Valea Corbului, satul în care cineva se luptă pentru a rupe cercul sărăciei şi al izolării

- - 13- 332 vizualizari

REPORTAJ. E sâmbătă dimineața și în sala asta de clasă a școlii din satul Valea Corbului, județul Argeș, băncile stau îngrămădite spre perete. Catedra e într-un colț, lângă tablă, iar scaunele sunt așezate într-un cerc, mai spre mijlocul camerei. Se așază pe rând câte-un profesor, câte-un părinte, câte-o fostă elevă a școlii. La câteva minute după începutul întâlnirii apar doi bărbați în haine de lucru. E grupul de inițiativă coagulat de organizația Human Catalyst în cadrul proiectului „Creștem comunitatea”, menit să-i ajute pe oameni să găsească soluții la problemele unui sat cu aproximativ 1.100 de romi.

Adrian Marin, reprezentant al ONG-ului și rom la rândul său, a ajuns și el de la București pentru a modera întâlnirea. În ultimul an face drumul ăsta aproape în fiecare weekend.

Ca să ajungi în comuna Călinești, din care face parte și Valea Corbului, trebuie să faci dreapta pe autostradă, spre Topoloveni, și de acolo să mai traversezi alte câteva sate înșirate de-a lungul unei fâșii înguste de asfalt. Până să ajungi în sat nu-ți dai seama când dai dintr-o localitate în alta: sunt aceleași curți cam ca peste tot în România, cu garduri știrbe și case scunde ascunse de verdeață. Valea Corbului e delimitată doar de un pâlc de copaci, însă pare să se afle dincolo de-o graniță.

Distanța care separă Valea Corbului de comunitățile din jur e mai mult psihologică decât geografică. „Pentru mulți oameni, Valea Corbului este o entitate separată: oamenii nu simt că e o parte din comuna Călinești, că oamenii din Valea Corbului sunt la fel ca ei. Nici oamenii de acolo nu simt asta”.

Căruțele încep să se-nmulțească, casele sunt pestrițe, pe-alocuri strâmbe și construite pe unde-a apucat fiecare, inclusiv pe sub picioarele unor stâlpi de înaltă tensiune ce merg paralel cu drumul și zumzăie în continuu. E plin de copii pe stradă, sunt de toate vârstele și umblă în toate părțile. Unii stau locului și pocnesc asfaltul cu bicele, se antrenează deja pentru Anul Nou. De jur împrejur sunt dealuri acoperite cu păduri, iar pocniturile se aud ca-ntr-un butoi imens.

Lumea de pe-aici trăiește ori de pe urma pădurii, ori a muncii în străinătate. Cei mai mulți romi de pe-aici n-au făcut carte, așa că nu înțeleg nici de ce-ar trebui să-și lase copiii prea mult timp la școală. În Valea Corbului se fac doar clasele I-IV, iar pentru a continua trebuie să meargă în satul Râncăciov, la șase kilometri de-aici. Acolo deja au primele probleme de adaptare. Părinții au spus-o: «când copilul meu – care era cel mai bun aici – a plecat la clasa a V-a, era unul dintre cei mai slabi»”, spune Adrian Marin.

valea_corbului_vo

Explicaţie Foto: La capătul unei ulițe din Valea Corbului. Foto: Vlad Odobescu

Dacă n-au susținerea părinților, mulți abandonează până să termine gimnaziul, explică Adrian Marin: „În momentul în care pleacă de la școala primară din Valea Corbului la școala de centru, la clasa a VIII-a e posibil să ajungă 1, 2 sau 3 persoane, din aproximativ 20 de elevi, să zicem”. După aceea e cu atât mai greu: liceele sunt și mai departe, în Topoloveni sau în Pitești, iar nivelul e mult mai ridicat. Extrem de puțini ajung acolo, chiar dacă există burse care să le acopere transportul. Se pierd pe parcurs, unul câte unul.

O parte din adolescenții care abandonează școală se căsătoresc, iar multe fete rămân însărcinate. Fără școală, tinerii sunt condamnați să trăiască și să-și crească copiii în aceeași sărăcie și izolare ca și părinții lor. Iar – dacă cineva nu rupe cercul – generațiile care le urmează vor avea aceleași probleme.

Deocamdată, autoritățile locale și cele de la centru s-au preocupat cât de cât de partea materială: un drum mai bun dar care nu-i leagă pe oamenii din zonă mai mult decât înainte, o școală modernizată cât să arate ca mai toate școlile de la țară, dar în care calitatea învățământului nu e mai bună.

Problemele de aici merg însă dincolo de infrastructură, spune Adrian Marin. Sigur că nici munca ONG-urilor care au început să apară pe-aici în ultimii ani nu poate rezolva totul peste noapte. „Aici avem foarte multe probleme de rezolvat, dincolo de ce putem noi să oferim. Sunt probleme sociale, sărăcie, de implicare a părinților, iar dincolo de asta e vorba de o implicare a altor factori, de ideile preconcepute ale unora legate de acești oameni, de faptul că unii nu vor. Noi trebuie să facem față la toate lucrurile astea și să ne înarmăm cu energie.” E nevoie de răbdare și de o ureche aplecată tot timpul către comunitate.

Cu o săptămână înainte să ajungem la Valea Corbului, Human Catalyst a organizat o excursie de o zi la București pentru 30 de copii de acolo . Au fost la Muzeul Antipa și la Muzeul Național de Artă, au mâncat pizza, au intrat într-un studio de televiziune. Pentru ei astea au fost experiențe pe care o să le țină minte toată viața: deși între satul lor și București nu e mai mult de o oră și jumătate cu mașina, mulți nu văzuseră nici autostrada, darămite Capitala.

Adrian și colegii săi încearcă să afle care sunt dorințele comunității și să vadă cum i-ar putea stimula pe copii și pe părinți deopotrivă să se apropie de școală. I-au ajutat să organizeze o echipă de fotbal și le-au cumpărat tricouri și mingi, au organizat concursuri. I-au invitat pe părinți să vină să-i susțină și, cu ocazia aceea, au discutat cu ei despre importanța școlii și le-au ascultat problemele.

https://www.youtube.com/watch?v=r04kHa-Er3E

După ce o profesoară a venit cu ideea, le-au adus copiilor materiale pentru un atelier de quilling, o artă care presupune crearea de imagini prin îmbinarea unor fâșii de hârtie. „A fost surprinzător pentru mine să văd 30 de copii cum intră într-o clasă, cu hărmălaie, iar în 10-15 minute toți să fie liniștiți și concentrați”, spune Adrian.

Au mai făcut un atelier de dezvoltare personală, în care tineri din sat care au ajuns în clasele a VII-a, a VIII-a, sau la liceu, discută cu cei mai mici despre ce vor să facă în viață și-i ajută să depășească obstacolele. Mai e un club de lectură ținut de o educatoare și de o învățătoare, care le citesc copiilor din cărți donate de Fundația Curtea Veche.

Unii le-au zis că vor să învețe limba engleză, așa că l-au găsit pe Yusuf, un voluntar din Tanzania stabilit în România pentru a-și face doctoratul, și l-au adus la Valea Corbului pentru a ține câteva cursuri, cu noțiuni de bază. Au prins foarte bine nu doar printre copii și tineri, ci și printre părinții care au venit să asiste.

***

În sala de clasă se discută despre implicarea părinților în educație. Între sătenii strânși aici e și Mimi, care s-a întors la școală la 34 de ani. Uneori, fetița ei exclamă: „Mami, ești și tu la școală ca mine!“ și Mimi îi zice că da, așa e. Încearcă să fie, după puteri, un exemplu pentru copiii ei, pentru că nu vrea să se trezească cu întrebări de genul: “Dar tu de ce n-ai fost la școală?” din partea lor și să ia lipsa unui răspuns clar din partea mamei drept justificare pentru propriul dezinteres. Îmi dau silința cât mai mult să-i ajut să facă ce n-am făcut eu”, explică Mimi. Sunt teme la care nu se pricepe, așa că nu știe mereu să-i ajute, dar a învățat să-i facă să trateze școala cu seriozitate. „Educația pleacă de la părinți. Dacă nu-i întreb de temă o dată, de două ori, de trei ori, zice: «Las-o încolo de temă!» Dar dacă-i întreb, poate că-i bună, poate-i pe jumătate bună.”

Adrian crede că părinții pot fi convinși să se implice doar cu binișorul: nu poți să-i chemi la ședință, să le pui notele sub nas și să le zici că au copii indisciplinați pentru că s-a terminat, deja i-ai îndepărtat. E nevoie de discuții repetate și de răbdare. Întâi de toate trebuie să-i convingă să vină la școală, iar mediatorul școlar ar putea merge pe la fiecare pentru a le explica care-i treaba. „Mediatorul școlar nu e un salvator, dar poate face legătura cu familia”, arată Adrian.  

Cineva din sală zice că mediatorul nu-și poate face treaba pentru că oamenii n-o cunosc, iar unii se poartă urât cu ea când merge prin sat. Adrian întreabă dacă o poate ajuta cineva din grupul de inițiativă să se apropie de oameni, iar Marius – bărbatul voinic din colț, îmbrăcat pentru muncă, pompier de profesie – zice că se oferă el. Ăsta e, la urma urmei, rolul grupului de inițiativă: să fie o punte între școală, elevi și părinți.

adi_marin_1

Adrian cunoaște comunitatea din Valea Corbului de vreo șapte ani. Mai ales în ultimii doi-trei ani, de când oamenii au început să plece în străinătate, s-au ridicat tot mai multe case noi, iar deschiderea celor întorși e vizibilă. Însă schimbările cele mai mari le-a observat la cei mai tineri, care au căpătat mai multă încredere și au devenit mai deschiși. Dincolo de activitățile în sine s-au creat și legături personale. „Dacă reușim să-i facem să termine opt clase, dacă fetele care sunt la liceu trec pragul acesta și au acces la facultate, deja e un salt fantastic pentru comunitate, ele devin niște modele”, spune Adrian Marin. 

El a început să lucreze pe proiecte comunitare la sfârșitul anilor ‘90, când era încă în facultate, la Electrotehnică. La vremea aceea, munca în comunitate era încă ceva exotic. “Era diferit de ce făceam eu la facultate. Dezbăteam idei, mergeam în diferite localități în care sunt comunități de romi. Fie mă simțeam ca acasă acolo, fie vedeam diferențele.”

De loc e din comuna Vărăști, județul Giurgiu, la vreo 20 de kilometri de București. Îl întreb dacă, în copilăria lui, problemele Vărăștiului semănau în vreun fel cu cele din Valea Corbului. Spune că nu, pentru că lumea avea de lucru în agricultură sau pe platforma industrială IMGB. Apoi, etniile erau mai amestecate. „Deși strada era «țigănia», ca peste tot, erau trei nații în localitate: români, țigani și bulgari. Evident că ne priveau tot ca pe niște țigani, dar relațiile au fost bune. Oamenii își botezau copiii împreună, relațiile erau ca la țară.” 

Nu mulți tineri ajungeau la facultate, pentru că părinților le era mai ușor să-i învețe să semene roșii, de exemplu. Pe el l-au sprijinit părinții: munceau dimineața la fabrică și după-amiaza în solarii și-i cumpărau cărți, îi plăteau meditații, îi asigurau un loc în care să învețe, făceau temele cu el cât puteau să țină pasul. Până și bunica, care e analfabetă și care acum are 92 de ani, mergea la ședințe când părinții lui erau la muncă. Nu era un copil cu probleme, dar avea nevoie să știe că are sprijinul ăsta.

Acum are și el un băiat la școală, știe bine cât de important e să-i fie alături și vorbește despre asta cu cei din grupul de inițiativă. „Problemele sunt ale tuturor părinților. Toate dificultățile astea pe care le aveți voi le avem toți. Îmi tot spune fiu-meu «ce mișto era la grădiniță, când mă jucam»”. 

În a doua parte a întâlnirii vor încerca să găsească soluții concrete pentru problemele discutate în prima oră și vor face un plan pentru următoarele luni. Marius, care e și în consiliul școlii din Râncăciov, crede că e nevoie de o ședință cu părinții și vrea să știe cu cine trebuie vorbit pentru asta. Trebuie ca ei să înțeleagă să vină lângă școală, indiferent la câte porți trebuie bătut pentru asta.

Fotografii de George Popescu

Reportaj de Vlad Odobescu

13 recommended
comments icon 0 comments
332 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

„Dizabilitate” e doar un cuvânt dus de apă

-

Joia e ziua pentru înot. Deși Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, așteaptă ca pe ace pe marginea bazinului. Sunt patru ani de când Dragoș parti... Mai mult »