Pe Paul Cimpoieru poate că deja l-ați văzut la Teatrul Luni, de la Green Hours, în spectacolul Homo Americanus, a cărui premieră s-a întâmplat în America, mai exact la Festivalul de Teatru Contemporan Urban (DUTF) din New York. Performing-ul acesta în care un actor dansează și joacă și vede un meci de fotbal la televizor și ascultă discursul dictatorului comunist și merge la casting-uri a fost creat pe durata bursei pe care Paul a avut-o, timp de doi ani, la Actors Studio. În România, în 2008, înființa împreună cu Ana Pepine Compania Independentă de Teatru „Two Of Us”, unde își produc propriile spectacole, de la regie, la scenariu și interpretare. Ei fac mai ales „teatru non-verbal” și cu teatrul acesta al lor au colindat lumea și au fost premiați la nenumărate festivaluri, din India până la Sankt Petersburg. Acasă, Paul Cimpoieru a lucrat alături de Compania „Passe-Partout” a lui Dan Puric, dar și alături de Gigi Căciuleanu.

Azi este actor, regizor, coregraf, dansator, producător. Însă cum a ajuns în teatru este o adevărată odisee, care începe acolo unde Jiul se varsă în Dunăre, continuă cu studentul la Politehnică abia sosit într-un București căruia îi descoperă arta, dar și cu câteva joburi în marile corporații, fără să treacă vreodată prin facultatea de teatru. Cine este Paul Cimpoieru? Și cum a ajuns el, când avea 27 de ani, pentru prima dată pe o scenă – scena din Sala Mare a Teatrului Național din București? Povestea pe care o spune în rândurile care urmează este una despre curajul de a alege, începe la Balș, trece prin toate fazele unui tânăr care își caută drumul, crezând în el, și se încheie atunci când îl găsește, pe o scenă de teatru. Dincolo de aceste rânduri s-au întâmplat toate cele de mai sus și multe altele.

Copilăria actorului, în care nu era loc pentru teatru

De unde vii, Paul?

Băi, știi cum îmi place să zic? Îmi place să zic că sunt născut între Olt și Jiu și că mai oltean nu se poate. Și chiar așa e, Balș e un orășel atât de mic, încât dacă o să fac eu treabă în lume o să am statuie acolo (râde).

Acum are cineva statuie acolo?

Are Nicolaie Bălcescu. De altfel, e un oraș cu o singură stradă, strada Nicolaie Bălcescu. Dar am copilărit mult înspre Dunăre, la bunicii mei. Mie îmi place înțelepciunea asta a țăranului de la Dunăre… E cumva, te onorează cu prietenia lui, nu tuturor le-o acordă… Iar bunica mea are un joie de vivre incredibil…

Unde e acest sat?

Lângă Segarcea. Mai jos, mai înspre Dunăre. Printre dealuri… Acolo și Jiul se varsă în Dunăre. Acum mă bucur că am copilărit acolo. Și Marcel Iureș e din Băilești, nu? Și mai văd interviuri cu el și văd cu cât respect vorbește de cutumele de acolo, de la țară. Și îmi dau seama că sunt lucruri care te marchează. În oraș, suntem un pic rătăciți…

Ești, așadar, un copil crescut fără teatru…

E adevărat, fără teatru, fără educație culturală de niciun fel. Fără casa pionierului, fără cursuri de chitară. Eu am fost pe stadion, am făcut rugby până pe la mulți ani, se punea problema să dau la liceul militar… Omul din orașele mici trebuie să reușească atunci când crește. Și familia îl dirijează un pic. Sunt și singur la părinți. Singurele piese de teatru veneau o dată pe an de la Craiova, la casa de cultură, teatru de păpuși sau mai știu eu ce… Ah, dar s-a întâmplat ceva. Uite, în clasa a XII-a am ajuns la dansuri populare (râde). Fiindcă eram foarte de lemn, foarte rigid, au zis ai mei: trebuie să te duci…

Și așa ai descoperit coregrafia…

Știi cum e, ajungi de te poartă viața de nici nu-ți dai seama. Mă întreabă colegii acum: și tu ce faci la spectacolele tale? Ce să fac? E regia mea, e coregrafia mea, scenariul meu, ideea mea, joc… Dar tu ce ești? Ești coregraf, ești regizor? Sau mai vin unii colegi care îmi zic: dar tu te dai coregraf? Adevărul e că eu la bază sunt inginer, cu master în științe umaniste. Dar cu studii academice în teatru – nu.

Tu nu ai făcut nici apoi facultatea de teatru…

Nu.

Totuși, cum ai ales ingineria, ai tăi sunt ingineri?

Nu. Știi cum sunt părinții în orașele mici. Erau oamenii muncii. Mama lucra în comerț, era șefă de șantier de fapt, dar pe partea de comerț, iar tata era proiectant, sculer matrițer și proiectant. Cu studii medii. Nu au avut facultăți. Eu am ajuns la Politehnică pentru că era de succes atunci, pe vremea aia se inventa SMS-ul, MMS-ul, Vodafone ieșea pe piață…

În ce an intrai tu la facultate?

În ’97. Am terminat în 2002. Din 2002 până în 2004 am făcut masterul de științe umaniste, ca să nu mă ia în armată. Chiar și facultatea era făcută într-un fel și ca să nu mă ia în armată, pe atunci armata încă era obligatorie.

Și acest master, de ce științe umaniste după Politehnică?

A fost o combinație între Universitatea din București și Politehnică, era la începutul anilor 2000 și făcuseră o noua catedră. Iar eu, după ce am terminat Politehnica, neștiind încotro să apuc… Dar cu Politehnica a fost o întreagă poveste. Țin minte că s-a făcut un consiliu acolo la țară, ce facem cu copilul ăsta, ce e bine pentru el… Când tu nu știi prea bine ce vrei să faci… Și atunci au zis: uite, unchiul X e mare inginer la București, hai să-l facem și pe el. Și așa se hotăra un destin. Dar acum îmi dau seama de un lucru. Mie de mic mi-a plăcut foarte mult geometria, matematica, geometria descriptivă, care e plină de imaginație, pentru că poți să ajungi la același rezultat pe diferite căi; cred că azi mă ajută foarte mult pe partea de regie, de logică… Eu simt că e bine că am avut tot parcursul ăsta ca să ajung acum, aici.

În liceu, ai fost la o clasă de real?

Da, fusesem la profilul de Informatică, unde atunci apăreau primele clase, învățai niște lucruri basic.

Și erai atât de nehotărât ce să faci mai departe, încât a fost nevoie de un consiliu de familie?

Asta era teoria mea atunci: când nu știi ce vrei, oamenii hotărăsc pentru tine. Cu timpul, ajungi să știi ce nu vrei. Și îți dai seama: lucrul ăsta nu e al meu, ăsta nu e al meu, ăsta nu e al meu. Și ușor-ușor, prin eliminare, îți dai seama ce e al tău, ce vrei. Cam asta a fost cu mine.

Și au hotărât atunci și tu te-ai conformat?

Eu am zis ce îmi place. Îmi place matematica. Mi se părea mișto, îmi plăcea acel QED de la final, să duci lucrurile la bun sfârșit, era o încrengătură, matricea aia prin care găseai rezolvarea…

Studenția la Politehnică, evadările, cărțile, spectacolele…

Bun, și ai venit la București…

Da. Iar ca student la Politehnică nu am avut nicio restanță, deși se zice că nu ești student dacă nu ai nicio restanță. Dar pentru că nu-mi plăcea să stau în București luam toate examenele, ca să am timpul meu de copilărit la țară, pe dealuri, pe coclauri. Eram destul de sălbatic, încă am rămas așa, un pic…

Mai mergi la țară?

Da. Și când ajung trăiesc tot ca atunci, dorm în același pat, în camera bunicii, pentru mine e o lume… În Politehnică mi-am dat seama de la început că nu e locul meu. Și ce făceam? Evadam la propriu de la laboratoare. Politehnica înseamnă ore nesfârșite de laborator, de măsurători, dacă te pasionează e plăcut, erau și tineri pasionați. Asta era mișto și mie mi-a dat un fel de avânt, și dacă găseam ceva ce-mi plăcea luam zece și nimeni nu mai lua zece, atât de mult mă implicam, încât o rezolvam ca nimeni altul. Și lumea se uita mirată: băi, dar tu abia treceai clasa (râde).

Ai fost un om chinuit la Politehnică?

Nu-mi dau seama. Îmi căutam evadări, eram la teatru tot timpul, asta poate să o spună oricine. Întruna mergeam. Și nu numai la teatru, la orice, cred că era și faptul că încercam să recuperez ce nu avusesem acasă. Mergeam la operă și mă uitam la instrumente…

Mergeai și la operă?

Știi ce făceam? Nu înțelegeam nimic. Eram un om needucat. Dar biletele erau foarte ieftine, 6 lei sau ceva de genul ăsta, și mergeam, stăteam foarte sus și încercam să identific ce instrument cântă, când e flautul, când e harpa, de multe ori adormeam la operă… Și încă un lucru apropo de needucație și de formare în București: citeam orice. Fără o structură, fără vreo fișă. Ești un copil de la țară. Stăteam în cămin, în Leu, cu studenții de la Jurnalism. Și gașca mea era formată mai ales din fete, iar ele aveau altă deschidere către cărți și lucrurile astea. Și citeam cu o foame nebună, în orice cameră intram și găseam o carte, o luam. Și era ceva ce îmi plăcea și la Politehnică. La biblioteca Politehnicii era o doamnă, doamna Flori, și de acolo toți împrumutau cărți de politehnică; eram singurul care împrumuta cărți de beletristică și de altceva. Și ea îmi făcea o listă: citește-le pe astea. Aveam voie să luăm trei cărți, ea îmi dădea cinci. În tinerețea ei, prin anii ’60, făcuse facultatea de bibliotecari, îți dai seama ce dragoste pe ea să-ți vorbească de acele cărți. Pe atunci, citeam Nietzsche… Când mă gândesc acum în urmă, îmi dau seama că întâlnirea aceea a contat foarte mult. Peste alți câțiva ani, când deja eram un inginer de succes, m-am întors la ea, mergeam și îmi luam din nou cărți de la biblioteca aceea. Pentru că vii acasă dintr-un loc în care nu-ți e bine și ai nevoie să-ți hrănești aripile. Mulți suntem sau am fost în situația asta. Eu simțeam că tot nu eram pe drumul meu, deși viața e un lung șir de opțiuni. Doamna Flori mi-a zis, țin minte: știi ceva, nimeni nu o să decidă pentru tine, nici mama, nici bunica, nici iubita, nici soția, nimeni nu poate să ducă o cruce care e doar a ta. A fost ca o deschidere de ceruri. Când îți dai seama de ce e doar al tău devii puternic. E atât de mișto că nu te mai oprește nimeni. Atunci eram la Hewlett-Packard, eram project manager, în departamentul de Consulting & Integration, niște lucruri care acum sună ciudat, dar nu-mi pare rău de nimic din ce-am făcut în viața mea, dar când te uiți în spate vezi cum e.

Joburi: cei mai buni tineri din România și marile corporații

Haide să le luăm pe rând, după ce ai absolvit Politehnica, unde te-ai angajat?

Direct la Vodafone, nici nu am dat bine licența că m-am și angajat. Așa de mult uram Politehnica, încât să vezi ce s-a întâmplat (râde). Am dat licența, mi-am susținut lucrarea despre antena parabolică cu dublu reflector, era ceva foarte la modă, se poartă în transmisiunile radio, pe partea de acoperire radio, ca să iasă partea de rețea, tot ce înseamnă network, că e Vodafone, că e Orange… Și după ce am prezentat lucrarea, am primit un nouă cincizeci și ceva, iar la ușă mă aștepta cineva care mi-a zis: nu vrei să lucrezi? Era și atunci acel mit că degeaba faci facultate, nu ai unde să te angajezi. Nu a fost așa. Minuni există. Eu dacă vreau să spun ceva cu viața mea e că miracolul există. El vine la tine. Tu fă doar un pas, că el face zece către tine. Și când am ieșit pe ușă, cum ziceam, m-a oprit cineva de la Vodafone. Nu vrei să lucrezi? Ba da. De când? De mâine. Așa e viața, apropo de valul care te poartă. Făceam acoperire de rețea. Plăcându-mi alpinismul, eram pe toate clădirile din oraș, din țară, pe antene, știu să fac o grămadă de lucruri. Eram inginer de teren. Îmi plăcea fiindcă era și multă muncă fizică. Și asta am făcut timp de vreo șase luni, eram mereu în delegații, până când am găsit un anunț. Și asta e mișto.

Unde ai găsit anunțul?

Pentru mine, cabina telefonică are un destin. Ca pentru mulți alții, probabil. Era un afiș rupt, spălat, abia se mai citea, despre un program, 10 tineri pentru România, inițiat de Guvernul României. Am zis: hai să iau adresa. Am luat adresa, deși lucram la Vodafone pe atunci. Și ce era? Era un program inițiat de guvernul Năstase în care se alegeau zece tineri, cei mai buni din România, din diferite domenii – jurnalism, IT, fashion, PR, avocatură… Programul își propunea ca tinerii să nu mai plece din țară și se desfășura la nivel național, urmând ca cei aleși să fie angajați în multinaționale, dar cu salariile de afară, motivându-i astfel să stea aici. Am aplicat, au început să mă cheme la tot felul de interviuri. Eu eram pe IT. Din vreo mie de oameni la nivel național, au ales zece, iar eu am fost unul dintre ei. Cum, necum, nu-mi dau seama. Poate e vorba de acea credință, că ai o treabă de făcut. Am trecut atunci prin nenumărate interviuri în care îmi dădeam seama că trebuie să fii sincer, pentru că dacă eu te mint pe tine, angajatorul, mă păcălesc pe mine. A fost o experiență.

Ce-ți mai amintești de atunci, în special?

Ultima întâlnire, cu directorul general de la HP, domnul Radu Enache, mi-o amintesc și acum. Veneam de la Sulina, descoperisem Delta și mergeam de nebun; abia mă întorsesem, eram destul de sălbatic, cu părul mare, stătusem acolo cu cortul. Știu că m-a întrebat: cum de-ai ajuns din atâtea filtre până aici? Înseamnă că ești bun. Și mi-am dat și eu seama: dacă am ajuns până aici înseamnă că da, chiar sunt bun. Și apoi mi-a zis: dar ce știi să faci? Iam spus că nu știu să programez. Dar ce știi? Am avut o discuție despre Nietzsche, despre viață, despre filme și cred că mai mult i-a plăcut potențialul de a crește, posibilitatea de a învăța. Din ce am observat, marii angajatori caută mai ales asta. Poate a fost șansa mea. Și iată-mă încă un pas mai departe, în acel program național. A fost o chestie foarte interesantă, eram primiți la Guvern, erau toți ziariștii acolo, trebuia să mă îmbrac la costum, se făceau conferințe de presă, eram prezentați… Țin minte că la o conferință ne prezentam fiecare, toți ziceau cum îi cheamă și unde au terminat, iar eu am zis: sunt X și sunt aici fiindcă sunt bun. Lumea a început să aplaude. Am fost apoi luat deoparte de ziariști. Făcusem ceva mai ludic, pe care eu îl asociez acum cu orășelul ăla în care am crescut sau cu bucuria de viață a bunicii mele, cu felul ei de a povesti, cum îi interpreta pe toți, cum a fost la colectiv, dar fie că era rău sau bine ea avea o vorbă bună și o ușă deschisă pentru toată lumea… În fine, m-au ales liderul celor zece aleși, un fel de purtător de cuvânt. Era deja prea mult. Și când ne-au dus apoi la Guvern m-au pus să vorbesc în numele tuturor, eram deja implementați în marile companii și m-au întrebat: de unde sunteți? Probabil trebuia să zic numele companiei. Eu am zis: de la Balș. Și atunci toată politica aceea s-a blocat, consilierii primului-ministru erau nedumeriți – ce e asta, ce e Balș? Nimeni nu știa ce să răspundă (râde). Așa am devenit project manager la HP unde am rămas 18 luni.

Îți știi fiecare job pe luni?

Le știu pe muchie, pentru că pentru mine totul a fost un chin. Simțeai sângele clocotind în tine și tu nu-l puneai la treabă. Și aici mă întorc la povestea aia cu doamna Flori, acum i-a venit rândul. Îmi aduc aminte, citeam Maestrul și Margareta, când îl întreabă Pilat pe Iisus: care e cel mai mare păcat? Și Iisus îi răspunde: lașitatea. Cum lașitatea? Păi nu e omorul, preacurvia, minciunea? Nu, e lașitatea. Adică tu poți să ai curajul să alegi între minciună și adevăr, dar în cazul lașității? Și atunci îți dai seama, din nou, că viața ta e un șir lung de opțiuni și trebuie să zici: aleg sau nu aleg? Vreau sau nu vreau? Mereu urmează altă opțiune și alta, și alta. În cazul meu așa a fost, 18 luni am stat acolo, dar știam că nu acolo e locul meu. Nu știam că vreau să fiu actor, nu am avut o educație în sensul ăsta, am jucat niște jocuri populare la festivalul Pomul Vieții din orașul Balș, din județul Olt, între Olt și Jiu, unde a cântat Tudor Gheorghe și asta era singura mea experiență, dacă poți să spui așa… Și când n-am mai putut am zis: OK, eu plec. Important e să faci ce-ți dorești, atunci dai 100% din tine, altfel e ce spuneam mai devreme, dai 50%. Acum sunt 300% – suflet, corp, minte, e ca-n copilărie, nu faci niciun rabat, dai tot. Că mergi în patru labe, că sari, visezi, nu-ți iese, mai cauți.

Și ai plecat de la HP, deși nu știai că vrei să faci actorie?

Da. Cum ziceam, nici în copilărie nu recitam poezii, nu jucam scenete, nu am avut roluri, nu am fost niciodată în trupa liceului, în facultate – mai mult de dansat prin Regie, în R2, ca toți studenții, nu am dansat în altă parte… Când am simțit că nu mai pot duce viața aceea de corporație lucrurile erau bune, familia mea era mulțumită, în orașul meu mă știa toată lumea, aveam poze dând mâna cu Năstase, eram mândria orașului – ce să mai… Poate aveam șanse să-mi facă atunci statuie (râde). Dar eu m-am dus la șefă, am pupat-o și i-am zis: pa. Erai nebun să lași totul și să pleci neacoperit. Când am plecat, am fugit pur și simplu la Portița, am stat vreo trei luni, singur, chiar ca-n Robinson Crusoe sau Forrest Gump. Mi-am pus cortul, mi-am săpat în mal o cămară ca să se păstreze reci roșiile, conservele, cutiile de pate. Când s-au terminat banii, viața, m-am întors, că până la urmă te întorci în societate. Ei și acum ce faci? Ai fugit, dar nu știi ce vrei. Dar viața e acolo și viața te vrea. Mi se pare că e un șir de miracole. 

La 27 de ani, Paul Cimpoieru alege teatrul. Sau este ales

Și ce a urmat?

Cineva de la o agenție de publicitate îmi zisese să le duc CV-ul, mergeam să-l las și în drum am luat o România Liberă, iar la locuri de muncă era un anunț. A fost o greșeală și un anunț de teatru a apărut la locuri de muncă, pentru că o secretară din Teatrul Național a dat anunțul la job-uri și nu la audiții. Și eu probabil am fost singurul neactor care a văzut un anunț de actorie. Și am aflat că se caută patru actori și patru actrițe pentru compania lui Dan Puric. Tot în drum spre acea agenție, am intrat într-o cabină telefonică, pe care o știu și acum, și am zis: bună ziua, sunt Paul Cosma, vreau să mă înscriu și eu la audiții. Doamna respectivă m-a trecut pe listă, eu mi-am continuat drumul, m-au luat la job-ul de PR sau ce făceam eu acolo la BDR, așa se chema – Bună Dimineața, România – o agenție foarte mișto, cu oameni mișto. Dar apoi a venit timpul audițiilor. M-am dus. Compania lui Dan Puric urma să facă spectacolul Don Quijote și căuta acești oameni.

Te-ai pregătit?

Da, mi se spusese de la telefon că am de prezentat două momente: unul pe care îl pregătești și unul pe care îl primești acolo. Eram singurul neactor, așadar, pentru că eram singurul care văzuse anunțul la joburi. Dar ce să prezint? Nu știam nimic. Văzusem spectacole, dar nu îndrăznești să te gândești că vrei să te faci actor. Totuși, aveam poveștile, aveam lumea asta a mea, așa că am creat un moment. Mă antrenam prin parc, îmi luasem un walkman și făceam ce credeam eu că se face la spectacolele lui Dan Puric. Niște momente de teatru non-verbal. Văzusem spectacolele lui în timpul facultății, dar era o nebuloasă în mintea mea. Totul se întâmpla repede, trecuse doar o săptămână de când văzusem anunțul. Și eu voiam să transpun în limbaj teatral o poveste. Cred că asta fac și acum cu spectacolele mele. Spun povești. Nu urmez un gen, nu caut ce ar trebui. Spui, îți iese și tot spui.

Cum te-ai simțit atunci la Național, acolo se ținea audiția?

Da, se ținea la subsol; când am ajuns acolo erau sute de actori. Actorul are nonșalanța lui, eu îi admiram, se pupau, își urau baftă…

Cum te simțeai printre ei, te-ai gândit vreo secundă să pleci?

Îți dai seama că am vrut să fug în clipa în care am intrat acolo. Eram un outsider. Cred că am rămas de la țară cu un fel de a fi așa, ca un măr pădureț, încă mi se mai zice pe la teatru că sunt lup singuratic. Și la început m-am speriat. Dar s-a întâmplat același lucru frumos ca de fiecare dată. Am senzația că primești lucrurile în funcție de cât de mult ți le dorești. Eu mă întreb pe mine: cât de mult crezi? Și nu vorbesc de religie, ci de viață, de iubire. E sau nu e? Și atunci m-am întrebat cât de mult îmi doream să fiu acolo. Și a fost cea mai mare fericire când mi-am dat seama cât de mult îmi doream. S-a liniștit totul, am intrat ca într-un fel de clopot de sticlă și am început să îi văd și pe ceilalți cât de mult își doreau – era ciudat asta, simțeai pulsațiile lor și m-am calmat. Era mișto că nu-i mai auzeam, le vedeam chipurile cum râdeau, cum se pupau, dar nu mai auzeam. Inima mi se urcase în gât. Eram al zecelea pe listă. Am așteptat, nu mergea repede. A venit o actriță și m-a întrebat dacă vreau să intru înaintea ei, eu am zis că ce e să fie o să fie, ce nu – nu, și am intrat în sala de sport de la subsolul Naționalului. Nu vrei să știi. Eram în fața unei comisii, eu până atunci nu știam ce înseamnă o audiție. M-au întrebat unde am terminat. Le-am zis că nu am terminat, nu sunt actor. Și atunci ce cauți aici? Cum să spui cuiva că tu crezi? Poate că tu crezi, dar noi nu credem. Nu, nu, nu avem timp pentru asta, au zis. Și atunci Dan Puric, ca și directorul de la HP, a spus: lăsați-l! Apropo de a vedea potențialul sau a vedea ceva la un om. Ulterior Dan Puric comenta: domnule, eu nici măcar n-am vrut actori. Eu căutam suflete. Când am ieșit de acolo, după un sfert de oră, nu mai eram om. Am plecat. Peste două zile se dădeau rezultatele.

Mai credeai că te vor alege pe tine?

Nu. Știu că mi-au pus și o melodie și mi-au zis să mă exprim cum simt eu, să fiu liber, am căzut, nu mai credeam. Dar în noaptea dinaintea afișării rezultatelor am avut un vis. Visez foarte mult. Sunt așa fericit, câteodată abia aștept să dorm ca să visez. Și în noaptea de dinainte, ce am visat? Mă duceam la avizierul Teatrului Național, care nu știu unde era, și vedeam două liste și pe mine în capul listei. Doamne, e adevărat? Și în vis iau listele și încep să fug cu ele pe culoarele Naționalului, și fug ca în vise, kilometri… Ajung într-o sală în care eram oameni ca muncitorii la adunările cu Ceaușescu și toți aveau cipilicile acelea comuniste și își țineau capul într-o parte; din toată mulțimea, un singur cap se întoarce. Era tatăl meu și eu îi zic: am luat! El zice: cum? Am dovada! strig. Și când să-i arăt hârtia, hârtia s-a transformat în patrafirul ăla al popilor, crucea aia. Îți dai seama cum mergeam eu a doua zi pe stradă? Nici nu am vrut să mă duc să văd rezultatele, eram sigur că am luat. Dar viața e cel mai frumos lucru, te duce și te întoarce și te ține…

Te-ai dus, totuși, să vezi și rezultatele?

M-am dus seara, la zece noaptea. Mi-era și frică. Am dat de avizier. M-am uitat acolo și nu eram. Au fost selectați următorii actori. Nu, nu eram. Plus că era o limită peste care trecusem cu vederea, se acceptau actori cu vârsta maximă de 25 de ani. Eu am început ca Van Gogh, la 27 de ani. Dar nu-mi păsa. Știi, când îți dorești ceva foarte mult… Îți dorești, te duci acolo. Dar nu eram pe listă. Am plecat. M-am întors.

Dar tu nu credeai că nu erai…

Păi cu visul ăla? (râde) Visul era mai adevărat. Am ieșit de două ori, de trei, m-am întors, și apoi pe listele acelea am văzut la final: și 4 audienți. Și eram ultimul de la audienți. Ultimul de la ultimii. Dar acum, ce înseamnă audient? Eu veneam din inginerie. Ce înseamnă audient la teatru? Am fugit prin teatru, nu găseam pe cine să întreb, am găsit un mașinist, veniți, vă rog, să vă întreb ceva, te purtai frumos cu el, hai, bă, lasă-mă-n pace, apoi a apărut o femeie de serviciu, doamna Mariana: doamnă, sunt audient, ce înseamnă asta? Mamă, nu știu ce înseamnă, dar dacă ești pe listă eu zic să te prezinți. Și asta a fost viața mea. Uite așa am ajuns eu în teatru. Și m-am luminat încă o dată.

Peste două zile era întâlnirea cu trupa. Actorii erau toți foarte mișto și talentați – Toma Cuzin, Adi Nour, era o nebunie. Dar e și mândria asta. Tu ce ești, audient sau actor? Ei erau actori. Și a venit la mine o colegă și m-a întrebat: tu ce ești? Și eu îi zic: sunt balanță. Și eu sunt tot balanță. Și ea a devenit colega mea și cea mai bună prietenă a mea și cumva sora mea, și ea e Ana Pepine, cea cu care am făcut toate spectacolele, cu care am luat medalii, cu care am făcut o companie independentă de teatru, cu care am mers în lume, cu care lucrez la patru mâini, din prima zi. Așa e viața. Și n-ai nevoie de mai mult. E atât de emoționant totul. Așa am intrat în teatru. Asta era în 2004. În șase luni, ieșea Don Quijote. În șase luni, eu jucam la Teatrul Național, la scena mare, în fața a 1.200 de oameni, că pe atunci atâția încăpeau în Sala Mare, pentru mine era un delir… De la HP să ajungi acolo, să te aplaude lumea…

Au venit și foștii tăi colegi să te vadă?

Nu. Au venit părinții mei. Și bunicile mele. Și bunica mea, foarte drăguță, mi-a zis: muică, eu te-am cunoscut după picioare. Eram desculț, aveam un rol de prizonier, și eram mai mulți băieți, îți dai seama, noi făceam figurație acolo, și am întrebat-o: și Dan Puric, cum e? Și bunica a răspuns: muică, nu l-am văzut. Eu te-am văzut pe tine și te-am cunoscut după picioare. Și asta a fost. La Național – în decorul de acolo cu scări de marmură și tapițeriile acelea, erau două bătrâne cu basma, cu fuste înflorate. Cred că au fost mândre. De atunci, nu au mai venit. Nu e ușor. Nici ai mei nu au mai venit. Foștii colegi, apropo de opțiuni, toți îmi zic: băi, ce curaj, ce bine că faci asta. Noi toți trăim miracole, toți avem povestea noastră, puțini avem curajul opțiunii. Câteodată trebuie să știi unde te duci, câteodată nu – eu zic că trebuie să ai curaj. Atâta tot.

CITAT: “Eu dacă vreau să spun ceva cu viața mea e că miracolul există. El vine la tine. Tu fă doar un pas, că el face zece către tine.” Paul Cimpoieru, actor