Îşi pune mâna la gură în încercarea de a-şi stăvili icnetele de râs. Vede că îl privesc insistent şi încearcă să ia o mină serioasă. Pur şi simplu nu poate. Faţa i se înroșeşte de la râsul înfundat, îşi muşcă buzele şi îşi strânge pleoapele. Deja lăcrimează. Are cam 15 ani, e îmbrăcat în blugi, are tenişi în picioare, e tuns scurt la spate şi cu breton lung într-o parte. Acum încearcă să se ascundă în spatele scaunului din faţă, îşi pune faţa  în palme şi trage aer în piept. Degeaba. Din nou, tot trupul i se zguduie necontrolat.

Fotografii de Mircea Topoleanu

Simt cum îmi vine şi mie să râd, deşi tenorul din faţa auditoriului de aici, din mica sală de pe Academiei numărul 4, etajul 2, cântă  foarte bine. Ale lui „o sole mio” urcă, se izbesc de oglinzile care tapetează pereţii şi se reped apoi asupra timpanelor noastre. E ziua de inaugurare a Centrului de Tineret EDFORSO (Educaţie Formare Societate), proiect al Asociaţiei Desenăm Viitorul Tău, şi organizatorii au invitat doi cântăreţi de operă să deschidă evenimentul. Când soprana îşi începe trilurile, băiatul cu breton într-o parte e deja vânăt la faţă, un nou acces de râs îi taie răsuflarea. Sub privirile insistente ale celor din jur, se linişteşte, treptat.

Câteva minute mai târziu, când Vişinel Bălan, fondator la Desenăm Viitorul Tău, va vorbi despre palma pe care şi-a luat-o când i-a spus asistentei maternale că s-a masturbat, pe vremea când era copil în grija statului, se râde în hohote. „Bă, ej’ nebun?”, spune un adolescent brunet vopsit parţial blond din primul rând, în timp ce-şi trece mâna peste faţă a oroare şi surpriză.

Sunt în sală în jur de 15-20 de adolescenţi orfani sau pe care părinţii i-au abandonat. Au ajuns în grija statului, au schimbat mai mulţi asistenţi maternali, au locuit în centre de plasament de stat sau private. Povestea lor seamănă izbitor. De exemplu, băiatul înalt, cu blugi mulaţi şi părul creţ, s-a născut în penitenciar, unde mama lui era închisă pentru furt. Tatăl lui a murit când el era foarte mic. A fost puţin în grija bunicii, apoi a ajuns în Centrul de Plasament „Sfântul Paul”, apoi în centrul de primire şi evaluare în regim de urgenţă Arlechino.

Fata de lângă el, să-i spunem Ana, pentru că e minoră şi e în interesul ei să nu îi fac public numele, are 16 ani. A fost dată în asistenţă maternală la un an şi opt luni, unde a rămas până la 11 ani. Într-o încercare a asistenţilor sociali de a o reintegra în familia sa biologică, a stat un an cu mama sa. Încercarea a eşuat, Ana lua bătaie zilnic de la propria mamă, aşa că a ajuns la o altă asistentă maternală. Apoi, din nou, Ana a ajuns la prima asistentă maternală. Un fel de ping-pong pe care sistemul îl practică des cu astfel de copii. Cum s-a întâmplat şi cu prietena Anei, să-i spunem Elena, care are 15 ani, şi care a schimbat până acum trei centre şi două asistente maternale.

În câţiva ani, Ana, Elena şi toţi ceilalţi adolescenţi din această sală vor ajunge adulţi şi sistemul îi va arunca în societate. Vor fi pe cont propriu. Singuri şi fără deprinderi de viaţă.

Vişinel Bălan, care vorbeşte acum, a iniţiat proiectul EDFORSO pentru că şi el a fost un copil din sistemul de protecţie:„Ca să poţi să mergi mai departe, trebuie să te accepţi, să accepţi că vii dintr-o casă de copii. Şi mie mi-a fost ruşine până pe la vreo 23 de ani. După ce am terminat Facultatea de Drept, am zis ok, acum am reuşit.”

El se prezintă aşa pe propriul site: „Vișinel Bălan s-a născut pe 7 iunie 1987, fiind al 13-lea copil dintr-o familie numeroasă. Din cauza sărăciei, la doar două luni a fost smuls din brațele mamei și internat în maternitatea din Onești, apoi dus la creșă, iar, în final, la orfelinat. A urmat o perioadă cumplită, în care copilul de atunci a încercat să se adapteze la traiul greu din instituție. Bătaia era la ordinea zilei și se administra pentru orice regulă încălcată, pentru orice literă nepronunțată corect, pentru orice minut de întârziere.”

Dar viaţa lui a avut, apoi, un alt parcurs. Astăzi, Vişinel este absolvent a două facultăţi – Drept şi Teatru  -, lucrează la Ministerul Tineretului şi Sportului şi e implicat în proiecte prin care vrea să le ofere copiilor instituţionalizaţi o şansă la o viaţă normală.

„Există un ordin al Ministerului Muncii care spune: de la vârsta de 13 ani, sistemul trebuie să gândească direcţii pentru a te pregăti pe tine pentru viaţa dincolo de centru. Ordin care nu este implementat nicăieri la nivel naţional. În urma unei cercetări pe care am făcut-o noi, circa 83 % din tinerii instituţionalizaţi ne-au răspuns că nu au auzit de deprinderi de viaţă independentă. Iar 98% au răspuns că nu ştiau că există o lege care să-i protejeze”, spune Vişinel acum, la inaugurarea EDFORSO.

Vulnerabilitatea tinerilor despre care vorbeşte el e recunoscută în documentele oficiale ale autorităţilor. Astfel, un paragraf din Strategia Naţională pentru Protecția şi Promovarea Drepturilor Copiilor 2014-2020 îi descrie aşa: “Tinerii care părăsesc sistemul de protecţie specială după împlinirea vârstei de 18 ani reprezintă a categorie vulnerabilă, expusă riscului de excluziune socială din cauza disponibilității reduse a serviciilor de dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă. Lipsiţi de sprijinul familiei şi fără deprinderile necesare pentru integrare socioprofesională, aceşti tineri nu beneficiază nici de servicii sociale de consiliere, nici de asistenţă în găsirea unui loc de muncă sau asigurarea unei locuinţe sociale.”

Cum îi ajută centrul pe tineri, mai exact? 

Statul promite soluţii în această strategie naţională, pe care însă le tot propune de ani de zile. Aşa s-a născut EDFORSO, pentru a suplini o lacună a sistemului de stat, spune Vişinel Bălan.

„Anual, peste 2.500 de tineri părăsesc sistemul de asistenţă socială. Nimeni nu mai ştie nimic despre ei, încotro o iau, ce se întâmplă cu ei”, spune el.

Când ia cuvântul actorul Costel Caşcaval, care deţine spaţiul în care va funcţiona centrul, şi vorbeşte despre coşmarurile pe care copiii din această încăpere le vor avea peste 20 de ani, nimeni nu mai râde în sală.

„Aceşti tineri, dacă nu sunt sprijiniţi de stat, n-au nicio şansă. Niciuna! Eu mă uit la aceşti copii, ei ştiu despre ce vorbesc, sunt sigur de asta. Când ai 13 ani, parcă ţi-e mai uşor, că spui mai am cinci ani, când ai 16 ani, vorbesc din proprie experienţă, începi să tremuri, să îţi dai seama unde te duci, dar când ieşi pe poarta aia, încotro? Când ai 17 ani, nu mai dormi bine, când ai 18 ani, te trezeşti în stradă. De la vârsta de 12, 13 ani, voi trebuie să fiţi mai maturi decât oricine”, spune actorul care şi-a petrecut copilăria într-un centru de plasament de la Târgu-Ocna, pe care l-a descris în presă în cuvinte precum „şcoală de corecţie” sau „armată”.

Băiatul cu bretonul într-o parte nu mai râde deloc. E neliniştit, se foieşte în scaun.

„Statul spune că până la 18 ani a avut grijă de el şi ajunge. Dar copchilu’ ăla nu e ca unul de 18 ani care are mamă, tată. Ăla, când pleacă în lume, spune: «Plec în Australia, mamă.» «Da, feşioru’ meu.» El ştie că, dacă nu-i iese pasenţa în Australia, se întoarce şi e mămica care îi dă o ciorbică! Dar tânărul ăsta, dacă pleacă în lume şi nu îi iese, se întoarce și nu e nimeni lângă el. Din această cauză statul nu trebuie să funcţioneze pe ideea articolul 2, alineatul 4, că nu suntem într-un lagăr nazist”, crede actorul.

Bun, dar cum îi va ajuta, propriu-zis, centrul? Accentul, spune Vişinel, va cădea pe educaţie non-formală: „Vom avea un curs de dezvoltare personală, teatru, canto, dans, vor fi ore de educaţie sexuală, veţi putea face consiliere psihologică, limbi străine, management financiar, ca să ştiţi cum să vă drămuiţi banii.”

La două săptămâni de la lansare, m-am întors la centru. Am nimerit în mijlocul unei ore de teatru. După o serie de uşoare exerciţii fizice, actorul Ionuţ Păduraru îi învaţă pe adolescenţi să-şi conştientizeze propriul corp. Prin metode surprinzătoare. Acum, de exemplu, fac genuflexiuni şi în acelaşi timp recită, în cor: „Rică nu ştia să zică râu, răţuşcă, rămurică/ Dar de când băiatu-nvaţă/ Poezia despre raţă/ Rică a învăţat să zică/ Râu, răţuşcă, rămurică.”

Între timp, în cealaltă cameră, Vişinel pune la cale ultimele detalii pentru plecarea din aceeaşi zi spre Anglia. Şapte dintre copiii de dincolo vor pleca în New Port, în cadrul unui program ERASMUS. Timp de 11 zile, vor participa la seminarii despre pace, toleranţă şi solidaritate.

„O parte importantă a proiectului nostru are la bază ideea voluntariatului. Ei vor învăţa la centru inclusiv concepte de voluntariat. Ideea este asta aşa: <<Asta primeşti tu. Dar tu ce oferi în schimb?>>”, spune fostul copil instituţionalizat care se gândeşte serios să candideze pe viitor la Primăria Bucureştiului.

Lângă laptopul lui Vişinel stă un teanc de foi completate de copii la o întâlnire anterioară. E un fel de chestionar multicolor şi cu floricele. La rubrica “visul tău” răspunsurile sunt variate: „eu îmi doresc să fiu antrenoare de handbal”, „îmi doresc să devin campioană naţională la karate şi criminalistă în Coreea de Sud”, „să devin antrenor de înot”, „dizainăr de tatuaje”, „hair-stilist”, „make-up artist”.

În camera de alături, actorul Ionuţ Păduraru trece la exerciţii mai complexe, pe care le-a făcut şi el în primii ani de facultate. De exemplu, cel numit „oglinda”: doi câte doi, faţă în faţă, trebuie să imite mişcările celui din faţă.

Din când în când, intervine şi Vişinel, şi el absolvent de Teatru: “Ca să accepţi condiţia în care te afli, trebuie să dai libertate corpului. E foarte important să dai posibilitatea corpului să se exprime.”

Băiatul cu bretonul într-o parte e şi el aici. E doar în trening şi şosete, întins pe jos, în timpul unui exerciţiu prin care sunt învăţaţi să respire abdominal. Are ochii închişi, mâna pe abdomen, respiră adânc, abdomenul se saltă uşor. Fiecare muşchi al feţei i se destinde. Cei mai mulţi râd, chicotesc, se înghiontesc. Nu şi el.

CITAT: „Ca să poţi să mergi mai departe, trebuie să te accepţi, să accepţi că vii dintr-o casă de copii.” Vişinel Bălan, fondator Desenăm Viitorul Tău.