima dată pe internet lista Forbes în care apărea numele lui, îl contactaseră peste 40 de jurnaliști din întreaga lume, se scrisese despre el în presa germană, greacă, dăduse chiar și un interviu pentru India.

În aprilie, va pleca în Israel, la Tel Aviv și la Ierusalim, pentru Forbes Under 30 Summit, eveniment care aduce împreună, timp de o săptămână, 600 din tinerii selectați de prestigioasa revistă în acest an în topurile celor sub 30 de ani din lume.

Totuși, din nou, cine este, de fapt, Cornel Amariei?

Credit foto: Forbes USA, by Levon Biss

„Citeam de la 3 ani. La 7 ani, am făcut primul meu site”

Viitorul României: De unde ai plecat? Ce școală generală ai făcut?

Cornel Amariei: București, Școala Numărul 10, în Floreasca.

Avea ceva special această școală?

Era cea mai apropiată de casă.

Ce aveai special tu?

Am înțeles că mergeam la șapte luni, vorbeam la un an, citeam la trei ani, scriam la zece. (Râde.) Nici acum nu scriu bine, nu am fost un adept al scrisului de mână niciodată. Știu că în școala primară eram printre ultimii care au învățat să scrie, deși știam de mult să citesc. La șapte ani, am făcut primul meu site, cred că a fost prima mea realizare.

Și următoarea realizare?

Apoi am fost admis la Colegiul Național „Tudor Vianu”, unde am făcut clasele V-VIII. Povestea frumoasă începe în clasa a VIII-a, era în anul 2008, când am reușit să mă calific la faza internațională a concursului Infomatrix, un concurs internațional de proiecte informatice, care se ține în România. M-am calificat cu un sistem de securitate ce folosea camere web, cu care se înlocuiau camerele video scumpe. Era un sistem foarte ieftin de construit, detecta mișcarea și anumite frecvențe, precum frecvența spargerii unui geam, și putea să pornească alarma sau să trimită un e-mail proprietarului. Atunci am câștigat prima medalie internațională, o medalie de bronz, care mi-a adus o bursă la ICHB – Liceul Teoretic Internațional de Informatică București.

Ce amintiri ai din liceu?

În 2009, când am intrat la ICHB, m-am mutat în internatul liceului. Eu sunt născut la București, dar părinții mei s-au mutat în afara orașului pe când eram în clasa a V-a, așa că era mai eficient să stau în internat. La liceu, am fost admis cu bursă și mi s-a oferit șansa să stau mult mai concentrat pe ce-mi plăcea mie, respectiv robotică și lucruri legate de inginerie, ceea ce a funcționat destul de bine, pentru că la sfârșitul clasei a IX-a aveam în jur de zece noi medalii internaționale, toate din aur, și văzusem zece noi țări. Așa mi-a început întreaga carieră de inginer, să zicem.

Mai erau și alți colegi de-ai tăi care făceau același lucru?

Nu mai era nimeni în liceul meu care să facă exact ce făceam eu în domeniul roboticii. Dar la sfârșitul clasei a IX-a, după succesul meu, directorul liceului mi-a propus să fondez un club de robotică, ce urma să fie primul club de robotică liceală din România. L-am fondat la începutul clasei a X-a, la finalul anului 2009. Am condus clubul trei ani, până în 2012, când am terminat liceul, timp în care acesta a obținut 150 de medalii internaționale. Am avut peste 100 de studenți și am călătorit împreună în peste 20 de țări, am învățat multe. Acolo am predat inginerie electrică și inginerie în general, programare, automatizare, inginerie mecanică. Le predam colegilor mei, unii dintre ei erau mai mari decât mine.

Începeai să devii cunoscut, ziarele scriau pe atunci despre tine, eu însămi am scris.

A fost un fel de șoc media atunci, se scria mult despre mine, eram într-un milion de ziare. Țin minte că odată am intrat în metrou și nu am putut să stau, eram într-un colț de pe prima pagină a ziarului care se distribuia gratuit. Totul a fost OK până la un punct, apoi aceste apariții au început să mă afecteze cumva și m-am retras din ochii presei.

Ai avut și avantaje în urma acelor apariții în ziarele vremii?

Întâmplător sau nu, tot pe atunci, în 2010, am primit prima ofertă să mă angajez în cercetare, la MB Technlogy LTD, în Otopeni. Ei construiseră scanerul Roboscan, care a câștigat primul Grand Prix obținut vreodată de români la Salonul Internațional de Inventică de la Geneva. Am fost angajat acolo, am lucrat inclusiv la proiectul care a câștigat al doilea premiu la Geneva, în 2012, Roboscan Aeria. Îmi amintesc cum la 16 ani am primit o scrisoare pe care scria: fond de pensie. E amuzant să primești o astfel de scrisoare la 16 ani. Am continuat să lucrez până la finalul liceului; în paralel, conduceam clubul de robotică și mergeam cu elevii peste tot.

Cum te vezi acum pe tine cel de atunci?

Eram mult mai ambițios și aveam o rezistență mai bună. Când eram mic am făcut înot de performanță. Însă 2011 chiar a fost un an intens, poate cel mai intens pentru mine până de curând. Eu obțineam 25 de medalii internaționale, clubul meu – 70 de medalii, ajungeam pe trei continente.

Ce s-a întâmplat cu clubul de robotică?

Încă trăiește. A rămas și pot să spun că e proiectul care m-a depășit cumva, pentru că nu mai are nevoie de mine ca să existe. Eu am pus sâmburele, iar el încă mai crește.

Câștigând atâtea medalii în adolescență, aveați bani față de alți elevi de vârsta voastră? Ce făceai cu banii pe care îi câștigai?

Unele concursuri aveau premii mari, unele nu aveau deloc. Banii aceia erau banii noștri. Să zicem că am trăit bine în ultimii ani de liceu. Încă mai am lucruri cumpărate atunci. În principal, echipament științific. Investeam banii câștigați în echipament ca să câștigăm și anul următor. Probabil că în total a fost o sumă destul de mare și dacă m-aș apuca să calculez unde a fugit… Mai bine nu o fac, s-ar putea să mă întristez.

Aveai și un job, cum e să lucrezi la 16 ani?

Lucram în cercetare la MB Technology. Ceea ce făceam putea să varieze de la programare până la inginerie mecanică. Am condus un număr de proiecte acolo, deși eram încă minor. A fost interesant și am avut noroc că atunci când împlineam 16 ani am început să lucrez într-o echipă de ingineri, dintre care cea mai tânără persoană era cu 10 ani mai în vârstă decât mine. Am crescut foarte mult acolo, iar în timpul facultății erau multe lucruri pe care deja le știam. Facultatea a avut în schimb altă frumusețe.

Foto: Arhiva personală

Visul american. Neîmplinit

Cum ai ales facultatea la care să mergi? Nu visai să studiezi în America?

Voiam să plec la studii în America, eram admis în America, dar am rămas în Europa.

Pentru o vreme Massachusetts Institute of Technology (MIT) fusese locul meu de vis. Dar am aplicat, cum e și normal, la un număr mare de facultăți de elită din lume. Întotdeauna ești și refuzat de unele, indiferent cine ești, și acceptat în altele. Prima facultate importantă care m-a acceptat a fost Jacobs University Bremen. La facultatea mea de vis, MIT, mai întâi am fost pus pe o listă de așteptare, urma să văd dacă intru în a doua rundă. Dar în cele trei luni, cât am așteptat să fiu admis, toată lumea a încercat să mă convingă să rămân în Europa. În Marea Britanie, nu mi-am dorit eu. Nici nu aplicasem. Dar m-am hotărât să rămân în Europa, să rămân chiar la Jacobs. Acum, uitându-mă înapoi, a fost o decizie destul de bună. Au fost multe motive să rămân și am rămas în Germania, unde am stat trei ani. 

Cum ți-ai rememora anii de studenție?

Jacobs University este o facultate americană în Bremen, Germania, fondată împreună cu Rice University, din Houston, Texas. Puțini colegi erau germani, cred că nu germanii erau predominanți. Facultatea, în primul rând, e foarte mică. Să zicem că sunt 1.100 studenți din 130 de țări. Toți locuiesc în campusul universitar, sunt patru colegii rezidențiale. Facultatea a fost construită într-o bază militară din Al II-lea Război Mondial. Trei dintre colegiile rezidențiale sunt făcute în foste barăci militare. La subsol, acolo unde pe vremuri erau temnițe, aveam fiecare un loc de depozitare,. Încă ai sentimentul de temniță, atunci când intri acolo. Un singur colegiu, Colegiul Normental, era nou construit, în 2008. Eu locuiam aici și aveam un loc de depozitare care nu era într-o temniță de altădată.

Cum se trăiește la Jacobs University?

Nu era nicio zi care să semene cu alta. Programul era intens. Eu am studiat Electrical Engineer & Computer Science (EECS) sau Ingineria Electrică și Știința Calculatoarelor. Sunt două facultăți împreună. Același program exista și la MIT, în SUA, acolo se făcea în patru ani, eu l-am terminat în trei ani. Țin minte de pe la jumătatea primului an că era incredibil de intens, pentru un singur curs din 10 puteam să avem teme care durau 30 de ore pe săptămână și erau zece cursuri în total. Viața se măsura în ore, nu în zile, dar nu conta cât e ceasul, nici ce parte a zilei e, era doar timp, nu țineai cont de faptul că e noapte sau că e zi ca să dormi. Mulți profesori au înțeles că cei din inginerie nu prea dorm noaptea și au decis să pună cursurile de Inginerie Electrică la primele ore ale dimineții și cursurile de Știința Calculatoarelor foarte târziu, seara, astfel încât noi să putem să dormim ziua. Iar noaptea eram toți treji. În primul an am încercat să mă mai leg un pic de domeniul roboticii, robotica amatoare, în care obținusem medalii în liceu, dar mi-am dat seama că erau doar fantomele trecutului. Dacă în liceu concuram împotriva studenților, iar concursurile în care participam erau de nivel studențesc, m-am gândit ca în facultate să merg un nivel mai sus, așa cum și în liceu fusesem un nivel mai sus.

Antreprenoriatul: ochelarii pentru nevăzători

 Care a fost cea mai mare provocare extra-facultate?

Tot în facultate, am câștigat un mare concurs de business, în Germania, și am fondat primul meu start-up major: .lumen. Eram în anul II. Am inventat un sistem de asistență a persoanelor nevăzătoare, care folosește senzoristica avansată ce transforma imaginile în impulsuri electrice care merg către creier. Ideea apăruse în timp ce discutam cu un prieten din România și am ajuns din întâmplare la sintagma: ochelari pentru nevăzători. De acolo a pornit un proiect care încă decurge. Am construit niște prototipuri, au funcționat, le-am montat pe oameni nevăzători, iar ei reușeau, fără să atingă obiectele, să-și dea seama unde se află acele obiecte, ce formă au, cum sunt orientate. A pornit ca un start-up de cercetare în Germania, în paralel cu România, și a continuat o vreme, inclusiv în anul III de facultate, până când ne-am dat seama că, pur și simplu, tehnologia senzoristică din păcate nu era suficient de avansată încât să suporte un sistem care funcționa 99,9 % din timp, în orice mediu, fie zi, fie noapte. În laborator, lucrurile mergeau perfect, însă în momentul când intram pe o stradă oarecare, sistemul funcționa în aproximativ 90 % din cazuri. Dar un astfel de sistem nu are voie să dea niciodată eroare, pentru că e un sistem pe care oamenii s-ar baza și în momentul în care ar da eroare s-ar putea întâmpla lucruri foarte urâte.

Dar sistemul există…

Sistemul există, dețin drepturile intelectuale asupra lui, se numește .lumen, și înseamnă o pereche de ochelari ceva mai mari, pe care ți-i pui la ochi, iar pe față simți niște impulsuri electrice, care prin piele merg către creier, și care corespund felului cum arată mediul din fața ta. Poți să-ți dai seama de distanțe, de forma obiectului, de cum arată obiectul, în ce direcție merge etc. După o vreme de antrenament, creierul învață să facă legături noi și începe să înțeleagă, cu aproximație, cum arată lumea. Practic, omul își recapătă văzul experimental în proporție de 20-30 % ca precizie. Nu recapătă culoarea, e ceea ce nu am reușit să facem. Există un sistem realizat de o firmă americană care face ceva asemănător, în sensul că poate să explice mediul înconjurător unei persoane nevăzătoare prin impulsuri electrice pe limbă, doar că acel sistem explică forma obiectelor, nu și distanța până la ele, în timp ce scopul principal al văzului uman este să înțeleagă unde se află obiectele și abia apoi ce formă au, ce culoare ș.a.

Ce se întâmplă acum cu .lumen?

În momentul de față încă suntem în teste. În ultimele luni, proiectul a fost într-un hiatus. Am ajuns în topul Forbes și pentru acest proiect. Acum așteptăm ca tehnologia senzoristică să avanseze, fiindcă depindem și de asta. Se preconizează că în următoarele luni se va lansa o nouă serie de senzori. Dacă vom avea tehnologia necesară, o să putem să scoatem produsul din testele indoor, să facem teste outdoor și, către 2017-2018, să avem deja primele sisteme rulând zi de zi pentru persoanele care au cel mai mult nevoie de ele.

Credit foto: Forbes USA, by Levon Biss

Prima carte 

Ești și autorul unei cărți.

În facultate, am publicat și prima mea carte. Singura de până acum. O carte tehnică, despre o platformă foarte populară în ingineria electrică: Arduino. În anul II de facultate, am fost contactat de Packt Publishing, o cunoscută editură din Marea Britanie, care a publicat, dacă nu mă înșel, circa 2.000 de cărți tehnice. Am primit o ofertă să scriu o lucrare pentru ei și mi-am semnat primul meu contract de carte la vârsta de 20 de ani. Arduino era o platformă destul de folosită de mine, o foloseam încă de la apariție, din 2007. Volumul meu, Arduino Development Cookbook, a fost publicat pe 28 aprilie 2015. Are 300 de pagini, este disponibil numai în limba engleză și s-a vândut în 30 de țări, din SUA și Europa, până în Japonia. Prețul inițial a fost de 45 de dolari, e un preț standard pentru editură, dar e printre cele mai scumpe cărți din domeniu. Astfel am ajuns să fiu și autor. 

Mai ai timp și de altceva, mai cânți la chitară?

Mai nou, cânt la patru instrumente. Bine, în principal sunt două: chitară și bas. În facultate, am cântat mult, am avut și concerte în fața a 3.000 de oameni. În primii ani de facultate am lucrat și ca inginer de sunet. Chiar dacă era mică, facultatea avea zeci de evenimente pe an, și încă din primul an m-am angajat în echipa SLS (Sound, Light & Stage). Mi-a plăcut. La puțin timp după ce mă angajasem acolo conduceam deja grupul. Tot student fiind, am cântat în mai multe formații. Iar în anul II de facultate, era în 2014, am vrut să fac ceva măreț și am încheiat cel mai mare eveniment anual al facultății cu un concert pentru care am combinat corul facultății, orchestra și formația mea, și am cântat November Rain, de la Guns N’ Roses. Aveam chitări, flaut, grand piano, basist, toboșar, opt oameni în cor, dirijor etc. Din câte am verificat, melodia a mai fost cântată cu orchestră o singură dată, la MTV Music Awards din 1992, iar ca număr de muzicieni și ca grandoare, proiectul nostru ar fi pe locul doi în istoria melodiei. Am cântat două nopți la rând, sunt 800 de locuri în sala facultății și nu încăpeau toți invitații, evenimentul s-a reluat și în seara următoare. Din păcate, nu am mai cântat pe o scenă de când am terminat facultatea, de la ceremonia de absolvire, deci din iunie 2015. Dar am încheiat bine atunci. (Râde.) Altfel, cânt zilnic la chitară și la bass. La Bremen, am început să cânt și la tobe, iar în urmă cu un an mi-am cumpărat orgă. La toate instrumentele, am învățat singur să cânt. Știi, deși pot să par o persoană foarte concentrată pe un domeniu, nu asta e realitatea. Din contră, ceea ce mi-a plăcut întotdeauna și ceea ce cred că m-a făcut să fiu atât de bun în anumite domenii e chiar faptul că mi-au plăcut aproape toate domeniile la care am avut acces. În general, sunt un om curios. 

Ce faci mai nou, în așa-zisul timp liber?

Am început școala de piloți la Sibiu. Fac școala pentru avioane ultra-ușoare. Mereu am vrut să zbor. În facultate, pilotam avioane cu telecomandă. Mi-am cumpărat un avion mare, de doi metri, îl pilotam de jos, la 400 de metri altitudine, în campus.

Dincolo de mediul academic

Ce faci acum? Te gândești să îți continui studiile?

M-am hotărât să nu merg la master, să nu mă întorc în mediul academic. Deși sunt admis la mai multe facultăți din lume, cred că sunt mai eficient în afară. În afara mediului academic. Profesional, puteam să fiu oriunde. Încă mai pot să fiu oriunde. Deocamdată, am ales să mă întorc în România. Din 2015, lucrez între Germania și România și o să mai rămân o vreme aici.

Cum ai ajuns la Sibiu?

Am avut ocazia să văd destul de mult din lume și știam exact ce pot să fac aici și ce pot să fac în afara țării. Mie mi-a fost extrem de clar în ultimele luni că tot conceptul de a pleca dintr-o țară în alta, legat și de plecarea masivă din România, îi avantajează foarte mult pe cei dintr-o clasă inferioară și mijlocie, în schimb cred că este irelevant pentru cei din clasele intelectuale mult mai înalte. Acum conduc un număr mare de proiecte de cercetare într-o companie germană. Sunt Senior R&D Engineer la Continental. Sediul din România este la Sibiu, iar proiectele decurg în România și în Germania.

Cum ai început să lucrezi pentru Continental, ți-ai trimis un CV, cum se obișnuiește?

Oarecum. Într-un fel, a fost amuzant. Anul trecut, spre sfârșitul verii, deja eram în negocieri cu mari firme, ca Google, Apple, Facebook și alții. Cu unii, chiar s-a legat. Însă, pur și simplu întâmplător, am intrat pe un site românesc de joburi. Mi-am urcat acolo CV-ul. Nu a fost o decizie prea bună, am primit o mulțime de telefoane dubioase. Dar CV-ul meu a ajuns și la Continental, una dintre cele mai mari companii din lume. Mai ales un proiect mi-a atras atenția la ei. Se numește eBike și este un proiect despre biciclete electrice și alte mijloace de deplasare electrice. M-a atras foarte mult, pentru că era ceva diferit pentru o companie atât de mare. Am început să discutăm, am ajuns într-un interviu, cum e protocolul, am primit o ofertă. Cum tot trebuia să rămân în România o vreme, din motive personale, am rămas. Adevărul e că tot am petrecut mai mult timp în Germania decât în România, de când lucrez, dar asta e. Într-un timp foarte scurt, am ajuns de la a contribui la proiectul principal, la a conduce alte zece proiecte. Și în momentul de față asta fac. Conduc 11 proiecte de cercetare. În continuare, oamenii cu care lucrez sunt mai mari ca vârstă decât mine. Lucrurile merg bine, am acces la resurse foarte mari, iar în câțiva ani, când o să pot vorbi despre aceste proiecte, s-ar putea ca ele să schimbe multe.

Inventatorul și patentele lui 

Cât te preocupă invențiile?

Numai anul acesta, din care nu au trecut nici două luni, am aplicat pentru 12 patente. Încă mai lucrez la alte 30. Zilele trecute, mă uitam care e recordul mondial pentru cel mai mare număr de patente – îl deține un japonez cu 4.000 de patente. Nu vreau să ajung chiar acolo, dar ca să intri în top 30 nu ai nevoie de mai mult de 200-300 de patente, ceea ce nu e un număr pe care să nu îl văd posibil în următorii câțiva ani. Și cred că mi-am format încă un țel în minte: ca până în 30 de ani, să fiu și printre cei cu cel mai mare număr de patente. Rămâne, totuși, un țel secundar. Altele sunt principale. Cum ar fi .lumen. Cineva mă întreba care e motivul pentru care lucrez la .lumen, ce mă atrage atât de mult. Și sunt cam 20 de milioane de motive, pentru că tot atâția oameni nevăzători sunt în lume.

ÎN LOC DE FINAL. NOTA AUTORULUI

Despre Cornel Amariei, am scris pentru prima dată în urmă cu șase ani. Avea, pe atunci, 16 ani, câștiga medalii de aur la concursuri internaționale de robotică și inventică. Îmi amintesc cum la ședința foto a adus cu el medaliile primite, roboții pe care îi construise, chitara. Vorbea repede și avea numai planuri mari. Visa pe atunci să plece în America, la MIT. A rămas în Europa, la Bremen. Apoi s-a întors în România. Azi ar părea că, dacă nu și-a urmat întocmai planurile, neîndoielnic și le-a depășit. Și, cu siguranță, nu se va opri aici. Când ai 22 de ani, totul, oricât de remarcabil ar fi, e doar începutul. Ascultându-l, la o masă de cafenea din centrul Bucureștilor, te întrebi dacă și pentru el o zi are tot 24 de ore și descoperi că există pe lume un farmec aparte, numai jurnaliștilor îngăduit, de a se întoarce la oameni despre care au mai scris cândva și a vedea ce au devenit. 

CITAT: „Mai nou, cânt la patru instrumente. Bine, în principal sunt două: chitară și bass. În facultate, am cântat mult, am avut și concerte în fața a 3.000 de oameni.” Cornel Amariei, om de știință