Andrei Ruse: “Literatura trebuie să vină ea singură și s-o lași să respire prin tine”

- - 17- 164 vizualizari

NOII NOȘTRI SCRIITORI. Andrei Ruse este scriitor. Eu l-am cunoscut de poet și am fost foarte trist când s-a îndepărtat de poezie.  Apoi,  două dintre romanele sale (Soni, în 2008, și Zaraza, în 2014) s-au vândut foarte bine. Andrei Ruse este astăzi unul dintre puținii tineri scriitori români cu un public al său. E citit oriunde și-ar scoate cărțile.   

Andrei Ruse conduce Hyperliteratura, o revistă on-line de cultură care tocmai a devenit și editură, și librărie. Vrea să schimbe ceva în literatura română în care scriitorul e ultimul din lanțul care îl leagă de edituri și librării. A editat deja prima carte (prima istorie a muzicii rock în România, scrisă de Nelu Stratone). A plecat pe un drum pe care vrea să mute, dacă nu munții, măcar niște dealuri de mentalități. Veți vedea cum.
A fost bursier în Germania, inclusiv la prestigioasa Akademie Schloss Solitude. A petrecut acolo luni de zile, a scris și aproape că și-a pierdut mințile. Nu i-a plăcut deloc. I s-a făcut dor de Colentina de acasă, Colentina cu magazinele ei funerare non-stop.

Am exagerat când v-am spus că Andrei Ruse s-a îndepărtat de poezie. Așa cum veți afla citind, totuși, acest interviu, care e el însuși, deodată, realitate și literatură.

Andrei Ruse, treizeci și unu de ani, poet, prozator, editor și mai ce? Să le luăm pe rând. Cine ești dumneata, domnule Ruse ?

Cred că „scriitor” le-ar cuprinde pe toate, și-apoi „muncitor pe câmpul literar”, de la director de revistă, editor mai nou, uneori manager de proiecte, promoter cultural și toate celelalte lucruri despre care oamenii pot imagina orice.

Hai să ne oprim un pic la poetul Ruse. Când? De ce?

Pentru că totul a început cu poezia. Demult, de foarte demult, până când pe la 20 și ceva de ani, prin 2007, am și debutat cu poezie, cu volumul „Black Job” (Editura Vinea). Și chiar dacă acum n-o mai scriu (sau nu o fac cel puțin la fel de des ca înainte), pentru că „organul poetic” fie a suferit o mutație ciudată și nu mai reacționează cum trebuie, fie pentru că trebuia poate să merg în altă direcție pentru că așa a fost scris în stele, cred că poezia a rămas în substratul meu. În esențe, în lucruri mărunte. Cred că în continuare mă ocup de poezie și când scriu roman, și când experimentez orice altceva, și când lucrez la un simplu articol sau redactez cartea altcuiva sau mă ocup de programul de promovare al unui titlu. Cel puțin așa simt, că trăirile mele, la nivel fundamental, stau tot în poezie, doar că nu mă mai manifest eu în versuri pentru că nu Ie mai înțeleg și nu le mai văd sensul, dar asta-i o altă discuție și ar putea dura nesimțit de mult și oricum tot inutilă ar fi.

Romancierul. Tot așa. Care e povestea?

Povestea a-nceput când am început să pun lucrurile „pe orizontală”. Și să creez personaje, și conflicte, și transformări, ulterior lumi, direcții ciudate, n-a contat. M-am îndrăgostit iremediabil de roman. Altceva, proze scurte, proezie (dacă se permite), glumițe, scenaristică sau pe-acolo nu mă pasionează defel. Romanul însă mă definește și prin el mă pot exprima cel mai bine.

A început cu „Soni” (2008), care a devenit un fel de bestseller pentru adolescenți, căci și eu am fost un soi de adolescent întârziat pe când am scris-o. A continuat apoi cu un experiment interesant, „Dilăr pentru o zi” (2011), dar pe care nu l-aș numi neapărat reușit, din multe puncte de vedere, iar în 2014 am publicat „Zaraza”, un proiect la care am lucrat mai bine de doi ani – doi ani dedicați 100% poveștii -, un roman istoric care tratează viața trubadurului nostru Cristian Vasile, interbelicul și efervescența lui, și cu bune și cu rele, și care mi-a dezvoltat alte papile ale scrisului, care nici nu bănuiam că există.

Acum scriu la multe lucruri în același timp și probabil cel care va supraviețui între zeci de drafturi, va fi și următorul roman. Dar până atunci mai e, nu mă grăbesc, nu îmi propun ceva anume, nu suport asta, literatura trebuie să vină ea singură și s-o lași să respire prin tine.

Andrei Ruse a copilărit în Germania. S-a lămurit și cu nemții

10801556_363278127182526_3488133280335323919_n

Ai fost bursier pe la Stuttgart, la Akademie Schloss Solitude. Cum a fost pe acolo? Te-ai lămurit și cu nemții? Aveai dumneata o întâmplare cu un șobolan în noapte…

Cu nemții mă lămurisem mai demult, eu am și copilărit în Germania. O bună parte din grădiniță am făcut-o acolo. Și-apoi am tot călătorit în zona asta, nu pentru că aș fi avut o atracție pentru ea, ci pentru că așa au fost să fie lucrurile. Tot felul de evenimente neprevăzute, apoi de lecturi șamd. Așa am ajuns și la Schloss, unde am petrecut mai bine de trei luni, pe care le-am simțit ca pe trei ani. Un loc izolat de lume, de o singurătate și o liniște înțepenitoare. Mi-au plăcut primele zile, după care au urmat, desigur, depresiile. Iar scopul de a scrie, pentru care eram acolo și pentru care primisem și bursa, s-a disipat repede, și experiența mea s-a transformat în continuele mele căutări de evadare din Stuttgart – am ajuns și prin Amsterdam atunci, unde am petrecut mai bine de o săptămână extraordinară, trebuie să-I mulțumesc și acum Ancăi Fronescu – iar când m-am întors am luat-o un pic cu capul. Când mi s-a propus prelungirea bursei, am crezut că a tras cineva un glonț în mine și nu știam exact unde mă nimerise, mă tot căutam de niște dureri care nu pricepeam exact de unde vin.

Pentru că da, mi se acrise de Germania de tot. De toate fixismele lor aproape inumane, de iarba tunsă la milimetru, atât de exagerat de egală, că parcă devenise de plastic, de copacii la distanțe egale de 1 – 2 metri, de trotuarele alea perfecte, fără nicio crăpătură sau eroare, de parcările monstruoase unde se parca atât de liniar și de exact, de parcă ar fi avut toți în botul mașinilor senzori speciali care să le semnaleze șoferilor să se poziționeze la fix 60 de centimetri de celălalt autovehicul, nici mai mult, nici mai puțin.

Poveștile sunt multe, iar cea cu șobolanul, pe care ți-am destăinuit-o în acea seară spectaculoasă în care nu s-a întâmplat exact nimic, îmi vine în minte și acum ca un film horror. Era vreo 3-4 dimineața, toată lumea dormea, centrul Stuttgartului era părăsit, auzeai numai electricitatea și vântul. Iar de niciunde sare un șobolan, în toată moartea aia groaznică, o ia pe trotuar și merge așa pe bordură, drept, de parcă ar fi fost programat. Drept ca un robot. Merge metri buni, vreo 10, apoi o ia la stânga, la fel de drept. M-a bufnit plânsul pe loc. M-am dus și m-am plimbat cu metroul, singurul mecanism în viață al orașului la ora aceea și stăteam eu așa și mi-era dor de ghetourile Colentinei și de serviciile funerare non-stop unde totul e strâmb și unde pe la ora aia se „cioplesc” sicrie pentru copii, de-ți vine să-ți iei câmpii, dar tot mai bine e să fii cu câmpii luați la tine acasă.

5510_1235441133137881_3124345502253751603_n

Foto credit: Gilda Comarzan

Editorul Ruse. Cum s-a ajuns și aici?

Din nevoie și impostură. Impostura librăriilor și mai ales a editurilor cu care am colaborat de-a lungul timpului, de la cea mai mică la cea mai mare. M-am săturat efectiv ca literatura să fie un hobby „de weekend” din care toți ceilalți din jurul meu câștigă, iar eu stau în tribună și privesc la spectacolul cărților mele ca la spectacolul altcuiva. Și nu e vorba numai despre bani aici, ci mai ales despre respect.
Când, după două printuri vândute în câteva mii de exemplare ale ultimului meu roman, „Zaraza”, și cu drepturile pe film cedate (din care și editura a încasat ceva), am cerut niște nenorocite de fix 10 exemplare pentru a face o campanie cu niște bloggeri pe subiectul Bucureștiului interbelic, tot pentru a ajuta un pic cartea, și am fost refuzat, ba mai mult, ulterior, pentru că am fost scandalagiu, am fost și scos cu alt titlu din planul editorial, am zis gata, nene. Gata. Mi s-a umplut paharul.

Gata cu 5-8% drepturi de autor (atât câștigă un scriitor din cartea lui, da – nu și la editura mea), gata cu bani dați de la mine din buzunar pentru evenimente, gata cu munca tot a mea pentru promovare, și mai ales gata cu „sclavul de pe plantație” care nu are niciun cuvânt de spus, pentru că aveți voi, marii editori, impresia că sunteți dumnezeii noștri. La revedere, Polirom (mai ales) & restul găștii. Am avut răbdare cu voi vreo zece ani și cu vreo patru titluri, pentru care nimeni n-a făcut nimic, și mai mult, mai primesc și bobârnace și bețe în roate.

Am zis inițial că voi scoate eu prin self-publishing, deși uite, nici acum nu am un proiect concret, spre finalizare, apoi am zis, stai domnule, dacă tot am revista asta mare și tot mai importantă pentru public, Hyperliteratura, de ce să nu o fac și pentru atâția alți scriitori? Și uite-așa, de la niște idei la o bere, revista a devenit și editură cu librărie proprie (nu ca la șmecherii care iau 50% din prețul cărții pentru că o pun pe un raft), firmă, acte, contracte, sponsorizări, crowdfunding-uri, și uite și prima carte publicată, „Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, iar anul acesta avem vreo alte șase în plan.

Am zis hai să fac o editură unde editorul și face ceva pentru autorii lui, iar autorii „lui”, vorba vine, că doar nu-i aparțin, nu sunt proștii din tot jocul ăsta editorial, ci vedetele.

Și uite-așa ăsta a devenit acum jobul meu principal și îți fac mărturisirea că îmi place la nebunie. Iar visător cum sunt, am o senzație puternică că nu vom fi doar o altă editură în plus pe piață, o virgulă în context, ci chiar vom mișca dacă nu niște munți, măcar niște dealuri de mentalități. Asta îmi doresc cel mai mult. Drumul e lung și anevoios, dar am început bine.

11737946_1148996818448980_2742294196359367810_n

Ești omul din spatele, ca să zic așa, primei istorii a rockului publicată în România (de harnicul și înțeleptul Nelu Stratone). Care e povestea acestei cărți?

Da, prima carte publicată de noi este și primul volum din istoria muzicii rock din România, scrisă și documentată de Nelu(țu) Stratone, „Rock sub seceră și ciocan”, care tratează fenomenul rock la noi de la începuturi, de prin anii `60, până la momentul 1989. Este o carte fascinantă la care Nelu a lucrat, dacă stăm să adunăm, câțiva zeci de ani buni, o carte de recuperare, cum mult s-a tot spus, care ar trebui ușor ușor să ajungă și prin manuale, măcar prin câteva părți, după cum au spus Liviu Mihaiu sau Părintele „rock” Constantin Necula, care a fost alături de noi la lansarea cărții de la Sibiu. Mi se pare, încercând să nu exagerez ca editor al ei, că este o carte de căpătâi pentru cine vrea să cunoască un pic din istoria „rebeliunii” împotriva comunismului prin artă. E genul de titlu pe care după ce îl citești, rămâi nu doar cu nenumărate informații, dar înțelegi cu totul altfel lucrurile.

Hyperliteratura. Ce este aceste proiect care a strâns peste o sută de mii de cititori în același loc.

Hyperliteratura împlinește anul acesta 5 ani și nu-mi vine să cred când au trecut. A pornit ca un simplu blog colectiv al câtorva prieteni care doream să scriem despre cărți, dar fără bășinuțe elitiste și pretenții de falși critici, și cu o atitudine mult mai „dinamică”. A devenit o revistă, apoi o revistă serioasă, s-a impus repede ca un brand mare în domeniul publicațiilor de cultură din țară, nu numai pe literatură, iar de-acum, după cum spuneam și mai sus, o dezvoltăm și într-o editură și librărie. Avem un public nu doar numeros (sute de mii de cititori), dar îmi place să cred că și foarte tânăr și cu adevărat pasionat de carte, ceea ce contează enorm. El ne-a dus până aici, el ne ține în viață toate speranțele și visele și încercăm și noi, cu toate posibilitățile, să-l răsplătim cum se cuvine sau pe-acolo.

Mai are poetul, prozatorul, editorul, etc. viață personală? Care e viața lui Ruse? Nevastă, copii, credite bancare?

Nu prea mai are când. Dar are o logodnică frumoasă care îl suportă de câțiva ani buni și fără de care toate cele de mai sus n-ar fi fost posibile.

Andrei Ruse scrie la un roman despre un străvechi zeu african. Romanul se numește, deocamdată, “Fratele Iepure”

Ce ne pregătești, maestre, pentru anii ce vin? Ca literatură personală, zic.

Lucrez, atât cât îmi permite timpul, la un roman care se numește momentan „Fratele Iepure”, unde este vorba despre un zeu african străvechi care se întoarce pe Pământ să pună niște lucruri la punct și să lovească în ignoranța umană, care a dus și duce la toate catastrofele posibile. Aș vrea să-l termin spre finalul anului, dar rămâne de văzut.

Viitorul României cum îl anticipezi? Ce urmează atât pentru noi, cât și pentru continentul european, cât și pentru întreaga lume?

Uneori îmi pare că urmează dezastrul, alteori că ne vom trezi și vom reinventa Raiul. Nu pot să îmi dau seama, dar mi-aș dori să nu se ducă dracului chiar totul. Și dacă totuși se va duce, să-i dăm un pic de rezistență, noi, ăștia cărora ne mai pasă de semenii noștri și de alte vietăți din jur.

Dar pentru bietul scriitor român cum e cu viitorul? Ai faimă de om care luptă pentru drepturile dumitale de autor? Intrăm puțin în culisele acestor baricade?

Am o faimă de scandalagiu, deși sunt un tip căruia nu-i plac deloc conflictele, dar atunci când sunt călcat pe coadă, dezlănțui furtuna. Da, lupt pentru drepturile mele de autor, pentru fiecare eveniment, pentru o distribuție bună, pentru banii pe care îi merit și ar trebui să beau eu niște beri, nu alții, pentru o grămadă de nedreptăți pe care le văd în lumea asta editorială. Și nu lupt doar în gol, încerc să vin cu soluții. Cred că asta e mai util.

Un gând pentru cititorii www.viitorulromaniei.ro. Un gând bun, la început de an, vreau să spun.

Doamne-ajută și să ne rugăm pentru ultimii grei, că se duc pe apa sâmbetei. La un Dylan (Bob Dylan –n.r.) mă refer, la un Iggy (Iggy Pop –n.r.), d-ăștia. În rest… Să ne mai responsabilizăm și noi un pic, nu? Poate doar despre asta e vorba.

CITAT: Trăirile mele, la nivel fundamental, stau tot în poezie, doar că nu mă mai manifest eu în versuri pentru că nu Ie mai înțeleg și nu le mai văd sensul, dar asta-i o altă discuție și ar putea dura nesimțit de mult și oricum tot inutilă ar fi.” Andrei Ruse, scriitor

Fotografii din arhiva personală Andrei Ruse

17 recommended
comments icon 0 comments
164 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »