Pe Șerban Alexandrescu, director de creație al agenției de publicitate Headvertising, l-am descoperit odată cu articolul său despre generația 40+ publicat pe Tolo.ro. Scrisese acolo despre entuziasmul post-revoluționar al celor numiți generic “decreței”, despre eșecurile lor și despre noile speranțe. Scrisese cu gândul “să dea cu bățul prin gard” și să-i facă astfel pe alți colegi de generație să-și pună întrebări. La rândul său, a început de puțină vreme să înțeleagă cu ce se mănâncă viața.

Așezați la o măsuță dintr-o cafenea în stil american de la Piața Victoriei, cu băuturi calde în pahare de carton în față, am discutat cu Șerban Alexandrescu despre formarea sa, despre cum s-au schimbat subiectele de discuție din timpul ieșirilor la bere cu prietenii și despre o posibilă alianță între generații care să determine o schimbare consistentă în România. 

Viitorul României: Ce făcea un copil în orașul industrial Baia Mare, în anii ’70-’80?

Șerban Alexandrescu: Chiar și România asta îngenuncheată din punct de vedere ecologic e un parfum față de Baia Mare de atunci. Lumea se anunța țipând de la geamuri: „Bă, vine gazul!” Gazul era dioxid de sulf, despre care știm cu toții că-i super-cancerigen. Cobora încet pe râul Săsar în jos. Nu venea la ore fixe, dar lumea știa și închidea geamurile. Cu ochii mei am văzut cum a trecut o tanti pe un pod prin norul de gaz și purta ciorapi de nailon. Pe o parte avea 20 de găuri mari în ciorapi, pentru că gazul interacționase cu materialul sintetic și îl găurise pe tot în 20-30 de secunde. Uite că noi astăzi povestim lucrurile astea râzând, pentru că întotdeauna copilăria rămâne un lucru frumos. Copilăria e singura perioadă pe care și dacă o petreci în iad tot ai o grămadă de amintiri plăcute. Chiar dacă era în comunism, mi-a fost OK.

V.R.: Pe stradă se întâmpla totul, nu?

Ș.A.: Da, asta e o chestie… Din când în când sunt întrebat: „Dar de ce n-ai copii?” Nu există un răspuns simplu la asta, dar unul e că mi-e un pic milă de copiii din ziua de azi, văzând ce-au de copilărit. Probabil că ei nu-mi împărtășesc îngrijorarea, probabil că sunt foarte fericiți cu universul lor, cu jocurile lor, cu relaționarea digitală. Dar, din punctul meu de vedere, sunt ca niște canari în colivii de aur: au tot ce le trebuie în colivie, dar nu prea se ciocnesc coliviile astea ale lor. Evident că noi eram tot timpul în stradă. Tocmai având în vedere faptul că am pornit așa, m-aș fi așteptat ca generația noastră să fie un pic mai unită. Noi eram ăia care socializam nemijlocit, eram obișnuiți cu asta. Și uite ce ni s-a întâmplat.

V.R.: Cum se formau grupurile de prieteni?

Ș.A.: Într-un fel sau altul, e ca-n armată: „tu ai primit plutonul ăsta”. Așa și-n copilărie: tu te-ai trezit în cartierul ăsta. Lasă că nu-ți alegi rudele: nu-ți alegi nici vecinii, mai ales în comunism. Ăsta-i blocul tău, asta-i scara ta, astea-s blocurile vecine, ăsta-i setul de copii pe care-l ai la dispoziție. Ceea ce într-un fel e interesant. Azi copiii sunt duși cu mașina la petreceri de copii, unde găsesc copii ca ei, nu cu mult mai săraci sau mult mai bogați. Când îi găsesc pe cei cu mult mai bogați, e o mică tragedie, pentru că atunci începe comparația și începe și cheltuiala. Pe atunci trebuia cumva să te înțelegi: fiind și Baia Mare, încă te mai întâlneai cu oameni care mai aveau un nume german, cu mulți care aveau un nume maghiar, eram de toate. Câtă vreme nu știam că teoretic ar trebui să ai boală pe celălalt, ne înțelegeam OK. N-aș pune însă strict accentul pe Baia Mare: taică-meu e muntean din Slobozia, maică-mea e moldoveancă din Iași, iar eu sunt născut în Baia Mare.

V.R.: Asta se întâmpla frecvent în vremea aia din cauza repartițiilor, nu? 

Ș.A.: Da. Baia Mare era un oraș cu vreo 18.000 de locuitori, cred, înainte de război. Și a devenit un oraș cu 120.000 de locuitori când eram în liceu, adică într-o perioadă relativ scurtă. Trebuie să fi fost traumatizant pentru fibra locală și comunitatea fiecărui oraș. S-a întâmplat din cauza industrializării forțate. [Comuniștii] au trântit fabricile și apoi s-au întrebat: „Pe cine punem în ele, că n-avem oameni?” Ai mei erau din valul ăsta adus de industrializare. Norocul meu era că făceam vacanțele și în Moldova și în Slobozia. Niciodată n-am avut vreo problemă cu bucureștenii, cu oltenii, cu moldovenii. Îmi plac toți, mi se pare că toți au niște chestii foarte mișto. Din punctul ăsta de vedere cred că-s foarte norocos că n-am prins aceste coate în burtă timpurii pe care le primește un copil când învață că „ăia nu-s OK”, „ăia-s zgârciți”, „ăia-s proști”, „ăia-s lenți”.

V.R.: Asta e o chestie destul de recentă: orientarea asta către „locul tău, care e peste alea din jur”.

Ș.A.: Nu e nimeni „fruncea”, nu e nimeni fundul. Mi se pare că toți avem lucruri interesante: avem particularități, nu defecte [generice – n.r.]. OK, înțeleg: după ce atâta vreme a fost un capac pus peste toate astea, că n-aveai voie să spui că ești „fruncea”, toată lumea a vrut să spună tot ce-a vrut. Dar fundamental nu-i adevărat. Orice sentiment de superioritate locală e un mare bullshit.

V.R.: Revenind un pic la cronologie. Liceul l-ai făcut tot în Baia Mare. Rocker?

Ș.A.: Absolut!

V.R.: Nici asta nu era de ales, nu?  

Ș.A.: Ba era foarte tare de ales. Într-un fel, în liceu cel mai mișto moment din săptămână era acela când stăteam în cadă trei ore până mă stafideam ascultând integral cele trei ore de „Metronom”, emisiunea de music by request de pe Europa Liberă. Mulți și-au făcut educația muzicală în cele trei ore de „Metronom”. După aia socializarea asta era: trebuia să ai un corpus de discuri de împrumutat și te întâlneai cu băieții și schimbai discuri. „Dă-mi un [album al formației – n.r.] Venom, îți dau un Motorhead”. Chestia asta n-am mai văzut-o, era mult mai importantă decât e acum. Nu erau atât de multe discuri, și de aia cred că le și prețuiai mai mult, uneori la justa lor valoare, alteori mai mult decât ar fi meritat. Dar era ceva foarte important și nu mai puteai scăpa de asta. Dacă te-ai format cu muzică rămâi cu muzica.

V.R.: Mă interesează lucrurile astea pentru că încerc să înțeleg cum se formează o generație, dincolo de vârstă. 

Ș.A.: N-aș spune neapărat că asta e o generație făcută cu Deep Purple și cu Led Zeppelin.

V.R.: Nu mă refer neapărat la muzica în sine, ci la modul de socializare. 

Ș.A.: Oricât le-ai fi schimbat, erau relativ puține discuri aduse de la sârbi. Cred că mai mult ne unește faptul că, la 7-8 ani, băleam cu toții după ambalaje de gumă de mestecat. Asta a fost, zic eu, ceva mult mai răspândit decât să schimbi discuri de hard rock. Și cred că asta explică și mai mult din ce s-a întâmplat după, când a fost atât de ușor să fim momiți cu [nimicuri] strălucitoare vestice.

V.R.: După liceu ai mers la [actualul] UNATC, pe atunci Academia de Teatru și Film. Imediat după liceu?

Ș.A.: Nu, și asta e o poveste interesantă, într-un fel, pentru că arată ce mici curve eram pregătiți să devenim. Fusesem la un liceu de matematică-fizică. Fizica îmi plăcea, matematica nu neapărat. Dar n-avea importanță, din moment ce alegerea facultății, la vremea respectivă, era să dau la Electronică. Era un gest ultra-calculat.

V.R.: Alegerea cui?

Ș.A.: Cred că a fost o chestie amestecată. S-a băgat și familia, dar nici eu n-am avut absolut nimic de obiectat la asta, pentru că „marele plan” apropo de Electronică era legat de faptul că nu urma să primesc o repartiție într-un sat sau într-un orășel nenorocit, pentru că nu erau mari fabrici de electronice pe-acolo. Erai absolut OK să faci o viață întreagă o chestie pentru care cel mai probabil n-aveai nici cea mai mică aplecare, dar care îți promitea că te scoate din noroaie. Lumea uită astăzi ce însemna repartiția, respectiv groaza de repartiție, coatele, pilele, șpaga ca să-ți îmbunătățești soarta post-repartiție, toate compromisurile și nenorocirile pe care ajungeau să le facă părinții noștri ca să ajungă într-un loc mai bun.

V.R.: Era în joc cu mult mai mult decât o facultate.

Ș.A.: Da: lifestyle-ul tău era hotărât la câteva zile după ce-ai terminat facultatea. Primeai o ștampilă care te trimitea în față sau pe ultimul rând al grilei de start. Și nu depindea total de notă, așa cum încearcă unii să zică azi.

CITAT:“Zidul n-a fost niciodată mai mic sau mai mare decât e în clipa de față. Erau doar destul de puțini oameni dispuși să-l sară atunci, pentru că zdrăngănea toată lumea în jurul tău: „Vrei să fii un șefuleț?”, „Vrei niște bani?”, „Vrei un Cielo?”. Dacă pui azi totul în perspectivă, îți dai seama cât de derizorii au fost toate lucrurile pentru care lumea dispărea la fiecare colț al marșului nostru către progres și viitor. Au fost foarte ușor de tentați cu zdrăngănele.” – Șerban Alexandrescu, director de creație

V.R.: Și ce s-a întâmplat cu Electronica?

Ș.A.: Am avut și norocul să vină ’89. Deși a fost și asta amestecat: universitar vorbind, noi am fost printre câștigătorii Revoluției. Când ne-au trimis cu forța în vacanță, ca să nu fim în București în timpul evenimentelor, eu eram student în P24. Când m-am întors, eram în complexul Leu, care ținuse până cu câteva săptămâni înainte de „Ștefan Gheorghiu” (Academia ce pregătea viitoarele cadre ale PCR – n.r.). Confortul personal și accesul la igienă crescuseră. Din punctul ăsta de vedere ar fi trebuit să rămân acolo, pentru că probabil că eram facultatea cu cele mai mișto condiții în momentul respectiv. Dar nu-s ipocrit și nici nu pot să mă prefac foarte multă vreme de ceva, orice, nici atunci, nici acum. Din momentul în care s-au putut deschide niște uși astfel încât să nu mai trebuiască să fac pentru tot restul vieții ceva pentru care nu eram pregătit și n-aveam o reală aplecare nu mai avea sens să continui. Plus că am fost tot timpul apăsat de sentimentul imposturii personale, inclusiv în ziua de azi. Brusc, puteam să fac și altceva. Nu știu dacă asta e o chestie de generație, dar în general am nevoie de un șut în fund pentru a face orice. Dacă era după mine, eu n-aș fi dat la București, ci la Timișoara, dar mi-a dat maică-mea un șut în fund și am ajuns la București. Retrospectiv, a avut dreptate să facă asta. Și cu ATF-ul: am avut nevoie de un șut în fund, de cineva care să-mi zică: „Băi, dar ce cauți tu aici? Nu mai bine te duci tu să faci altceva? Ia du-te tu acolo!”. OK, m-am dus acolo. Probabil tot din vremurile alea vine: am nevoie să mi se spună, să mi se dea un plan. Cred că la faza asta sunt extrem de decrețel. Odată ce prietena mea de la vremea aia mi-a aruncat sugestia, mi-a plăcut foarte tare să înot în noile ape. Am avut și o înțelegere foarte faină cu ai mei: eu n-am vrut să muncesc în timpul facultății. (…) [Când am terminat] în 1994, nu erau foarte multe opțiuni dacă voiai să trăiești din scris. Puteam să fiu ziarist, și din asta am rămas cu faptul că trebuie să-ți faci un pic documentarea înainte de orice. (…) Puteam în continuare să încerc să scriu scenarii pentru muribunda industrie cinematografică locală. Televiziunea încă nu pușcase. Și am nimerit în această super-ultra-nouă chestie numită publicitate, care atunci ieșea din ou. Părea ceva fresh.

V.R.: Văzusei deja lucruri care să-ți placă în domeniul ăsta? Pomeneai undeva de impresia pe care ți-o făcuseră reclamele alea la Levi’s de pe MTV. 

Ș.A.: Asta e problema. Nu ceva local îți dădea cheful să intri în asta, ci faptul că deschideai MTV-ul și vedeai reclama aia la Levi’s și voiai și tu să faci de-alea. În plus, în școală ne făcuseră inițierea. În ’90 era o grămadă de lume dispusă să vină să facă un pic de treabă gratis în Europa de Est proaspăt eliberată, mai ales în România aia nenorocită. Și venise un set de profesori de la școala de film din Munchen la prima întâlnire din an. Și ne-a întrebat: „Câți dintre voi credeți că vă veți câștiga pâinea mai departe făcând cinema, adică lungmetraje artistice?” 95% cred că au ridicat mâna la asta. „Câți dintre voi credeți că veți face documentare?” Probabil restul de 5% au ridicat mâna. „Câți credeți că o să trăiți muncind în televiziune?” Poate unul. „Câți credeți că veți face publicitate?” Nimeni. Și ne-a zis: „Păi hai să vă spunem cam cum se vede din partea noastră. La noi, la școala de film din Munchen, unde bănuim că foarte mulți dintre voi ar vrea să ajungă, statistica arată că cei mai mulți absolvenți vor trăi făcând 1. televiziune, 2. publicitate, 3. documentar și 4. ficțiune. Știm că nu e ușor, dar s-ar putea să trebuiască să începeți să vă gândiți un pic altfel la ce înseamnă meseria asta și cum să vă pregătiți pentru ea, ca să nu începeți să vă dați singuri la gioale și să fiți niște absolvenți care să n-aibă nimic de făcut ulterior.” Am învățat lecția aia, a ajutat și faptul că după aia ne-au pus și reclame noi, care te făceau să-ți dorești să faci și tu dintr-astea, astfel încât n-am avut nicio clipă sentimentul că fac un compromis. Știam că e un lucru oarecum normal, că treaba se duce într-acolo și că the only way is up / singura direcție e în sus, față de unde eram noi atunci. Era un teren încă virgin, pe care puteai să-l defrișezi tu, părea mult mai interesant la vremea respectivă și o cale mai sigură de a nu mai cere bani de-acasă. Din o mică experiență cu Guild Film [distribuitor de filme – n.r.]  mi-am dat seama că, dacă sunt realmente serios vizavi de asta cu filmul, cinematograful și-așa mai departe, trebuie în momentul ăla să-mi fac valiza și să plec în singurul loc din lumea asta în care [cinematografia – n.r.] nu e un hobby, ci o meserie: Los Angeles. Era foarte clară opțiunea emigrării, probabil în Statele Unite, dacă eram cu adevărat serios în legătură cu asta. Or pe vremea aceea mulți aveam idei, idealuri: „Nu, voi rămâne aici, voi încerca să schimb lucruri!”

V.R.: Mai exista entuziasmul ăsta în ’94?

Ș.A.: Da, eu cred că da. Te uitai în jur și vedeai că încă e aproape totul de făcut.

V.R.: Exista însă și speranța că se poate?

Ș.A.: Da. În doi ani de la asta a fost ales Constantinescu și plângea lumea la cruci, la Universitate. Bolnavul avea încă puls și nu mic. Era OK din punctul ăsta de vedere.

V.R.: Anii ’90 par să fi rămas cumva în conștiința colectivă ca ani de confuzie, destul de haotici și pe alocuri lipsiți de speranță. Poate e doar perspectiva mea, a unuia care doar a copilărit atunci. 

Ș.A.: Depinde și de unde îi experimentai. La București totul bolborosea în jur și simțeai că ești legat cu sfoară de o rachetă despre care nu știai exact unde merge. Sunt convins că în Baia Mare, de pildă, se simțea altfel treaba. Mi se strângea inima de fiecare dată când mă întorceam acasă de Crăciun. Din punctul ăsta de vedere, primul moment când am simțit că gata, asta a fost, a atins fundul gropii și a început să se salte un pic, a fost abia acum doi ani, când am ajuns de Crăciun. Am simțit atunci că parcă s-a oprit putregaiul. Sunt deci sigur că anii ’90 s-au văzut cu totul altfel, în funcție de locul din România în care te aflai.

V.R.: Totuși, când ți-ai dat seama că lucrurile nu se conturează atât de roz pentru cei din generația ta? 

Ș.A.: Apropo de visare și de implicare politică, într-un fel sau altul… E un sketch de Monty Python cu niște militari aliniați în careu și sergentul îi întreabă: „Cine nu vrea să mărșăluiască în susul și în josul pieței?” Și cineva zice: „Eu. M-aș duce mai degrabă la cinema decât să mărșăluiesc în susul și-n josul pieței”. „Bine, du-te! Noi vom rămâne și vom mărșălui. Mai e cineva care nu vrea?” „Eu parcă n-aș vrea. Bine, du-te și tu! N-avem nevoie de tine!” Și tot așa. Vedeam cum, deși la început era curtea plină de revoluționari, încet-încet, s-au retras unul câte unul.

V.R.: Deci n-a fost un moment anume?

Ș.A.: Nu! La fiecare cotitură mai pierdeam doi oameni care se opreau la un păhărel sau se duceau acasă să se schimbe, care ziceau: „A, n-are sens…” E senzația aia, cu gașca care se duce cu entuziasm undeva și la sfârșit ajung trei oameni care se întreabă: „Și noi de ce suntem aici? Eram 300, am ajuns 3.” Vintilă Mihăilescu menționa la un moment dat zidul pe care l-a descoperit generația noastră. Zidul ăsta n-a fost niciodată mai mic sau mai mare decât e în clipa de față. Erau doar destul de puțini oameni dispuși să-l sară atunci, pentru că zdrăngănea toată lumea în jurul tău: „Vrei să fii un șefuleț?”, „Vrei niște bani?”, „Vrei un Cielo?”. Dacă pui azi totul în perspectivă, îți dai seama cât de derizorii au fost toate lucrurile pentru care lumea dispărea la fiecare colț al marșului nostru către progres și viitor. Au fost foarte ușor de tentați cu zdrăngănele. Era exact publicul aborigen în fața marinarilor căpitanului Cook. Aveau o oglinjoară de dat? Dă-o-ncoace! Mărgele, poate? Dă-le și pe astea! Totul era nou. Și de asta ziceam cât de nasol era că la șapte ani băleam după surprize de gumă de mestecat: am rămas și după aia tot cu cheful de lucruri strălucitoare, numai că nu mai erau surprize, erau lucruri un picuț mai interesante. Cred că și astăzi există destui negustori de zdrăngănele, dar lumea nu mai e interesată, s-a obișnuit. „Da, mă, știu, am mai văzut. Lasă-mă și cu astea…”. Și, în sfârșit, te poți uita la zidul din față – la fel de înalt și de gros – fără a fi distras de lucrurile astea și îți dai seama că nu e de netrecut. Cred că asta-i marea diferență.

V.R.: Ce se discuta în grupul tău de prieteni la bere, în anii ’90 și poate după?

Ș.A.: Despre mașini se vorbea și atunci, și acum, și-ntotdeauna. Gagici: și-atunci, și-acum, și-ntotdeauna. Lucrurile astea n-o să se schimbe niciodată. A existat și subiectul „politică”, dar simțeai cum de la an la an devine mai puțin interesant. Din ce în ce mai mult era vorba nu neapărat despre bani, cât despre profesii, joburi. Jobul fiecăruia era foarte important: ce-am mai făcut, ce mistreți a mai împușcat fiecare în ramura lui de activitate. Mi s-a părut că brusc a devenit foarte important cât succes ai în carieră. Nu neapărat ca bani, cât ca funcție: „Pe tine pe plantație te-au pus manager?” Era un pic de concurs în zona asta.

V.R.: S-a mai schimbat asta în ultima vreme? Au mai apărut subiecte noi, au mai dispărut altele?

Ș.A.: Per ansamblu, da. Par să fie două motoare care pot ajuta la recuperarea „morților” acestei generații. Unul e puseul altruist al unor oameni egoiști, pentru că vine vorba de copiii lor. Nu-i un altruism generalizat social, dar își dau seama că degeaba au ei acum dacă nu-i pot pasa copilului un set mai bun de condiții și nu le au și banii lor doar moderat le pot cumpăra. Cred că abia acum au realizat rahatul din jur nu pentru că-i stropește pe ei, ci pentru că le stropește copilul. Așa au văzut și ei cât de în rigolă e țara asta. Și doi: e mica implozie personală. După tot efortul ăsta profesional extraordinar, după tot trasul ăsta de tine non-stop, în ciuda și împotriva a ceva, la un moment dat ți se rupe osia. Cumulat cu criza economică, asta i-a băgat pe toți într-o stare mult mai introspectivă: au început să se uite mai mult la ei, să se „redescopere” sau, în cazul unora, să se descopere pur și simplu. E vorba de cei care pur și simplu n-au știut că sunt mai mult de două mâini, două picioare, puse pe făcut bani și dat din coate. Au început să se întrebe: „Asta-i tot ce pot eu să fac sau să dau? Asta sunt eu?” E ca-n monologul ăla din Fight Club. Începi să ai niște întrebări, nu atât de coerent și de frumos spuse. Dar începi să te întrebi dacă ești contul tău bancar.

V.R.: Deci e o combinație de criză a vârstei mijlocii și de criză economică, nu?

Ș.A.: E un amestec de părințeală și implozie psihică: Cine sunt, ce fac, de ce și pentru cine? E un moment bun să iasă din chestia asta, pentru că mulți sunt copți. Îi aud în jurul meu cum pocnesc la cap ca popcornul la mall. Mulți nu-și vor reveni, mulți se vor refugia și mai tare în familie, în amenajarea casei. Dar eu cred că sunt destui care vor fi recuperați în ceea ce cred eu că este un mers normal și sănătos al societății.

V.R.: Ce reacții ai avut din partea celor de vârsta ta după publicarea articolului de pe Tolo.ro ?

Ș.A.: Eu mă așteptam ca oamenii să fie mult mai in denial decât s-au dovedit că au fost până la urmă. Și cumva de asta îl și scrisesem: ca să ridic o problemă, ca să le dau un pic cu bățul prin gard. Nu voiam să fie de acord cu mine, dar voiam să înceapă să se gândească un pic la asta. Asta a fost tot ce-am vrut, și într-un fel am fost șocat de cât de ușor a fost: „Da, așa e, ai dreptate!”. Mă așteptam să-mi iau mult mai multe ciocane în cap. E teoria holșurubului: dacă nu forțezi să intre înseamnă că n-o să țină. Sunt surprins de cât de ușor a intrat. Poate totuși că pădurea era mult mai uscată decât am crezut eu că e. De fapt, mult lume ajunsese oarecum la aceleași concluzii, numai că nu le pusese nimeni o fundă, atât. Unii au zis: „Nu e adevărat, noi am făcut!”, dar asta zic și eu, că noi am făcut, că am săpat printr-un munte, dar nu știu dacă în direcția potrivită. Trebuie să scoți acum burghiul și să-l bagi din nou și nici măcar nu trebuie să-l bagi la fel de tare. Cred că efortul depus pentru cariere și pentru conturi a fost mult mai mare decât cel prin care am putea face mult mai multe lucruri pentru bătătura noastră. „Aoleu, iar să încep să sap acum, la vârsta asta?!” Nu mai trebuie să sapi, nu mai trebuie să iei târnăcopul, ia lingurița! E chiar ușor să schimbi ceva. Mai spunea Vintilă Mihăilescu că o țară nu e unde se află, ci încotro se uită și extrapola asta la generații. Cred că asta ar trebui să fie prima generație care, în loc să se uite în altă parte, trebuie să se uite spre picioare, să vadă unde stă și să se întrebe: „De ce stăm în noroiul ăsta?” Fiecare trebuie să se uite către insulița lui și să înceapă în sfârșit să strângă gunoiul. Cred că a te uita permanent în altă direcție decât aia în care ești tu e o formă de evadare din realitate. Noi suntem într-o groapă. În situația asta, nu poți s-o iei nici în stânga, nici în dreapta, trebuie s-o iei numai în sus. Suntem și mai siliți să ne uităm mai mult la noi decât la alții, dar nu neapărat pentru că s-a stricat treaba și în Vest, ci pentru că nici ei nu mai știu unde să se uite. Ei credeau că au o direcție, că fac ce trebuie, dar acum și ei se uită în jur. Se uită probabil înapoi la noi, și începem să ne uităm unii la alții, pentru că nimeni nu mai știe care-i treaba. Oricum, parte a problemei generației decrețeilor e că educația lor politică a fost una mult prea rapidă, foarte pe spongi, o reducere grotesc de simplă a unei drepte post-Reagan. E de înțeles: după ce aveai, ca-n desene animate, și fața, și părul și mâinile pârlite de comunism, dreapta părea o idee foarte bună. Dar ce-am adoptat noi e ceva caricatural și care tocmai de asta a devenit profund nefuncțional.

V.R.: Cum o privește generația ta pe cea de după?

Ș.A.: Din nefericire – și nu vorbesc pentru mine acum, ci de cum simt eu chestia asta – că cei din generația mea îi desconsideră pe cei de după: „A, vă place să obțineți lucrurile ușor…”. Dar poate exact această calitate a noastră, că eram muncitori și insistenți și ne țineam de treabă și nu conta dacă plouă, dacă ninge, exact asta să fi fost și problema noastră cea mai mare legată de tot ce-am înghițit până acum. Noi îi facem pe ei „leneși”, „nedispuși la efort”. E un sâmbure de adevăr în exagerarea asta, dar poate că e mai bine așa: știm cu toții că progresul vine din lene. Inventezi ceva ca să nu mai depui atâta efort. Așa și cu ei: OK, poate că sunt mai leneși, dar poate că lenea e bună atunci când tu ești Sisif și trebuie să împingi la deal ditamai bolovanul, poate că-i bine să fii leneș și să întrebi: „Dar de ce trebuie să-l împing la deal în fiecare zi? Nu s-ar putea să nu am bolovanul ăsta? Hai să discutăm despre bolovan.” Lenea mi se pare bună dacă punem bolovanul în discuție. Poate că ei sunt ăia normali. Deși eu cred că ne uităm puțin de sus: „Măi, băiețică, tu nu știi ce-nseamnă să spargi stânci cu fruntea!”, cred că noi ar trebui să ne folosim de unghiul lor ultra-proaspăt vizavi de lucrurile astea, iar ei să se folosească de tenacitatea și de experiența noastră de viață. Cunoscând totuși cum merge lumea, le putem spune ce cale e mai OK de urmat. Cred că ar trebui să evadăm împreună, să muncim împreună. (…) Cred că trebuie să fie o coalizare în jurul unor idei și teme majore a unor oameni care vin de peste tot și care sunt uniți de voința de a rezolva aceste teme majore. Deci cred că se vor strânge în jurul unui proiect și că deja se întâmplă chestia asta.

V.R.: Vintilă Mihăilescu pomenea și de generația lui, care a preluat frâiele în ’90. Le porți pică celor din generația părinților voștri, care cumva a avut puterea în timpul ăsta?

Ș.A.: Nu poți să porți pică unei generații, ci cel mult unor oameni care au fost niște frânari istorici. Relativ puțini oameni au fost la niște pârghii. Pot să spun că, așa cum Vintilă Mihăilescu ne înțelege pe noi de ce, când aveam 20-25 de ani am pus botul la zdrăngănele, așa și eu îi înțeleg pe niște oameni care au văzut că singurul drum e în jos, au căutat să ia tot ce pot, cât mai pot, pentru că ăsta e punctul de vârf al vieții și carierei lor. Mă enervează că au făcut-o atât de egoist, dar așa păreau vremurile atunci. Mai ales că nimeni nu voia să se pună în papucii celuilalt: noi nu știam și nici nu voiam să știm cum e să ieși pe vârf de potențial, dar luând-o în jos, într-o lume complet nouă în care teoretic ar trebui s-o iei de la capăt. Nu știm cât de tare îți smulge inima din piept chestia asta și cât de neputincios te simți și cât de frică îți este să faci asta. O schimbare de magnitudinea ăleia nu se întâmplă chiar așa ușor. Ni s-au întâmplat și nouă foarte multe, dar parcă nu așa brusc. Mi se pare că odată la doi ani avem o mică „revoluționică”: că-i digitală, că-i economică… Ne-am obișnuit să ni se întâmple lucruri, dar lor, după o stază de 45 de ani, le-a dispărut pământul de sub picioare. E greu să le dai lecții despre ce și cum trebuia să facă lumea la momentul respectiv. Au făcut singurul lucru pe care au știut să-l facă în momentul ăla, asta e. Și oricum, nu duce nicăieri să porți pică: ce-o să schimbe asta în bine?

V.R.: Spuneai într-un interviu de acum vreun an că societatea civilă nu e destul de coagulată pentru a impune o agendă a României. S-a mai coagulat ceva de atunci, după Colectiv?

Ș.A.: În mod evident e un pic mai bine. Mi se pare că pacientul se simte mai bine, dar din cauza perfuziilor, nu din cauză că a început să facă exercițiu și să mănânce mai bine. Am fost un an în niște perfuzii semi-artificiale, a prins bine, însă nu știu ce se întâmplă după ce-l externăm. Iar externarea se va întâmpla, cred, după alegerile astea. E mai bine și numai pentru că a fost mai multă expunere pe oameni care s-au aruncat cu capul în gol și uite că n-au murit. Sunt oameni care s-au expus ridicolului și atacurilor. Nu numai că nu le-a căzut o mână, că n-a râs toată țara de ei, ci au putut urni chestii. E întotdeauna bine să ai exemple. E ca-n începutul la Saving Private Ryan: când nu iese nimeni din adăpost, pentru că oricine iese e omorât. Timp de 27 de ani, cam toți cei care au ieșit și erau de bună credință și-au luat-o. Acum ai destule exemple că poți să ieși și nu mori, nu pățești nimic. Putem ajunge măcar până la marginea gropii. E mai bine acum pentru că-s mai multe exemple. Altfel, mi se pare că relativ puțini din forma organizată a societății civile este activă și dă găuri în sistemul puturos.

V.R.: Ce ar trebui să coaguleze societatea civilă? Vorbeai la un moment dat de un unguent social și mă gândeam că ar fi vorba de social media.

Ș.A.: Nu știu, e capcana capcanelor asta cu social media, această cameră de rezonanță în care ți se pare că totul e în regulă pentru că prietenii tăi sunt în regulă. Efectul e așa de pervers și e atât de ușor să te culci pe lauri și să crezi că ai salvat lumea, când de fapt n-ai făcut nimic, sunteți de fapt tu și prietenii tăi care vă bateți reciproc pe spate și vă spuneți reciproc: „Good job!” După implozia presei, e mai bine decât nimic. Dar mi se pare că trebuie tot timpul să-ți aduci aminte că ceea ce vezi nu e ceea ce este. (…) Dacă m-ar judeca cineva după lista de Facebook, ar fi un pic îngrozit. Dar acum regret niște oameni pe care i-am scos din listă, dar ei îmi ofereau celălalt unghi. Atunci când încerci să te pui și-n pantofii ăluilalt, te ajută să vezi mai multe, să știi mai multe. S-ar putea să fie un pic inconfortabil pentru tine, dar lasă-l și pe ăla ca să înțelegi un pic. Și, cunoscând mai bine oamenii, poți să înțelegi de ce prind ideile lor.

V.R.: În 2012 nu aveai încă Facebook. Te țineai tare.

Ș.A.: Da. Iar acum n-am decât Facebook: n-am Linkedin, d-astea.

V.R.: Ce-a schimbat intrarea în lumea asta pentru tine?

Ș.A.: Când deviam de la normă, eram ferm convinși că suntem singuri sau că mai sunt cel mult trei oameni ca noi. Chiar și această cameră de rezonanță – care uneori e o sală de spectacole – e bună ca să știi că nu ești singurul dobitoc care crede o chestie. Chiar și această mică bătaie pe spate care e like-ul îți dă un pic de curaj că poți vorbi și nu ești singur. Eram complet dependenți de acceptarea și de încurajarea grupului de prieteni reali, adevărați, care era unic și predefinit. Și dacă cumva ai tras prost la loteria asta și aveai, între ei, oameni care nu-ți împărtășeau neapărat ideile, credeai că ești ciudatul grupului și că n-are sens să insiști. Asta s-a schimbat totuși odată cu social media.

V.R.: Ai de gând să scrii cărți?

Ș.A.: Dincolo de asta cu „lumea nu mai citește” – noi am rămas în continuare cu idealuri de secolul XVIII. Pe bucata intelectualilor, asta cu „Să plantezi un pom, să faci un copil, să ridici o casă” se transformă în „Să scrii o carte, să scrii un scenariu…”. Mi se pare că poți să trăiești foarte bine și fără să faci lucrurile astea, dar probabil că la un moment dat trebuie să le scoți din sistem: „Am făcut-o și pe asta”. Deci n-aș exclude posibilitatea, dar nu e motivul pentru care m-aș trezi dimineața. Mi se pare că s-a scris atât de mult, s-a filmat atât de mult încât, dincolo de irelevanța încă unui produs de felul ăsta, că nu trebuie scrisă o carte pentru ego, ci dacă chiar ai ceva de spus; și fă-o în momentul în care știi cu ce se mănâncă viața. Eu cred că de-abia acum încep să înțeleg cu ce se mănâncă viața. O fi târziu, o fi devreme, nu știu, dar acum mi se întâmplă mie chestia asta.

CITAT: “După efortul profesional extraordinar, după tot trasul ăsta de tine non-stop, în ciuda și împotriva a ceva, la un moment dat ți se rupe osia. Cumulat cu criza economică, asta i-a băgat pe toți într-o stare mult mai introspectivă: au început să se uite mai mult la ei, să se „redescopere” sau, în cazul unora, să se descopere pur și simplu. E vorba de cei care pur și simplu n-au știut că sunt mai mult de două mâini, două picioare, puse pe făcut bani și dat din coate. Au început să se întrebe: „Asta-i tot ce pot eu să fac sau să dau? Asta sunt eu?”. Șerban Alexandrescu, director de creație