Anca Surdu este campioană mondială și europeană la gimnastică aerobică, având patru medalii de aur în palmares. Este o tânără cu o disciplină de fier, pe care a învățat-o de la patru ani, când părinții ei au dat-o la gimnastică în speranța că o să-i mai domolească din firea agitată. Gimnastica i-a venit mănușă. De când a intrat în sala de antrenament, a descoperit că pentru asta a fost făcută și toată viața a căutat și a muncit să-și atingă maximum de potențial, ceea ce a reușit la nivel internațional. A reprezentat România cu mândrie și spune că momente de fericire au fost acelea când stătea pe podium, cu medalia de aur atârnând de gât și imnul țării pe fundal.

Acum este antrenoare de fitness și instructor profesionist de aerobică, unde îi învață și pe alții cum să se disciplineze, să se motiveze și să-și atingă potențialul. Nu în ultimul rând, Anca este unul dintre tinerii care nu doresc să părăsească țara, să își facă un rost în viață în altă parte. De ce să plece, când aici sunt toate persoanele dragi, aici este printre ai ei, spune ea.

Viitorul României: Cum ai ajuns să faci gimnastică?

Anca Surdu: Practic sport de la patru ani. Aveam multă energie, iar ai mei m-au îndrumat spre latura asta sportivă. Am început cu diverse sporturi, însă la 14 ani am cunoscut şi m-am îndrăgostit de gimnastică aerobică.

Mai ţii minte cum a fost prima lecţie? Ce trece prin mintea unui copil când se apucă de sport?

Îmi aduc aminte că eram foarte energică. Voiam să ştiu tot şi să îmi iasă din prima, când eşti copil nu conştientizezi mai deloc riscurile şi nu prea cunoşti frică şi atunci, evident că mă aruncăm în elemente fără să stau pe gânduri.

Când ai văzut primul concurs, primii profesionişti? Ce impresie ţi-a lăsat?

Ţin minte că aveam emoţii. Mă uităm până şi la fotbal când juca România şi aveam emoţii, la fel cum am şi acum când mă uit la un concurs la care România participa. Însă, nu mi-am dorit niciodată să fiu ca x sau ca y. Admiram enorm marile valori din acea vreme mai ales din gimnastică iar asta mă ambiţiona cât se poate de frumos.

Pe cine admirai?

Nu am o persoană pe care o apreciam mai mult, dar le admirăm pe Simona Amânar, gimnastă artistică, Izabela Lăcătuş şi pe Raluca Babaligea, care făceau gimnastică aerobică.

Ai avut vreodată probleme, întinderi, rupturi, de astea? 

Bineînţeles. Însă nimic mai grav decât o operaţie de menisc, după care am concurat la două săptămâni și totul a mers bine.

„Emoţiile sunt mereu constructive„

Cum este atmosfera de la competiţii? Ce simţi, cum te motivezi, ai emoţii?

Motivaţia trebuie să fie foarte puternică până ajungi la competiţii, apoi doar să îmi fac treaba şi e greu, dar mă gândesc că este că un antrenament cu public. Emoţiile sunt mereu constructive, din fericire, e dorinţa aia nebună de a intra pe scenă şi a arată pentru ce te-ai antrenat atâţia ani. E şi un sentiment de euforie, chiar dacă înainte ai puţine emoţii, odată ce a început exerciţiul e cu totul altceva. În gimnastică aerobică se punctează partea artistică şi implicit şi expresia feței, deci zâmbetul trebuie să fie acolo.

Cum ai împăcat antrenamentele cu şcoală?

Nu am avut dificultăți în acest sens. Am făcut atât liceul cât şi facultate cu profil sportiv.

Cum arată sistemul de învăţământ sportiv?

Antrenându-mă la Bucureşti, dar fiind din Constanţa, eram în deplasare o mare parte a timpului, însă nu cred că e o experienţă foarte diferită de orice alt liceu.

Ce planuri aveai când ai terminat liceul?

Încă nu îmi îndeplinisem visul, aşa că ştiam ce am de făcut, am dat la facultatea de educaţie fizică şi sport din Constanţa şi am continuat antrenamentele la lotul naţional, în Bucureşti.

Ce medalii ai luat cu lotul naţional? 

Foarte multe, cele mai importante fiind: două de aur şi una de argint la World Championships, două medalii de aur şi una de argint la European Championships şi un argint la World Games.

Ai o filosofie de viaţă, un cod al tău de disciplină?

În principiu, am crezut tot timpul că dacă îmi fac treaba, nu fac rău intenţionat nimănui şi muncesc cât pot de mult, voi avea parte de lucruri frumoase. Mă consider destul de disciplinată, nu îmi dau seama când am dezvoltat această calitate, a venit la pachet cu sportul şi, fiind de mică într-un colectiv şi anturaj sănătos, m-am format după anumite principii.

„Nu mă văd făcând altceva în afară domeniului sportiv„

Ai avut şi mentori? Persoane care au influenţat mult dezvoltarea ta profesională şi personală?

În dezvoltarea personală, nu. Profesional, le datorez totul antrenorilor mei. Cristiana Spânu m-a luat sub aripa ei când eram micuţă, apoi am ajuns la lotul de seniori, în care Maria Fumea scoate de ani buni campioni în această ramură a gimnasticii.

Ce face un campion la gimnastică mai târziu? Ce planuri ai?

În prezent sunt antrenor de fitness, iar obiectivul meu este să influenţez pozitiv persoanele cu care întru în contact. Eu una nu mă văd făcând altceva în afară domeniului sportiv.

Cum motivezi oamenii? Ce le spui şi cum îi ajuţi?

În primul rând prin exemplu personal dar nu este mereu valabil, aşa că îi îndemn să nu facă lucruri cu jumătate de măsură. Orice ai face, realizează lucrul acela fiind 100% convins că va ieşi bine. Dacă ai venit la sala să te antrenezi, dă tot ce poţi în alea 50 de minute. Totul pleacă de la psihic.

Pe tine ce te face fericită?

Multă vreme m-am întrebat şi apoi mi-am dat seama că eu rad foarte mult de fel şi că asta e fericirea, lucrurile astea de acum. Sună poate ciudat, dar fericirea e acum şi trecătoare, de aceea e foarte important să fie acum. Evident că am fost fericită când îmi cânta imnul, dar tot atunci mi-am dat seama că mă voi da jos de pe acel podium. Fericirea e o stare de prezent, nu inseamnă că sunt mereu fericită sau că asta e „secretul”.

În afară de gimnastică, ce îţi mai place în viaţă?

Să descopăr lucruri noi, să călătoresc, să întâlnesc oameni noi, să am provocări, să admir natura.

Care este cea mai plăcută amintire a ta? Din copilărie.

Pff..nu ştiu dacă pot da un răspuns. Am avut o copilărie fericită, fără lipsuri. Mă bucuram tare când venea tata din voiaj cu tot felul de bunătăţuri sau când lăsăm apă să se încălzească la soare în albie şi mă băteam  pe ea cu sora mea; prima oară când am intrat în sala de gimnastică, primul cantonament. Am multe amintiri frumoase.

Apropo, având în vedere că ai reprezentat România la atâtea competiţii, ai putea spune despre tine că ai un spirit patriotic? Eşti totuşi printre tinerii cu rezultate excepţionale care nu au plecat din ţară.

M-am simţit tot timpul mândră să îmi reprezint ţara şi simţeam cum celalate ţări aveau un respect şi o admiraţie faţă de noi. Am avut multe ocazii să plec însă mă simt prea legată de oamenii de aici. Am preferat să fiu printre ai mei.

CITAT: “Multă vreme m-am întrebat şi apoi mi-am dat seama că eu rad foarte mult de fel şi că asta e fericirea, lucrurile astea de acum.” Anca Surdu, campioană mondială la gimnastică