Katia Pascariu împlinește, la jumătatea lunii august, treizeci și trei de ani.  Este actriță. Site-ul nostru se ocupă de oameni excepționali. De obicei, povestea e așa: un român are succes pe mapamond, studiază la mari universități, se întoarce sau nu se întoarce în România, și ne marchează cumva viitorul. Katia Pascariu nu are acest profil.

Destinul Katiei e altfel, fără să fie mai puțin important. Dimpotrivă. Ea s-a născut și a trăit toată viața în București. A studiat la Liceul Caragiale, în Dorobanți. Părinții săi sunt arhitecți. Mama o alintă “Vasile”. Katia nu e singură la părinți. Sora ei, mai mare, este pictoriță. Au dus o confortabilă viață mic-burgheză.

Katia a dat la teatru și a intrat fără probleme, deși nu jucase teatru în trupe de liceeni, cum era moda pe atunci, și încă mai este.  După facultate, a avut norocul să joace la Teatrul Foarte Mic și să tot aibă colaborări care au dus-o pe un drum pe care și-a întâlnit vocația. Ea nu joacă în filme, ea nu joacă în telenovele, ea nu apare în reclame.

Katia a ajuns să facă teatru angajat, teatru social, teatru educațional, teatru politic. Katia este astăzi în echipa Centrului de Teatru Educațional Replika, un spațiu teatral aparte în peisajul bucureștean. Replika e pe Strada Lânăriei, prin Tineretului. Acolo, nu se cer bani de bilet la intrare. Pentru țara noastră, asta e curat avangardă!

Katia și prietenii ei – oameni cu aceleași idealuri – fac teatru pentru cei excluși. Spectacolele lor sunt pentru copii, pentru adolescenți, pentru tineri, pentru oameni care nu ajung decât rar la teatru.

Katia merge în satele României și joacă acolo, fără mofturi. Ea scrie proiecte, obține fonduri – de la Uniunea Europeană, din Norvegia -, crede în misiunea pe care și-a asumat-o, și nu are de gând să renunțe. Se vede făcând același lucru și în deceniile următoare. I se pare cel mai important.

Katia face teatru pentru cei pe care altfel îi regăsim mai ales în statistici, unde se consemnează cât de greu trăiesc și cam atât. Ea a trecut, ideologic, de la dreapta la stânga, după ce a cunoscut realitățile profunde din România.

Katia e una dintre marile actrițe din tânăra generație, chiar dacă numele ei nu apare pe afișele teatrelor importante. A fost nominalizată cândva pentru un premiu de debut, la Gala Premiilor UNITER. A mai luat marele premiu la un festival de one-woman-show-uri, tocmai la Bacău. Dar toate acestea nu contează.

Contează că domnișoara Pascariu, care muncește enorm, face menaj cu o pisică și se ferește de orice formă de opulență, a descoperit importanța inimii în teatru. Katia e o inimă. 

Foto: Vlad Dudum

Ce ați pățit la mână, domnișoară (n.m. – actrița prezintă zgârâieturi)?
Am o pisică și…

Cum o cheamă pe felină?
Haia Lifșiț (n.r. – cu trimitere la o comunistă care a murit, într-o grevă a foamei, apărându-și convingerile politice).

Câți ani are?
Un an-jumate.

Dacă înțeleg bine, dumneata faci menaj cu o pisică destul de agresivă.
Așa iubește ea.

Altceva, ce mai faci dumneata?
Sunt într-un fel de început de vacanță.

Și când nu ești în vacanță, ce faci, Katia?
Muncesc enorm.

Unde?
La teatru în general. Sau în locuri care au legătură cu teatrul.

Unde te putem vedea noi pe dumneata?
La Replika. La Centrul de Teatru Educațional Replika. Pe strada Lânăriei, numerele 93-95.

Katia și Replika

Care e treaba cu Replika?
Înainte să existe spațiul Replika a existat o asociație, a lui Radu Apostol, Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu. O asociație culturală cu numele Replika. Am simțit nevoia de un spațiu al nostru, ca să nu mai fim nomazi. Și a apărut acest spațiu, care e deschis tuturor celor care simt că avem același țel.

Ai fost și dumneata în această asociație?
Nu. Eu am o altă asociație, împreună cu Mihaela Michailov și Jak Neumann. Ideea cu asociațiile e că ele trebuie să existe ca să poți să scrii proiecte, să obții finanțări. Am lucrat cu mai multe asociații, au venit alături de noi artiști din diverse zone, cu care ne-am potrivit. Replika a plecat de la ideea de a deschide un spațiu teatral în afara centrului orașului.

Pentru aceia dintre noi care nu știu, Replika este în…?
Tineretului. Nu e chiar la margine, nu e așa de departe. E doar o stație de mers cu metroul până la Unirii. Acolo am găsit un spațiu potrivit.

Cum l-ați găsit?
Actorii Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu au căutat multe spații până am ajuns aici. Problema nu e că nu există spații, fiindcă există, dar nu știi cu cine să te înțelegi, cine e proprietarul, sunt tot felul de litigii în privința asta.

Și aici cine e proprietar?
O firmă. E un spațiu mult mai mare, și am închiriat și noi o parte din spațiu.

Plătiți voi chiria, din proiecte?
Da.

Știu că aveați niște probleme, cu acoperișul… Vă cădea în cap sau cum?
Nu cădea, dar picura prin el, avea găuri. Când ploua era rău. Am făcut o campanie de crowdfunding, am strâns banii. Acum, când oprim spectacolele, reparăm acoperișul, cu acordul proprietarului. Am reușit să strângem opt mii de dolari.

Dolari?
Da. Era o campanie pe un site american. Pare o sumă mare, dar când vin constructorii și îți dau ofertele… Ne permitem să ne reparăm acoperișul, dar trebuie făcută apoi o instalație pentru încălzire, pentru răcire, iar asta costă destul de mult.

Faptul că ați reușit să strângeți banii arată că aveți alături de voi o comunitate deja închegată, care e alături de voi, vă urmărește, vă susține? În cât timp s-a format?
Da, iar asta ne-a bucurat enorm. Replika s-a deschis în februarie 2015, dar putem spune că aveam deja un public al nostru, care ne știa, ne aprecia.

De unde?
De la Mic, de la Foarte Mic, de la Comedie, de la Green Hours, din diverse proiecte independente…

De unde ești dumneata de loc, Katia?
Din București.

De unde din București?
M-am născut la maternitatea din Cotroceni… Nu mai știu cum se numește. Are un nume, dar l-am uitat. La Eroilor.

Important e că te-ai născut.
M-am născut în 1983, pe 15 august.

În frumoasa zodie a Leului.
Am copilărit înspre Piața Victoriei. Și am rămas în București.

În familia Katiei nu există oi negre

Foto: Adi Bulboacă

Cu ce se îndeletniceau părinții dumitale?

Părinții mei sunt arhitecți.

Și dumneata ești oaia neagră a familiei?
Deloc.

Frați, surori?
Am o soră care e pictoriță, și nici ea nu e oaia neagră. Nu avem oi negre la noi în familie. Numai oițe albe.

Mai mică?
Mai mare.

Cum ai ajuns dumneata să te faci actriță?
Am dat la facultate, după ce am terminat liceul.

Care?
Caragiale, în Dorobanți.

Și te-au primit pe dumneata la UNATC, așa, din prima? Aveai experiență? Ai jucat în trupe de teatru prin liceu și așa?
Nu, nu jucasem deloc. Dar voiam să mă fac actriță de când eram mică. Dar nu făcusem nimic extra-școlar.

Ai zis o poezie, cum ai făcut?
M-am pregătit în primul rând. În vara de dinainte. Cu Mirela Nicolau și Florin Dumitru, care din păcate a murit anul ăsta. El era actor la Pitești, ea a fost actriță la Giurgiu și acum e la Teatrul Evreiesc. Superactori, superoameni. Și erau foarte buni pedagogi.

Cine v-a evaluat pe dumneavoastră la admitere?
Să văd dacă îmi mai amintesc… Erau mulți: Zamfirescu, Adriana Popovici, Doru Ana, Radu Gabriel, Gelu Colceag…

Cine a fost profesorul tău de an?
Am început cu Adriana Popovici, a avut loc o revoluție, un scandal mare, la sfârșitul anului I, așa că am terminat cu Doru Ana.

Voi l-ați provocat?
Da, a fost provocat de noi. Și a fost haos. Nu mi-a plăcut deloc în facultate. Am învățat din toate experiențele.

Și ce ai făcut după?
Teatru. Am avut noroc că în anul IV am început să lucrez cu Ana Mărgineanu la Teatrul Foarte Mic. Am jucat în spectacolul “Vitamine”.

L-am și văzut! Cred că sunt zece ani de atunci…
Da, era 2007, cam așa. Pe textul Verei Ion… Dacă termini și ai liniștea că lucrezi, e mult mai ușor.

Câștigai parale din “Vitamine”?
Câștigam, da. Eram colaboratoare a teatrului, primeam bani la fiecare reprezentație.

Dar mureai de foame dacă trăiai doar din “Vitamine”?
Da. Dacă nu locuiam cu părinții, eram nevoită să fac și altceva. Nu îmi era de-ajuns. Mulți ani am locuit cu părinții și am avut susținerea lor, dacă nu i-aș fi avut pe ei, probabil m-aș fi zbătut să fac și alte lucruri. Neavând nevoie, m-am ferit să fac reclame, ciubucuri…

Ai început cu Foarte Mic-ul. Unde ai ajuns după aceea?
“Vitamine” a mers mult timp, câțiva ani, până când doi actori au anunțat că pleacă din România, și unul chiar a plecat. Nu a plecat un actor din spectacol, dar un actor din spectacol a plecat cu acest prieten care a ales altceva. Dar spectacolul oricum se degradase, au și spectacolele o viață. Noi nu îl mai îngrijeam, decorul se stricase… Noi, mai ales, nu mai eram în formă. Am continuat să lucrez cu Ana Mărgineanu, la Green Hours.

Ai făcut numai colaborări. Nu ai fost niciodată angajată a unui teatru?
Nu, nu am fost. Am mai lucrat la Odeon, la Târgoviște. Astea au fost spațiile instituționalizate – teatru instituționalizat.

Și spații neconvenționale?
Am lucrat mult timp la Green. Apoi, am lucrat cu regizorul David Scwhartz, în proiecte de teatru politic. În alte spații: galerii de artă, la SubRahova, la Platforma…

Katia se aștepta să joace Shakespeare și Cehov

Foto: Adi Bulboacă

Dumneata ai căutat drumul acesta – al teatrului mai angajat, mai social? Sau așa a fost să fie?
Nu știu ce să îți răspund. Cred că răspunsul e undeva la mijloc. E adevărat că școala nu m-a pregătit deloc în zona asta, și când termini facultatea te aștepți la Cehov, la Shakespeare, și…

Deloc? Nimic? Sofocle, ceva?
Nu. La astea te aștepți. La ceva antic, ceva frumos. Și nu te întâlnești cu așa ceva. Și dacă nu mi s-ar fi potrivit întâlnirea astea cu teatrul mai nou, probabil că nu s-ar fi legat și nu aș fi continuat… Dar s-au legat. Nu vreau să fac altceva în acest moment. Nu cred că există artă care nu are o miză socială, politică. Dacă nu e asumată explicit, ea există oricum implicit. Și dacă nu faci ceva pe care să îl controlezi tu, atunci ești un instrument al altcuiva. Și atunci prefer să fiu conștientă de ce fac, să controlez mesajele, forma…

În ce spectacole joci la Replika acum? Să le luăm la mână.
Să le luăm. E Maskar. Înseamnă Între, în limba romani.

Hai să vorbim un pic despre el.
E un spectacol de teatru, textul e scris de Mihaela Michailov, regia Radu Apostol, muzica Jak Neumann, scenografia Gabriela Albu. E un spectacol cu Viorel Cojanu și cu mine. A apărut la sfârșitul unui proiect la care au lucrat mai multe asociații culturale, a fost făcut cu fonduri norvegiene. A fost un proiect socio-cultural, educațional, în Teleorman – în Alexandria și Turnu Măgurele.

Concret, ce ați făcut?
O parte de documentare, interviuri, căutat în arhive, scos la iveală tot felul de lucruri despre istoria comunităților de romi din Teleorman, despre conviețuirea dintre romi și non-romi… Au fost ateliere de teatru comunitar și dezvoltare personală. Eu m-am ocuapat de teatru comunitar cu copii. Și la final pregătirea acestui spectactol… S-a lucrat și la o expoziție de obiecte și tablouri inspirate de documentarea acestui proiect. S-a ocupat Mihaela Câmpeanu de partea aceasta. Tablourile au fost realizate de Ionuț Dulămiță. A rămas, la finalul spectacolului, un handbook, a rămas spectacolul… A fost greu să îl facem, pentru că nu știam exact cum să spunem ce vrem să spunem. Am vrut să vorbim în special pentru cei care nu sunt de etnie romă. Vrem să continuăm să îl jucăm, în special în licee. Vrem să scăpăm noi, cei care suntem majoritari, de anumite prejudecăți…

L-ați jucat de multe ori?
Până acum, cred că l-am jucat de șase-șapte ori. Unul dintre scopurile noastre principale, la Replika, este să jucăm fără ca spectatorii să plătească bani pe bilet. Și reușim. Acceptăm, e adevărat, donațiile. Jucăm așa ca să vină oricine să vadă orice spectacol de la noi.

Ce spectacole mai ai?
În cuvintele tale. Care a fost tot un proiect, dar la care noi am participat mai puțin. Eu nu m-am implicat decât în spectacol. El a fost realizat de ANPBR – Asociația Bibliotecilor din România.

Știu cazul. Au strâns povești, prin intermediul Bibliotecilor Județene, în mai multe regiuni din țară, și a rezultat treaba asta…
Da, a fost super-complicat pentru Peca Ștefan, care a scris textul piesei, pentru că a avut de pus ca la cap o mie de filmulețe. Și a reușit până la urmă! A scris o poveste. A rezultat un spectacol mai dur, care deranjează mult pe cine e sensibil la românisme. Cam atacă tradiția, dar nu tradiția în forul ei intim, ci tradiția văzută de la bloc. Joc în acest spectacol cu Mihaela Rădescu. Copiilor le place.

Ați fost cu spectacolul prin țară?
Da, ne-am plimbat mult. Ne bucurăm când vin copii, copii care în mod normal nu ajung la teatru pentru că nu își permit sau nu are cine să îi ducă. Când vin oameni din zone rurale, când vin oameni care ajung pentru prima dată la teatru…

Cei excluși.
Da, oameni de care nu se ține cont în mainstream. Pentru ei facem teatru: facem teatru pentru cei care apar în statistici îngrijorătoare, dar rămân doar acolo – în statistici.

Cum măsori reușita unui astfel de spectacol, dacă îți lipsește o unitate de măsură financiară?
Dacă sala e plină, e bine, asta în primul rând. De obicei, sălile noastre sunt pline.

Katia, un băiețel și Arsenie Boca

Aveți reacții care vă arată un impact imediat? Au aruncat oamenii cu ouă-n voi? V-au aplaudat până la delir?
A fost un copil foarte tare la un moment dat. Am jucat spectacolele astea și-n Școala Altfel… Și a venit un băiețel la noi și ne-a zis că nu e bine că ne luăm de Arsenie Boca.

A și motivat?
Da, că nu e bine să ne luăm de cele sfinte. Un băiețel. La Replika.

Și voi ce i-ați zis băiețelului?
Nu am stat pe îndelete la discuții. Când copilul e așa bine îndoctrinat, discuțiile ar lua mai mult timp. Faptul că a venit, că a reacționat… e foarte bine! Lucrurile pe care le facem noi sunt necesare, pot avea impact, dar nu sunt suficiente. Noi încercăm să facem lucrurile mai în profunzime, de-asta încercăm să intrăm în școli, să facem parteneriate, pe termen lung. Nu ne propunem să rezolvăm problemele într-un an, nici măcar în zece… E munca noastră de zi cu zi, asta facem: teatru educațional, teatru social, teatru politic, teatru angajat…

Te vezi făcând asta și peste zece ani?
Da. Asta mă intersează. Teatrul cum îl văd eu are toate elementele astea incluse – educație, probleme sociale, politică, actualitate…

Ce mai joci?
Foamea noastră cea de toate zile. Un spectacol experiență și experiment.

Tot un proiect?
Am luat bani de la AFCN special pentru acest spectacol. E scris de Peca Ștefan textul. E regizat de Ana Mărgineanu și Radu Apostol. E un spectacol mai special pentru că e o cină. Oamenii vin, participă la o cină și în același timp la un spectacol. Are la bază povești ale unor persoane care locuiesc în centre sociale din sectorul 4, unde se află și Replika. Și e despre filantropie spectacolul. Despre relația dintre filantropi și beneficiari… Mai e un pic și despre privilegiile pe care le avem și nu știm pentru cât timp le avem. Persoanele cu care s-a vorbit pentru acest spectacol erau oameni care fuseseră până într-un punct al vieți normali, cu ghilimelele de rigoare, după care dintr-o dată, și în mod surprinzător pentru ei, și-au pierdut slujba, casa, au rămas pe drumuri… Te pune un pic pe gânduri. Ai senzația că ești OK, că nu se poate schimba viața ta de pe-o zi pe alta. Dar se întâmplă. Iar oamenii pe care noi îi vedem pe stradă – cerșetori, vagabonzi, așa le spunem, nu? – … noi nu știm, de fapt, nimic despre ei. De unde vin? Cine sunt? Care e povestea lor? E complicat cu teatrul ăsta social pentru că deschizi niște cutii ale Pandorei, și ele rămân deschise, dar nu ai soluții. Pui o pâlnie și problemele se fac auzite. Dar e frustrant pentru că de fapt noi nu rezolvăm probleme. Nu avem cum.

Ce mai joci?
Astă-toamnă am făcut la Replika un spectacol cu niște colegi de la Cluj, producție Colectiv A. În română i-am spus noi Ură. În engleză e Cunthate. Dar îți dai seama că nu puteam traduce chiar așa, pentru că sună urât. E un spectacol despre pornografia de tip gonzo. E un spectacol dur, foarte dur. Teatrul Bezna e compania care a inițiat proiectul. Am vrut să îl jucăm în licee, dar nu cred că e vreun director de liceu care să ne permită să îl jucăm, deși lucrurile pe care le facem sunt mult mai soft decât ce se întâmplă pe internet… Și atunci avem limită de vârstă de 18 ani. Dar e un spectacol important. E un subiect foarte ocolit în România.

Altceva?
Copii răi și Amintiri din epoca de școală. Sunt două spectacole de teatru educațional. Copii răi l-am făcut la Green Hours, la început, acum cinci ani. Are o viață lungă. E despre violența în școală. Amintiri din epoca de școală îl joc cu Alexandru Potocean. Îl făcusem pentru Teatrul de Comedie, acum îl jucăm tot la Replika. E în regia lui Radu Apostol, text – Mihaela Michailov. Mai sunt două spectacole cu copii, la Replika. Unul se numește Familia off-line și Față de drepturi. Eu nu joc în ele, joacă Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu. Sunt foarte tari! Mai există o serie de spectacole de teatru politic în care joc, cu echipa lui David Schwartz. Spectacole despre migrație, despre Valea Jiului… Au fost itinerante, în ultimul timp le-am jucat la Replika. Din toamnă probabil o să le jucăm la Macaz, un teatru-bar-cooperativă, un spațiu care acum e deschis ca bar. E pe Calea Moșilor, la numărul 106. Cel mai recent, pe partea de teatru politic, am făcut Ce am fi dac-am ști?, care se concentrează pe protestele din secolul XX în România. Ne-am asumat foarte serios o perioadă de documentare lungă. Ne-am trezit cu material mult, și apoi am avut mult de eliminat. Am avut istorici în echipă, a fost un proiect complicat.

Ai fost în concediu legal de odihnă anul ăsta?
Acum încep, acum, acum! Mai am niște raportări de făcut, pentru că ne ocupăm și de birocrație. Am făcut și un master în Antropologie și Dezvoltare Comunitară, la Universitatea din București, și l-am terminat zilele astea, mi-am dat ultimele examene, sunt foarte fericită. Nu știu unde plec în concediu. Stau mai mult acasă cu pisica, sper că e o bucurie și pentru ea, că apreciază. Văd că mulți prieteni merg în Bulgaria, poate o să mă duc și eu. Cu siguranță nu o să mă duc în Vamă, nu mai vreau să merg. Când eram mică mergeam cu părinții în 2 Mai și Vama era pustie, și era foarte frumos în Vamă atunci. Apoi, anii de liceu… boom-ul vamaiot, hippie, nebunie, apoi, după gustul meu, s-a degradat teribil, nu îmi mai place să merg acolo.

Azi, ce e Vama?
Nu știu ce e, unii spun că e frumos, dar cu siguranță nu e frumos pentru gustul meu. Motivul pentru care aș merge într-un loc ar fi ca să mă odihnesc, la Vamă nu mai poți să te odihnești. Dacă nu aș fi știut-o din perioada ei idilică…

Există și varianta să fi îmbătrânit dumnevoastră.
Categoric. Las loc tinerilor, are cine să se ducă. Nu mă așteaptă Vama pe mine.

Călătorești mult, Katia?
Cu treabă. Mi-ar plăcea să călătoresc mai mult doar pentru plăcerea călătoriei, dar ăsta e planul pentru pensie.

Păi, dumneata nu prea ai avut contribuții la fondul de pensii…
Mi-am făcut pensie privată.

De la ce vârstă, gata…?
Nu aș vrea să mor pe scenă, nu are rost să te chinui când nu mai are rost… Mi-ar plăcea să joc doar cât mă țin creierul și corpul. Pensia privată începe când fac eu 68 de ani, cred..

Ai o speranță de viață îndelungată. Ești generoasă cu tine. Cu sănătatea cum ești?
Nu fumez, nu beau.

Nu e o garanție.
E un dat. Asta sunt. Ceea ce cred că mă scapă de niște probleme. Încerc să mă mențin în formă. Cu cât avansezi în vârstă, creierul funcționează tot mai bine, corpul tot mai prost. Trebuie să găsești echilibrul. Mâncare sănătoasă mai puțin… Fac efort fizic, încerc, cel puțin. Cât se poate. Îmi place să înot, să dansez, să merg cu bicicleta… Aș merge și la discotecă, dacă aș putea, dar nu prea am unde, și sunt și obosită. Nu sunt un om prea social și prea sociabil. Dansez la petreceri, unde se poate.

Katia și viitorul

Viitorul cum îl vedeți? Al tău, pentru început.
Al meu – bun.

Nu vei ajunge o actriță nebună care va crește cincizeci de pisici și va arunca în oameni cu pisici?
Nu pot să garantez, dar mi-ar fi milă de pisici.

Cum ai ajuns să achiziționezi o pisică?
Un iubit mi-a relevat apetitul pentru pisici și părul scurt. El m-a convins. Am rămas cu pisica și cu părul scurt. Viitorul e în mâinile mele. Problema e cu ce nu e în mâinile mele.

Faceți avangardă, faceți pionierat în teatrul românesc?
Pionieratul cel mai serios îl facem cu intrarea liberă. Poate unele lucruri sunt noi pentru teatrul românesc, dar ele nu sunt deloc noi la nivel mondial. Lucrul de care sunt cel mai mândră: aducerea tinerilor la teatru, relația cu școlile. Arta e parte integrantă din educația omului, școala e de fapt un mediu unde științele trebuie să întâlnească arta. Eu așa cred.

Viitorul acestui drum pe care mergeți voi cum îl vezi? Va lua amploare?
Eu cred că da. Impactul nu e cu afișe și cu anunțuri la radio, dar e cu intrare în școli. Tot mai mulți oameni fac asta…

Crește nevăzută această cale, dar crește?
Da, și nu suntem singuri. Sunt multe ONG-uri care se ocupă de teatru pentru copii și care merg la țară, și e foarte bine că merg spre rural. În București sunt multe organizații care fac asta, sunt organizații care fac proiecte în zona de muzică și fac lucruri foarte mișto. Ideea e să reușești să le faci cu acces liber. În momentul în care pui o taxă s-a terminat pentru unii copii…

Viitorul României? Ce părere ai de direcția spre care ne îndreptăm?
Ar trebui să spun ceva, fiindcă sunt un om atent la realitate, mă interesează politica, mă interesează tot ce ține de viața noastră. Ceea ce fac eu e angajat politic, îmi place să particip, să am un discurs. Problema e că nu ține doar de noi viitorul nostru. Am intrat în niște mecanisme… Optimismul meu natural mă obligă să fiu optimistă și în situația asta. Mă sperie însă că suntem atât de autiști la lucrurile grave și ne facem că ele nu există. Avem războaie lângă noi, și ne prefacem că viața noastră e roz… Nu mă exclud, dar mă preocup cum să fiu conștientă și de ce e bine și de ce e rău în jurul meu. Sunt optimistă, fiindcă oamenii devin tot mai conștienți de nevoia de a fi informați, se circulă tot mai mult, ceea ce e un semn bun. Suntem mai autonomi ca indivizi și lucrul asta ar trebui să producă o schimbare bună. Din păcate, nu am încredere în mass-media, în politicieni, nivelul de manipulare e foarte ridicat, corupția e imensă. Mă deranjează că ne plângem de noi și nu ne dăm seama că lucrurile astea sunt peste tot. Preaslăvim Occidentul, dar nu mai vedem și ce e rău acolo…

Viitorul omenirii?
Am zile și zile. Astăzi sunt optimistă. Am văzut ceva ieri… un filmuleț pe internet – a apărut un aparat pe care îl pui la brâu și poți să ridici greutăți  mari. Cine nu putea să mai ridice greutăți, acum ar putea din nou.

Întâmpini probleme lombare?
Nu. Dar mi-a crescut un pic încrederea că se întâmplă lucruri minunate în lume, chiar dacă nu mai suntem noi atenți. Trebuie să avem încredere. Lumea se autosusține până la urmă. O să fie bine.

CITAT: “Arta e parte integrantă din educația omului, școala e de fapt un mediu unde științele trebuie să întâlnească arta.” Katia Pascariu, actriță