Ciprian Voicilă era în anul II de facultate când a cunoscut-o pe Irina Nicolau, etnolog la Muzeul Țăranului Român. De la ea a deprins studentul de sociologie și psihologie preocuparea pentru lumile mărunte, uneori invizibile, dimprejurul său. Acum doi ani, după ce asociația Vira a început un proiect de cercetare dedicat locuirii, lui Voicilă i-a revenit bucata despre oamenii străzii. Dintre cei cu care a vorbit atunci a rezultat și o colecție de 15 povești redate la persoana I. Volumul, intitulat “Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, a fost publicat anul trecut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.

Cea mai recentă estimare cu privire la situația acestor oameni e realizată în 2010 de către organizația Samusocial România. Potrivit datelor culese, la vremea aceea erau 5.000 de persoane fără adăpost în București. În urmă cu șapte ani, 21% dintre aceștia au petrecut iarna în scări de bloc, în timp ce 11,6% s-au adăpostit în gări, 9,3% în barăci, rulote și mașini părăsite, iar 4,7% în canale, arăta studiu Samusocial. Am vorbit cu sociologul despre învățăturile adunate de el după discuțiile cu 15 supraviețuitori.

Viitorul României: Sociologia e un domeniu foarte larg. Ce lucruri v-au atras în mod deosebit?

Ciprian Voicilă: Eu mă simt mai atras de Sociologia religiei. Când zic Sociologia religiei, mă refer de exemplu la fenomenul relativ recent de retrezire a interesului colectiv pentru martirii din temnițele comuniste. 

V.R.: De aici a pornit interesul pentru oamenii străzii?

C.V.: Am avut interesul ăsta dinainte de a demara cercetarea. Ține mai mult de structura mea interioară și de faptul că uităm adeseori că, dacă trăiești creștinește, criteriile judecății personale sunt extrem de clare. Uităm prea adesea de acești oameni. 

V.R.: Pentru cei mai mulți oameni, cei de pe stradă sunt invizibili, după cum subliniați și în carte. 

C.V.: Da, este celebra invizibilitate socială. În literatura de specialitate, când spui „invizibilitate socială”, te mai referi la faptul că ei ajung să fie total ignorați de membrii familiei, care nu-i mai vizitează. Unii îi vizitează, culmea, când au nevoie de ceva ajutor. 

V.R.: Am văzut că există câteva feluri în care oamenii ajung în stradă. Cel mai înspăimântător lucru e că oricui i se poate întâmpla.

C.V.: Asta m-a îngrozit și pe mine. N-am călătorit foarte mult în Occident, dar am senzația că cel puțin în anumite state europene, a locui în stradă ține de o alegere personală: ești mai boem, nu vrei să respecți niște reguli și alegi să locuiești pe stradă. Sunt și avantaje: ești stăpânul timpului tău, te poți deplasa printr-un spațiu aparent nesfârșit, nu ești condiționat în niciun fel, nu trebuie să fii de la 8 la 4 într-un cadru strict, unde să suporți o ierarhie, să suporți un șef. Dezavantajele ar fi că oamenii străzii cronicizați își pierd aceste repere spațio-temporale: dacă tot spațiul e al meu înseamnă că nu am un spațiu al meu. Din punct de vedere social, timpul și spațiul constituie niște cadre care pe noi ne ajută să ne descurcăm în viața de zi cu zi și care, în fond, ne definesc pe noi ca oameni. Din punct de vedere social, e foarte important să știi că îți împarți timpul în timp social, timp privat, ai casă, ieși în domeniul public. Tensiunea asta public-privat te ajută foarte mult și să te definești și să funcționezi. 

Ce m-a mirat pe mine a fost multitudinea factorilor de risc. Sunt fie divorțuri, fie conflicte cu familia. Alții au suferit accidente: e cazul acelui domn care lucra la metrou și a căzut de la nu știu câți metri și și-a fracturat coloana… Fiind și la o vârstă ingrată: în prag de pensionare, dar neavând anii necesari nici nu s-a pensionat, foarte greu își mai găsește de lucru. Pe mine m-a mirat cât de largă este categoria oamenilor care au ajuns pe stradă pentru că aveau o calificare expirată moral. Ei apar ca victime colaterale ale procesului de dezindustrializare. S-au închis întreprinderile, ei n-au mai găsit de lucru, și-au epuizat economiile personale, au apelat ulterior la economiile familiei, tot acumulând datorii către prieteni la un moment dat nimeni nu i-a mai împrumutat. Mai devreme sau mai târziu, nemaiavând posibilitatea să-și plătească o chirie sau întreținerea, au ajuns în stradă. Alții au fost escrocați, unul dintre ei, care stătea pe lângă MȚR, și-a jucat la Caritas apartamentul. Mulți au fost escrocați de către membrii propriei familiei. 

Ciprian Voicilă

V.R.: Totuși, am observat că mulți dintre ei se agață de câte o zonă: fie o zonă în care au locuit fie, dimpotrivă, una care să-i îndepărteze de cei care-i cunoșteau.

C.V.: Șansele recuperării unui om al străzii sunt invers proporționale cu perioada petrecută pe stradă. Cu cât a stat o perioadă mai scurtă de timp, cu atât are mai multe șanse de a fi reinserat profesional. Dacă statul lui în stradă s-a cronicizat, șansele lui de revenire în sânul societății sunt minime, dacă nu nule. Mulți nu au niciun venit. La angajare sunt situații absurde: li se cer nenumărate copii după diplome, trebuie să meargă cine știe unde. Locuind multă vreme pe stradă, oamenii străzii tind să fie foarte apropiați de ceilalți oameni ai străzii. Cu reprezentanții bine integrați ai societății tind să fie retractili și – mai ales dacă le pui întrebări oarecum intime – simt că devii intruziv.

Acum doi ani, asociația Vira ne-a cooptat într-un proiect care viza diversitatea culturală a spațiilor de locuit. Ne-am întâlnit cu coordonatorii proiectului și fiecare și-a ales câte o categorie sau câte un tip de locuire. Unii au cercetat locuirea la căminele studențești, alții la locuințele luate cu credit bancar, alții s-au ocupat de locuirea în proximitatea Bucureștiului. Mie mi-a revenit categoria asta a oamenilor străzii. Am preferat să fac întâi interviuri cu oamenii străzii pe care-i știam de multă vreme. Le-am explicat despre ce e vorba și cu mine au fost deschiși. După care am fost la adăpostul de zi al asociației Samusocial și ei mi-au facilitat întâlnirea cu alții. Altfel ar fi fost foarte complicat. Pentru că trebuia ca cercetarea să fie importantă, era nevoie și de un număr important de interviuri. Cercetarea s-a concretizat într-un volum de studii antropologice care a fost publicat anul trecut, la editura pro-Universitaria. După ce am citit acel studiu am simțit totuși că pierd povestea. Aspectele surprinse, care țin de perspectiva antropologică asupra locuirii, le surprinsesem eu, însă ceea ce te marchează în întâlnirea cu un om al străzii este exact povestea lui de viață. Adică povestea tragică care se ascunde în spatele persoanei. 

Ca să supraviețuiești în stradă, trebuie să aplici niște strategii mult mai dure decât ale omului obișnuit. Pe stradă ești în vizorul nenumăraților atacatori. Una dintre întrebările mele era asta: Cine vă fură bunurile? Ei își dispută și teritoriile mai bune, centrale: șansele să accesezi oameni care să te ajute cu bunuri materiale și cu bani sunt mai mari. Pe de altă parte se fură între ei. Pe de o parte, încearcă să se stabilizeze în zonele mai puțin periclitate. (…) În rândul adulților străzii sunt unii care aleg să se stabilească în zonele lor de proveniență, pentru că sistemul de relații și cunoștințe acolo funcționează. Dacă s-ar duce în alte zone s-ar expune la tot felul de pericole pe care nu le pot defini și nu cunosc pe nimeni. Dar la câțiva oameni pe care i-am intervievat am întâlnit și situația inversă, asta în situația în care aveau copii destul de mari. Fiindu-le rușine ca nu cumva să afle copiii, să afle din ce trăiesc, au părăsit zonele de proveniență, ducându-se în alte spații, în ideea de a se reinventa, de a-și lua o altă identitate.

V.R.: O întrebare pe care multă lume o pune este: „De ce nu merg în adăposturile Primăriei?”

C.V.: În primul rând, trebuie spus că deși Primăria cheltuie inutil bani publici pe tot felul de prostii, nu are câte un adăpost pentru fiecare sector. Sunt câteva sectoare care au adăposturi. Numărul redus de adăposturi sociale, raportat la numărul în creștere de oameni ai străzii. Din ultimul raport, vechi deja, reiese că în 2010 erau cam 5.000 de oameni ai străzii în București. Când m-am dus să le dau cartea celor de la Centrul de zi al Asociației Samusocial, am aflat că ei au ajuns să aibă deja în evidența Asociației Samusocial 5.000 de persoane. 

V.R.: Deci numărul ar putea fi și dublu.

C.V.: Da, cel puțin în București. Prin urmare, nu există nicio evidență la zi din partea statului român. Nu sunt adăposturi suficiente, mai ales pe perioada iernii. Iarna e cea mai crâncenă perioadă pentru ei. Mi-a fost foarte greu să mă întâlnesc cu Dan (unul dintre personajele din carte – n.r.) să-i dau ceva, pentru că săracul mi-a explicat că, fiind foarte ger, nimeni nu-l primește măcar să mănânce zece minute. În urma unei cercetări ca asta poți la un moment dat să ai un moment de nebunie din cauza revoltei care se trezește în tine. În Bucureștiul ăsta sunt atâtea piețe. Am ajuns atât de rău încât nu putem să primim un om al străzii zece minute ca să mănânce o ciorbă caldă? La 1 Mai e un singur loc în care cei cu bani pot plăti două-trei meniuri și cei de pe stradă se pot duce să ia. Dar trebuie să verific dacă-l și primește să mănânce acolo. Pentru ei e importantă și mâncarea, dar și să se încălzească zece minute. Când e ger e foarte greu să te întâlnești cu ei. Vrei să-l ajuți cu un sac de dormit și nu-l găsești. Nefiind primit nicăieri să se încălzească zece minute, singura lui soluție e să se urce într-un tramvai și să meargă non-stop de la un capăt al stației la celălalt.

La adăposturi nu există o selecție. Nici n-ar fi grea selecția aia: nu trebuie să le studiezi dosarele ca să-ți dai seama că ăla are probleme cu alcoolul, ăla e terminat din punct de vedere psihic. Nu există o selecție minimă a lor. Punându-i la grămadă, se întâlnește hoțul cu ucigașul, își fură bunurile… Sunt condiții de igienă precară. Concluzia e că statul mimează implicarea, mimează ajutorul și se rezumă la asistență. Însă a încerca cât de cât să rezolvi problema locuirii în stradă presupune un întreg program în care să fie angrenate instituții. Ca să reinserezi un om, să-l readuci în sânul societății ar trebui să-l recalifici, să ai mai multe ONG-uri angajatoare. Asociațiile de genul Samusocial, care au consilier ocupațional, care le caută oferta de servicii și care îi antrenează psihologic, îi învață cum să se prezinte la interviu, cum să răspundă, după ce reiau toată munca asta sisifică se pot trezi după câteva luni că persoana în cauză revine la ei. Mulți fiind slab școlarizați, mai ales cei care provin din orfelinate sau ai căror părinți au crescut în orfelinat, nu pot accesa decât nivelul de jos al angajatorilor. Multora le întârzie plata. Așa sunt condamnați să ajungă din nou în stradă. Vina e atât de împărțită: OK, principala vină o are statul, dar și angajatorii. Există o piață a sclavagismului modern. 

V.R.: Ce-i ține totuși pe oamenii ăștia în funcțiune?

C.V.: Răspunsul e foarte variat și e în funcție de persoană. Unii vorbesc de credința în Dumnezeu. Pe alții, faptul că au găsit un om care i-a valorizat, a contat suportul oferit. Pe alții – ambiția de a ieși din acea condiție ingrată. Dar ați văzut că sunt și oameni la limita deznădejdii, oameni care mai voiau să muncească undeva ca să mai prindă pensionarea.

V.R.: Un lucru interesant e că nu par să aibă o ură față de cei care par responsabili pentru situația lor.

C.V.: Da. La un moment dat însă nici nu știi dacă e o chestie declarativă sau asta e situația. 

V.R.: Ce-ați învățat de la ei?

C.V.: M-a copleșit întâlnirea cu ei. Pornești de la un interviu semi-structurat, cercetarea era foarte obiectivă, abordarea era neopozitivistă, însă omul, când e pus în situația să-și rememoreze experiențele dureroase, e firesc să plângă. Când vezi un om plângând pe care nu-l poți ajuta nu știi cum să reacționezi. Sentimentul era că, și dacă-l ajutam cu niște bani, nu era un ajutor suficient. Nu puteam însă să-l readuc în situația de a avea un loc. Cred că cel mai important lucru e atitudinea față de ei. Ei se bucură când îl privești ca pe un om, nu ca pe un marginal. Noi ne definim prin rolul de bun consumator și ierarhiile se stabilesc în funcție de puterea noastră de cumpărare. După acest criteriu, oamenii străzii sunt din start situați în afara ei. 

V.R.: E loc și de speranță?

C.V.: E loc de speranță, însă ține de fiecare. Un sistem nu există și, neexistând un interes real din partea statului, o politică publică de rezolvare a acestei probleme, situația e greu de soluționat. 

CITAT:  „Pe mine m-a mirat cât de largă este categoria oamenilor care au ajuns pe stradă pentru că aveau o calificare expirată moral. Ei apar ca victime colaterale ale procesului de dezindustrializare”. Ciprian Voicilă,sociolog