Am cochetat și eu cu poezia, ba chiar aș spune că sunt poet la bază, așa că pe Claudiu Komartin l-am auzit prima dată la un cenaclu, al cărui nume l-am uitat. Nu mai știu nici măcar anul. Dar trebuie că a fost pe vremea când Ion Iliescu era încă președintele României. Suntem vechi. Avem amândoi treizeci și trei de ani. Nu ne-am vorbit niciodată până ieri, când a avut loc interviul care urmează.

L-am căutat pe Claudiu Komartin nu doar pentru că este unul dintre tinerii poeți importanți din România de azi, ci și pentru că are o editură pe care a dedicat-o poeziei. Poeții debutați de Komartin obișnuiesc să câștige cele mai importante premii de specialitate din țara noastră (ultimul e Ciprian Popescu, un poet stabilit în Canada, întronat cel mai bun debut la Botoșani, anul acesta, vom mai avea prilejul să vorbim despre dumnealui…).

Și pentru că ține în viață Institutul Blecher, unde se întâlnesc poeții între ei – acolo se citesc și se formează. Am vorbit despre poeții noștri preferați. Amândoi îl îndrăgim pe basarabeanul Eugen Cioclea. Eu sunt și cu Stelaru și cu Tonegaru. Komartin mai puțin cu Tonegaru. Și mai puțin cu Nichita. Și nici cu Topârceanu nu e – aici ne-am despărțit.

Am mai vorbit despre Gherasim Luca, poetul care s-a săvârșit aruncându-se în Sena, de pe un pod parizian. Am mai vorbit și despre lupanarele Parisului de altădată, pe care nu am avut prilejul să le cunoaștem.

Claudiu Komartin nu scrie la prima mână. Rescrie enorm. A ajuns și într-un manual alternativ de limba și literatura română, dar nu-și mai amintește nici de la ce editură era. Poetul și gătește și a văzut, și el, toată lumea. Umblă pe la festivaluri de poezie. Se uită la filme și nu mai duce, neapărat, o viață boemă. Nu o să îl găsiți în clubul “Control”.

Stă în Berceni. Citește mai puțin decât și-ar dori și mult mai puțin decât acum douăzeci de ani. Vrea să rămână în România și nu s-a gândit niciodată serios să plece definitiv, deși a mai avut – poet fiind – rezidențe…

La viitor se uită mai degrabă sceptic. Dar nu la modul că vine Apocalipsa sau altceva. Oricum, spune poetul Komartin, trăim o Apocalipsă continuă. Și totuși e frumos. 

Cine ești dumneata, domnule poet Claudiu Komartin?
Domnul Komartin, 33 de ani…

Împliniți?
Împliniți.

Când?
În august trecut.

Deci 34, dar mai ciupești un an.
Suntem cam de-o vârstă.
Zodia?
Leu.

Merge. Cu poezia cum este?
Este. Poezia… cu asta am început.

Ai început de mult?
Păi am debutat foarte devreme, n-aveam 20 de ani.

La Editura Vinea?
La Vinea, într-un complex de împrejurări favorabile. Nu eram pregătit pentru asta, dar cumva am căzut pradă entuziasmului lui Țone (n.r. – Nicolae Țone, de la Editura Vinea) și, mă rog, dorinței mele de atunci de a mă afirma, că na, când ești foarte tânăr…

Ai făcut debutul din dragoste?
Am făcut-o dintr-un amestec de romantism, de idilism din ăsta de 19 ani, de adolescență și de puțină ambiție, și din dragoste…

A prins cartea?
A prins foarte bine.

Mai ales la tinerele studente de la Litere?
Da. Eram extrem de popular. Acum 13 ani!

Ai beneficiat pe măsură de această popularitate?
Din toate punctele de vedere. Mi s-a dat și de băut! Și după debutul în poezie m-am apucat și de alte chestii. În primul rând am început să traduc, pentru că era un vis al meu din liceu.

Hai să-i facem pe cititorii noștri să înțeleagă: dumneata erai un tânăr din București, da?
Da.

Din Berceni?
Da.

În vârstă de 19 ani, student la Limbi Străine…
Da, tocmai intrasem la Franceză.

Deci nu la Litere. Poet, cu ambiții literare și ai avut acest debut.
Bine primit, mai bine decât meritam.

Și ai început să și traduci.
Din franceză și engleză. Din franceză mai mult, fiindcă pe franceză sunt mai puțini. Astăzi țara asta e francofonă doar cu numele.

Și unde traduceai?
Mi-au publicat câteva romane, traduse de mine, cei de la Polirom. Trei, cred. Editura Art, încă trei.

Se plătește prost, cum e?
Foarte prost.

Un leu pe pagină, cât?
Ceva mai mult; dar puțin, oricum. Mă rog, mi-am făcut și damblaua asta, că era un vis mai vechi de-al meu, până când mi s-a cam luat. După ce am tradus vreo 1500 de pagini, cinci cărți, nu prea m-a mai atras povestea. M-am apucat de alte lucruri.

Claudiu Komartin este părintele fondator al Institutului Blecher

S-o luăm metodic: de ce te-ai apucat?
Păi, am început, în 2009, chestia asta care se cheamă Institutul Blecher, care e un cenaclu, club de lectură, atelier. Am încercat să nu fac un cenaclu în sensul ăla bătrânesc, că nu mai sunt vremurile și cuvântul e obosit. Am vrut să fac ceva mai tineresc, mai interactiv, mai viu.

În onoarea marelui nostru scriitor Max, răposat la 29 de ani.
În onoarea lui Blecher, asta era chiar când s-au împlinit 100 de ani. Era toamna lui 2009. Pe aici nu s-a prea vorbit de el.

Nu era la modă Blecher atunci.
Nu prea. Nici acum nu e, de fapt.

A apărut un film acum, după Inimi cicatrizate, a mai auzit lumea.
Da, totuși în medii ale oamenilor care urmăresc zona asta. Deși e unul dintre cei mai traduși scriitori români din ultimii 20 de ani, probabil. Cred că el și Cărtărescu, poate și Blandiana. În fine. Și, fiindcă mi s-a părut mereu că omul ăsta, prin pasiunea și dedicarea lui față de literatură – de la 18-19 ani, când a fost diagnosticat cu morbul lui Pott, până la 28-29, când a murit, nu a făcut altceva decât să stea la orizontală și să scrie –, e un fel de model etern pentru ceea ce ar trebui să fie scriitorul – un om care să n-aibă în cap decât scrisul.

Așa erai și dumneata? N-aveai în cap decât scrisul
Așa eram și eu, da.

Din cauza acestei credințe – ușor naive, înduioșătoare și romantice – ai făcut foame? Ai făcut vreo zi de foame? Cum e foamea? Cum face un poet foamea?
Nefiind un mare gurmand și mulțumindu-mă cu puțin, nu pot să zic că am suferit de foame. Am suferit de altfel de privațiuni: că nu puteam să-mi iau o carte pe care mi-o doream foarte mult, că trebuia să sar barele de acces la metrou, fiindcă n-aveam bani să-mi iau cartelă…

…că nu puteai să scoți o fată în oraș.
Da. De-astea: că nu puteam să-mi iau o sticlă de vin… în sensul ăsta. Dar de foame, propriu-zis, aș fi ipocrit să o spun.

Cine te hrănea?
Ai mei. Fiind bucureștean…

…n-ai plătit chirie…
N-am plătit chirie…

Serviciu ai avut vreodată?
Am avut, perioade scurte; am lucrat într-o firmă de publicitate câteva luni, și alte câteva luni la o editură. Eram copywriter.

Și era oribil?
Da, cumplit. Adică era cu totul altceva decât m-am așteptat…

Erai tânăr?

Da, aveam 23-24 de ani. Și m-am dus cu ideile alea – despre creativitate, despre… Și nu era chiar așa. Adică numai pontajul lipsea.

Și în editură ce ai făcut?
În editură am stat trei săptămâni… La Tritonic, unde am lucrat cu niște personaje aproape neverosimile. Mireille Rădoi, în primul rând.

Care e la Biblioteca Centrală Universitară acum?
Care acum e directoarea Bibliotecii.

Deci, publicitatea – ai cochetat cu ea,  dar nimic. Editura – nimic. Ai rămas poet.
La editură – nu în contextul ăla. Chestia editorială îmi place și azi și o fac; sunt redactorul-șef al unei edituri (n.r. – Casa de Editură Max Blecher) pe care eu am inventat-o pentru mine și alți băieți.

Și Institutul Blecher?
A apărut dintr-o mare necesitate. Erau niște cenacluri în care m-am format. A fost, de exemplu, „Euridice”, condus de Marin Mincu.

A murit.
A murit Marin Mincu, s-a dus și cenaclul în scurtă vreme. Și a mai fost o serie de întâlniri organizate de prietenul meu Răzvan Țupa, între 2005 și 2010, până când a cam obosit și el. Dar au fost ani foarte buni pentru poezie.

Dar ești în continuare prieten cu marele nostru poet Țupa?
Suntem în relații bune în continuare, da. Noi avem o istorie veche, de vreo cinșpe ani; am și locuit împreună.

De unde, din ce mediu vii dumneata? Că nu e pe toate drumurile un cetățean care vrea să se ocupe de poezie și nu să-și găsească un serviciu.
Din ce mediu, psihologic vorbind?

Te-ai născut în Berceni, într-o familie de oameni simpli…
Nu, m-am născut în Drumul Taberei.

Și mai bine. Într-o familie de cetățeni de la bloc…
De la bloc. Niște oameni foarte OK.

Cu serviciu… Intelectuali, cu bibliotecă în casă?

Bibliotecă în casă… mi-e greu să zic dacă intelectuali… Aveam o bibliotecă în casă, și pentru asta le sunt recunoscător.

Temperamentul dumitale este melancolic?
(râde) Pe vremea aia era chestia asta – veneau la ei la serviciu cu colecțiile Biblioteca Pentru Toți și la chenzină, dacă oricum nu prea aveau pe ce să dea banii, luau cărți ca nebunii. Deci am crescut într-o casă cu o blibliotecă spre o mie de cărți, și ăsta a fost norocul meu – sau unul dintre ele, fiindcă al doilea a fost fratele meu, mai mare cu opt ani, care e chiar un intelectual, un tip care a citit două biblioteci.

Ce face dumnealui acum?
Dumnealui e foarte bine, e un IT-ist și economist care a trecut prin toate firmele mari, acum are firma lui. Mă rog, e cel realizat.

Însurat?
Însurat, copii, casă în Voluntari.

Practic, ești și oaia neagră a familiei!
Da, întotdeauna! Tata era maistru militar, mama – contabilă, ca să înțelegi.

Claudiu Komartin are o întâlnire decisivă în adolescență cu scriitorul Octavian Soviany

Am înțeles. Oameni cumsecade.
Foarte cumsecade, foarte dedicați familiei. Mă rog, nu știu cum s-a întâmplat, cred că în școală am dat de niște cărți, am dat de niște oameni, după aia în liceu. A cântărit foarte mult întâlnirea mea cu Octavian Soviany.

Întâlnire fizică, față către față?
Da. Mi-a fost profesor de literatură română și universală.

Unde preda dumnealui?
La Liceul „Eminescu”. Și mi-a fost profesor și faptul că am stat pe lângă el a însemnat mult pentru mine.

A fost un model?
Nu cred, adică n-am avut o relație din asta maestru-discipol. Admirație da, că e un om tobă de carte, cu o ținută. Bine, o ținută care se mai și dezintegra, în unele momente.

N-are importanță.

Dar mi-a plăcut foarte mult ce avea el de zis, profilul lui intelectual. Dar nu pot să zic că mi-am dorit vreodată să fiu Octavian Soviany.

Dar cine îți doreai dumneata să fii?
Nu știu. Cred că a fost o vreme – pe la 16-17 ani – în care mi-am dorit să fiu Cărtărescu. Mi-a trecut.

Ce fel de Cărtărescu îți doreai să fii? Poetul?
Poetul, prozatorul; aș fi vrut să fiu așa un scriitor. Și aveam, cumva, ceva asemănător – în pleată și în melancolie. Dar, mă rog, cu timpul mi-am dat seama că nu, că suntem foarte diferiți.

Acum nu îți mai dorești să fii Cărtărescu.
Nu neapărat. E un scriitor pe care îl citesc în continuare cu plăcere, dar atât. Mariana Marin, iarăși, a fost o întâlnire importantă pentru mine, la 19 ani. Și ei îi este dedicată cartea asta a mea de debut, „Păpușarul”.

Dar cum găseai dumneata întâlnirile astea, oamenii ăștia? În ce cercuri te învârteai?
Am ajuns în cercul ăsta de scriitori de la Uniune, cenaclul „Euridice” de care am zis, am cunoscut-o pe Nora Iuga, prin Soviany. Fiindcă Soviany, fiind scriitor…

…avea intrare acolo.
Da. Mai aducea pe la liceu scriitori cu care era amic – pe Nora Iuga am întâlnit-o când eram la liceu, la 18-19 ani.

Te-a impresionat doamna Nora.
Dânsa avea…

…70?
Nu, nu 70. Era tinerică. Ba da, avea cam 70, că acum are 86.

Se ținea bine.
Și acum se ține. Deci în felul ăsta – cred că totul a fost din aproape în aproape. Sigur că aveam și eu evlaviile mele și mă speriau scriitorii, dar așa, cu timpul, am cam ajuns să-i cunosc.

I-ai desacralizat?
S-au desacralizat ei, singuri, față de mine. Cam așa. Deci unde eram?

Te-am întrebat cum ai intrat dumneata în lumea literelor.

Da.

Și motivația a fost intrinsecă, fiindcă ai citit și ți-a plăcut…
…citeam și îmi plăcea, începusem să și scriu…

…și, pentru succes la fete?
Nu prea.

Nu?
Nu în mediul ăla, cel puțin. Sau în momentul ăla nu asta prima. Dar nici nu pot să mă plâng.

Ai fi înregistrat succese în plan amoros și dacă erai subinginer?
Probabil. Sau dacă eram actor, cum am visat eu în liceu, la un moment dat.

Ai dat și la Actorie?
Nu. Am fost într-o trupă de teatru de amatori. Cochetam cu asta, dar n-am dat, deși mă pregăteam în clasa a XII-a pentru asta. N-am mai dat. Mi-am dat seama – deși eram foarte tânăr, și la vârsta aia reușești destul de rar să realizezi chestiile astea – că n-o să pot să fiu și actor și să și scriu, adică să le fac pe amândouă la un nivel bun.

Botta, marele nostru actor-poet, a reușit…
Da, a fost, dar până la urmă Botta are o carte. Mă rog, are trei, dar una e mare. El a rămas cu cartea aia de la 24 de ani. Deci nu, nu cred că poți să le faci la un nivel superlativ pe amândouă.

Claudiu Komartin a publicat patru volume de poezie și pregătește unul de critificțiune

Dumneata acum, la aproape un deceniu și jumătate de la debut, câte volume ai adunat?
Patru.

Poezie?
Da, patru volume de poezie; și pregătesc un volum de…

…proză?
E un fel de critificțiune.

Ce înseamnă cuvântul ăsta? Să detaliem pentru cititorii noștri.
O chestie care amestecă critica și istoria literară cu… vreau să spun o poveste mai mult decât să fac critică pe niște poeți. Vreau să le spun povestea, inclusiv cu profilele lor, cu lucrurile lor intime, cu profilul de epocă…

E foarte interesant. Și totul, într-un limbaj mai degrabă poetic.
Într-un limbaj mai lax, mai firesc decât ăsta al criticii sau al eseisticii.

Adică nu ca George Călinescu.
Nu, nici vorbă. Ceva mai adaptat la prezent, mai aproape de proză decât de chestiile astea greoaie, de criticii și istoricii literari.

Și cum a mers Insitutul Blecher?
A mers foarte bine, întotdeauna au venit oameni tineri care scriau. Îl avem de șapte ani și patru luni…

La început ce era? Era la început o întâlnire între prieteni…
O întâlnire între 30 și 40 de oameni, după care…

…după care ai zis: „Noi nu vrem să fim afiliați la ce există în momentul ăsta ca edituri, ci să fim în treaba noastră”?
Nu, niciodată n-am fost afiliați la nimic. Și atunci ne-am inventat o editură, la un an după ce am început cenaclul ăsta.

Și Instituul Blecher n-a căpătat un corp birocratic, a rămas așa, o ficțiune pentru poeți.
E o ficțiune, exact. Nu există în niciun act, deși are logo, are afișe, sunt deja 144 de ediții…

Și câți scriitori au trecut pe la voi?
Vreo 300 de oameni. Au citit și Nora Iuga, și Angela Marinescu…

Și editura?
Am ridicat o editură mică, scoatem 10-12 cărți pe an, pentru că e foarte elitistă.

Mică, dar consacrată poeziei. Un elitism al poeților.
Da, nu la modul în care e folosit în zilele noastre, ci în sensul că ne alegem cu foarte mare atenție ce publicăm.

Și cine decide, cine e tartor acolo?
Eu.

Ești dictatorul acestei întreprinderi poetice?
Nu sunt dictatorul.

Despotul luminat?
Nici nu public oameni care sunt neapărat pe gustul meu, care să scrie ceea ce mi-aș dori eu să scriu. Aleg oameni foarte diferiți de mine.

Și care este motorul acestei activități? Că bănuiesc că parale nu faci din asta.
Nu.

E donquijotesc.
Da, nu e pe bani.

Poezia și numai poezia?
E că vreau să rămână vie chestia asta; văd că în jur se cam prăbușesc organizațiile și instituțiile.

Ne moare poezia?
Nu moare poezia, că oamenii scriu în continuare. E o lume dură, o lume capitalistă, individualistă, care merge mult pe ceea ce produci, pe lucrurile din care iese profit. Or, treaba asta cu poezia n-are un sens economic.

Dumneata din ce trăiești?
Măi, trăiesc din mai multe chestii – din tradus, din publicat tot felul de chestii ici-colo, adiacente, din ce-o mai pica din vândutul cărților ăstora pe care le scoatem – așa, din patru-cinci chestii pe care le fac deodată.

Nu te duci la serviciu, ca oamenii.
Nu mă duc la serviciu, e adevărat. Asta e o chestie foarte bună.

Să menționăm că este luni, la ora 13:00, momentul în care ne întâlnim pentru interviu. Și eu și dumneata suntem, deși nu ne place să o recunoaștem, cât se poate de șomeri.
Da. Și e 13:00 și nu 11:00 fiindcă nu eram sigur dacă mă trezesc. Deci da, din punctul ăsta de vedere, suntem norocoși.

Dumneata ești un boem?
Nu cred, nu.

Ai fost boem?
Am fost, au fost câțiva ani, pe la 20-și-ceva.

Și te-ai vindecat de boemie? Ți-a trecut?

Nu pot să zic că m-am vindecat; a trecut, da.

Cu vârsta?
Cu vârsta, cu momentul în care am început să fac mai multe chestii, după aia au mai slăbit niște legături pe care le aveam cu prietenii cu care stăteam aproape noapte de noapte…

Și ei ce mai fac în ziua de azi?
Sunt oameni foarte serioși. De fapt, cred că unul dintre ei face în continuare o boemă din asta, dar e un regizor care face și treabă, adică nu e genul ăla care să își distrugă complet viața. Eu mi-am dat seama, la un moment dat, că trebuie să păstrezi un echilibru între ce faci și nopțile de boemă. Că am văzut foarte multă lume în spate, la muzeu, în anii în care creșteam.

La Muzeul Literaturii?
Da.

O terasă astăzi dispărută.
Din păcate, sau din fericire.

Acolo îți făceai dumneata veacul?
Nu numai. Și la Banat, la hotel.

Claudiu Komartin nu s-a gândit niciodată serios să emigreze. Este un poet de limbă română

Care e starea poeziei astăzi?
Foarte bogată și foarte variată. La publicul larg aproape invizibilă, trebuie să fim lucizi și să spunem chestia asta.

Dar ce poeți avem și noi?
Avem o grămadă de poeți, de la oameni de 70-80 de ani, ca Angela Marinescu și Nora Iuga, care sunt cu siguranță niște scriitoare foarte, foarte bune, trecând prin Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, poeți mari, poeți extraordinari.

E adevărat.
Unii care nu mai scriu, dar au scris și rămâne ce au scris, ca Florin Iaru sau Ovidiu Nimigean, care acum e în Franța.

Nu știam că e în Franța. Ce face acolo?

Trăiește acolo.

A emigrat?
Da. Până la oameni tineri, de vârsta noastră, care scriu.

N-ai avut gândul ăsta al emigrării?
Nu.

De ce?
Am petrecut ceva timp în Franța și în Marea Britanie, la Londra.

Ce ai căutat acolo?
Am avut tot felul de escapade și eu, de mici rezidențe, de fugi, de burse, de chestii. N-am stat mai mult de două luni nicăieri, dar ici-colo, așa. Și m-am cam lămurit nu atât în legătură cu locurile, că locurile mi-au plăcut foarte mult, mai ales Londra. Parisul cumva nu era la nivelul iluziei mele din adolescență, făurită din piese, din cărți, din filme, din muzici, dar Londra într-adevăr m-a lovit la modul fascinației. Chestia e că atâta timp cât am stat acolo n-am reușit să scriu, n-am făcut nimic și mi-am dat seama că n-aș mai scrie, că am nevoie de contactul ăsta direct cu limba…

În contact cu limba română, ești poet de limbă română.
Da. Unii reușesc, uite că am zis de Nimigeanu, care stă pe lângă Paris de trei-patru ani, deja, și face treabă. Și mai sunt și alții, și au fost întotdeauna scriitorii ăștia, sud-americanii de la Paris, Cortázar…

Cu sinuciderea în ce relații te afli? Ca tânăr poet. Ca fost tânăr poet.
Acum nu prea mai am gânduri din astea, dar am avut niște etape foarte nasoale în sensul ăsta. Am și scris o carte în care e mult vorba de sinucidere, o carte pe care am și dedicat-o unor prieteni care, mă rog…

Și-au luat zilele.
Și-au pus capăt zilelor. Și în momentul ăla m-a cam dat peste cap chestia că, doi ani consecutiv, Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici s-au curățat de mâna lor, Vasilievici fiind și un romancier foarte mișto. În momentul ăla eu am fost foarte dat peste cap, era și vârsta aia, 26-27 de ani, deci…

…nu știai dacă mai merită efortul de a trăi.

Exact, nu știam, am și avut niște chestii sentimentale din astea care m-au terminat, și am avut și un an jumate în care mă culcam și mă trezeam cu gânduri…

Și acum ai ajuns la maturitate, la echilibru emoțional?
Nu. Nu, dar m-a părăsit chestia asta. Vreau să trăiesc.

Merită să trăiești pentru poezie?
Merită să trăiești pentru poezie.

 

O poezie mai veche de Claudiu Komartin.

Vreau să te cred când spui

că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator
Claudiu Komartin, poet

Fotografii din arhiva personală Claudiu Komartin