Românca din proiectul premiat cu Nobel pentru Fizică 2017: „A contat mult educaţia primită în România”

- - 39- 1887 vizualizari

Anamaria Effler, fiziciana originară din Arad care lucrează în proiectul LIGO (premiat cu Nobel pentru Fizică, anul acesta), povesteşte cum este să lucrezi la un observator care a făcut istorie.

În urmă cu doi ani, în liniştea de la 4 dimineaţa, instrumentul extrem de sensibil al observatorului LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory), din SUA, detecta, pentru prima oară în istorie, existenţa undelor gravitaţionale.

“Valurile” produse în spaţiu de evenimente extreme (cum ar fi ciocnirea unor găuri negre) fuseseră prezise de Albert Einstein, încă de acum un secol.

Însă puţini şi-au imaginat că, dincolo de formulele matematice, se vor găsi dovezi concrete ale acestora. Nici măcar Einstein n-a crezut că se va face mare lucru cu ele.

Însă cosmosul transmisese un “Salut!”, de la peste 1 miliard de ani lumină, şi oamenii îl înregistrau, pe 15 septembrie 2015, pe la 4 dimineața, cu echipamentele lor fine, pe Terra, la LIGO.

Proiectul ambiţios al americanilor intra astfel în istorie. Iar conducătorii acestuia, Rainer Weiss,  Kip Thorne şi Barry Barish au primit, pe 3 octombrie 2017, Premiul Nobel pentru Fizică.

O româncă în elita cercetării

Foto: M. Evans

LIGO înseamnă însă munca a peste 1000 de specialişti extrem de bine pregătiţi. Ei sunt elita din cercetarea undelor gravitaţionale. Aleşi pe sprânceană, se ocupă de la mentenanţa echipamentelor extreme de valoroase, la analiza datelor şi interpretarea lor teoretică.

Un grup restrâns însă face munca experimentală. Sunt cei care merg, zi de zi, la observator. Acolo muncesc până noaptea târziu, căutând semnalele undelor gravitaţionale din Univers. Printre ei, Anamaria Effler, în vârstă de 33 de ani.

Născută la Arad, fiziciana a terminat Liceul “Moise Nicoară” din localitate, loc unde a căpătat dragostea pentru domeniu. A studiat apoi la Caltech şi, de peste zece ani, munceşte în cadrul LIGO. A simţit, alături de alţi colegi cercetători apropiaţi de experiment, emoţiile decernării Premiului Nobel pentru Fizică. Dar a fost şi martoră la descoperirea istorică a undelor gravitaționale, la observatorul american.

Într-un interviu pentru “Viitorul României”, Anamaria Effler povesteşte cu modestie ce simţi cand auzi la ştiri că echipa în care lucrezi primeşte Premiul Nobel.

 

“Când am aflat că LIGO a luat Nobelul, am sunat-o pe mama, cred că am şi speriat-o” 

Viitorul României: În primul rând, aş vrea să vă întreb cum aţi primit vestea că Premiul Nobel pentru Fizică merge către proiectul la care lucraţi?

Anamaria Effler: Ştiam că era o posibilitate, dar anunţul era făcut în Suedia şi era vreo 4 şi ceva dimineaţa la noi. Aşa că mi-am pus o alarmă pe telefon ca să mă trezesc la timp. Dar am dormit foarte bine cu tot cu alarma şi m-am trezit pe la vreo 7 aşa, într-o panică. Într-un fel m-am enervat, că telefoanele astea sunt toate „deştepte” şi… Telefonul deja avea anunţul pe notificări, nu a mai trebuit să caut nimic.

Viitorul României: Deci dumneavoastră şi colegii  vă aşteptaţi cumva la anunţul acesta. 

Anamaria Effler: Ne-am aşteptat, dar nu se ştie niciodată. Şi, sincer, faptul că a fost dat la doi ani după prima noastră descoperire e relativ rapid pentru Premiul Nobel, pentru că de obicei aşteaptă să vadă care e impactul descoperirilor şi să fie stabilit rezultatul, să fie confirmat şamd. Că şi anul trecut unii de la noi s-au aşteptat şi eu, mai pesimistă din fire, ziceam „Lasă-mă-n pace cu Nobelul…”.

Viitorul României: Să înţeleg că la dumneavoastră în echipă să iei Premiul Nobel era aşa, un subiect banal de discuţie la o cafea, cu colegii, la muncă… 

Anamaria Effler: Păi, aşa, din când în când mai vorbeam… Frica mea a fost mai degrabă că, totuşi, Ray (Rainer Weiss – unul dintre conducătorii proiectului LIGO, care a primit Nobelul, alături de Barry Barish şi Kip Thorne – n.r.) are totuşi 85 de ani… Şi a avut nişte probleme de sănătate şi ne-am speriat toţi. Mi s-a părut că dacă se acordă Premiul Nobel pentru chestia asta, Ray trebuie să fie printre noi încă. Fiindcă într-adevăr merită.

Viitorul României: Bun, şi după ce aţi aflat, după ce s-a confirmat că premiul merge pentru LIGO, ce aţi făcut prima oară? 

Anamaria Effler: Cred că am sunat-o pe mama, în România, pe care am şi speriat-o (râde). Că a văzut cât e ceasul şi ea ştie că eu lucrez de obicei până târziu, că mă scol târziu. Şi a crezut că s-a întâmplat ceva de sun la o oră diferită decât de obicei. Vreo zece secunde după ce am sunat-o nu am putut să scot un sunet…

Viitorul României: Şi i-aţi spus aşa: „Uite, mamă, am luat Nobelul!” sau cum? Că nu e chiar o replică pe care prea multe mame să o audă de la copiii lor… 

Anamaria Effler: Da, da! (râde) A fost într-un fel emoţional şi pentru mine. Eu consider că oamenii ăştia merită premiul. Dar e altceva când oamenii din afară, din întreaga lume recunosc asta. Recunosc cât de importantă e munca asta. Chiar dacă, să zicem, momentan nu are aplicaţii directe. 

Foto: G. Keller

Cum să vezi „valuri” în cosmos

Viitorul României: Bun, că am ajuns aici, explicaţi, vă rog, pentru toată lumea în ce constă descoperirea LIGO.

Anamaria Effler: Constă în detectarea undelor gravitaţionale. Care se propagă în cadrul spaţiului. Deci, dacă ar fi foarte puternice, practic ne-ar „întinde” şi pe noi. E bine că nu sunt puternice deloc. 

Viitorul României: Toate publicaţiile au scris că aţi demonstrat, practic, ce a intuit Albert Einstein cu un secol în urmă: existenţa acestor unde. 

Anamaria Effler: Da, teoria lui a prezis. De fapt, din formularea lui matematică a reieşit natural că ar trebui să existe aceste unde gravitaţionale. Dar el chiar cred că a şi scris într-una din publicaţiile lui că nu consideră că aceste unde vor fi vreodată de vreun folos… Aşa că nu întotdeauna îmi place când lumea zice „O, Einstein a zis nu-ştiu-ce!”. Eu zic: „Lasă-mă în pace, că el nici măcar nu a crezut că putem face ceva cu ele”. Dar, pe de altă parte, având în vedere starea tehnologiei la vremea respectivă, ar fi fost imposibil să fie detectate.

Viitorul României: OK, şi ce demonstrează totuşi această descoperire a undelor gravitaţionale? 

Anamaria Effler: Păi, o dată că putem observa şi spune de unde vin aceste unde gravitaţionale, pe care le-am văzut noi. Ele vin de la ciocnirea a două găuri negre. S-au apropiat de-a lungul timpului şi s-au ciocnit. Când se ciocnesc, fiindcă sunt atât de dense – fiecare a avut cam de 30 de ori masa Soarelui, dar concentrată într-o arie foarte mică, de mărimea unui oraş mai mare, o densitate incredibilă -, asta a creat un efect ca şi cum ai arunca o piatră în apă, o undă care s-a propagat în spaţiu. Deocamdată nu putem spune foarte clar de la ce depărtare vin aceste unde, dar credem că vin de la aproximativ peste 1 miliard de ani lumină. 

„O, nimeni n-a crezut că era real!” 

Viitorul României: La proiect au fost şi sunt implicaţi cam 1000 de oameni. Care a fost rolul dumneavoastră în experiment? 

Anamaria Effler: Eu fac parte din echipa instrumentală. La cele două observatoare LIGO, propriu zis, sunt foarte puţini oameni. Sunt vreo 30-40, cam aşa. Şi, bineînţeles, dacă vrei să lucrezi pe partea experimentală, nu pe cea teoretică sau de astrofizică, atunci trebuie să fii acolo, la observator. Mie asta mi-a plăcut, pentru că instrumentul, pentru mine, e incredibil. Şi multă lume spune că e poate cel mai precis instrument care a fost construit vreodată. La observator sunt manageri, tehnicieni şamd. Dar pe partea de fizicieni suntem vreo patru-cinci la fiecare observator.

Viitorul României: Deci faceţi parte, în proiect, dintr-un grup restrâns de oameni care lucrează foarte aproape de experiment. 

Anamaria Effler: Care lucrăm zi de zi acolo, da. Liderul echipei experimentale e un tip de la MIT. Şi mai sunt câţiva care au trecut prin munca asta şi apoi au devenit profesori la MIT sau Caltech, nişte universități foarte importante. 

Viitorul României: Eraţi la muncă în momentul în care au fost detectate undele gravitaţionale?

Anamaria Effler: Nu, dar am fost ultima care a plecat, din tură, înainte ca instrumentul să le detecteze. Şi am fost apoi luată la întrebări de nu-i adevărat. Prima descoperire a venit tot aşa dimineaţa – văd că totul se întâmplă la 4 dimineaţa!, nu ştiu care e chestia. Şi pe la 4, 4 şi ceva eu eram cu colegele şi făceam nişte teste şi eram în urmă. Făcusem testele mai importante întâi şi am zis „OK, hai că fără celelalte ne descurcăm”, era 4 dimineaţa, lucram de şapte zile întruna. „Hai să plecăm”. Şi la 4.50, sau aşa ceva, a trecut unda pe la noi, când nu mai eram acolo. M-am sculat apoi pe la 13 şi erau nişte e-mailuri foarte ciudate, care vorbeau despre nişte semnale şi de ce sunt şi mă uit, şi mă uit, şi nu ştiu ce se întâmplă şi văd ora. 4.50 dimineaţa. Şi încep să mă sperii, „Aoleu! Dacă eram încă acolo?!”, că nu mai ţineam minte când am plecat. Noroc că mi-am amintit că eram în maşină când era vreo 4.30. 

Viitorul României: Vă temeaţi că era pe tura dumneavoastră şi nu aţi văzut evenimentul… 

Anamaria Effler: Da. A fost o chestie foarte interesantă, eram într-o perioadă de pregătire, de fapt, pentru munca de colectare de date.

Viitorul României: Şi după ce a fost clar ce a detectat instrumentul care era atmosfera la muncă? Euforie, fericire, aţi dat o petrecere? 

Anamaria Effler: O, nimeni n-a crezut că era real! (râde) A trebuit foarte mult timp. Semnalul detectat a şi fost foarte puternic. A fost, cum să zic, la noroc. Ne-a luat prin surprindere. Şi primul impuls la toată lumea a fost: „A, semnalul e de la ăia care fac simulări”. Că noi punem semnale în instrument ca să vedem dacă funcţionează analiza automată. Datele astea se salvează. Dar noi am zis: „O, ăştia care au făcut iar nu pun GPS-ul cum trebuie, nu pun semnalul”, cam aşa…

Viitorul României: Deci când aţi detectat existenţa undelor gravitaţionale v-aţi temut să nu fie o simulare, o alarmă falsă. 

Anamaria Effler: Da, ceva de genul. După aia grupul care face simulările s-a jurat că nu, că să ne uităm la date, că nu e nimic pus de ei şamd. După aia a început altă paranoia: „Dacă cineva ne-a hackerit şi a pus date în sistem”. 

Viitorul României: A fost mai mult stres decât euforie. 

Anamaria Effler: O, da, da! Eu eram într-o perioadă din asta în care făceam tot felul de experimente şi aveam în laborator tot felul de instrumente lăsate peste tot. Şi cabluri, şi baterii… Şi fiecare chestie de acolo a fost fotografiată şi mi le arătau, în slideshow: „OK, asta ce e???”, „Un cablu…”, „Dar asta???”, „O baterie”, „La ce e legată???”, „La aia, după cum vezi nu am nimic”. (râde)

După câteva zile când s-a stabilit că nimeni nu a pus niciun semnal fals; după aia a fost o chestie ce ţinea de personalitatea fiecăruia, legat de ce s-a întâmplat. Cine crede şi cine nu. Verificările oricum trebuiau făcute.

„Am ajuns în echipă din greșeală” 

Viitorul României: Mai sunt şi alţi români care au lucrat la proiect? 

Anamaria Effler: În Livingston, la observator, nu mai sunt. În cadrul colaborării, însă, mai e un român, Valeriu Predoi, care era la Cardiff, acum e la Reading cred, nu l-am cunoscut ca persoană, ne-am conversat pe e-mail. Şi a fost o tipă, cred că din Bucureşti, Rodica Martin, la University of Florida, care a făcut parte din echipa care s-a ocupat de o parte din design-ul pentru detector, tot aşa pe chestii de laser, optice.

Viitorul României: Dar aproape de experiment dumneavoastră sunteţi singura româncă. 

Anamaria Effler: Da, suntem o echipă foarte diversă. E interesant. 

Viitorul României: Şi cum aţi ajuns în echipă? 

Anamaria Effler: Din greşeală (râde). Eram studentă la Caltech. Am lucrat peste vară cu un profesor care făcea parte din LIGO, pentru proiecte care erau legate de alte studii. Nu ştiu cum se face în România, dar în SUA, la universitate ţi se dă un „academic advisor”…

Viitorul României: Un mentor, practic. 

Anamaria Effler: Un mentor care trebuie să aibă grijă că iei cursurile care trebuie ca să termini la timp lucrarea, dacă ai probleme academice ştie ce să faci şamd. El făcea parte din echipa LIGO. Şi când eram spre finalul studiilor  l-am întrebat ce să fac, că nu eram sigură că vreau să merg la doctorat şi el mi-a recomandat să lucrez la LIGO o vreme, că au poziţii de operatori. O muncă mai tehnică, dar când eşti în facultate fix aia nu ştii să faci. Ştii ecuaţii, dar degeaba dacă nu ştii să lucrezi în laborator. Aşa că asta am făcut şi am lucrat la celălalt observator din Hanford, Washington, trei ani de zile, ca operator. După trei ani am considerat că am învăţat destule chestii tehnice şi am zis să mai învăţ şi chestii teoretice. Şi atunci am aplicat la doctorat. Şi cum ştiam că deja îmi place instrumentul, am venit aici, pentru că e cea mai apropiată şcoală de unul dintre instrumente. 

Despre noi, românii: „Nu suntem mai leneşi. Nu suntem mai proşti” 

Viitorul României: A contat în acest parcurs, în vreun fel, şi educaţia din domeniul Fizicii primită în România, la liceu, de exemplu? 

Anamaria Effler: A contat mult, o dată, pentru aşa am ştiut că îmi place domeniul. Şi am avut o bază. Bine, faţă de ce fac acum, e o bază foarte joasă, bineînţeles, dar am avut o bază solidă. La liceul la care am fost eu, la „Moise Nicoară”, în Arad, clasa mea era de Matematică, Fizică şi Engleză. Ceea ce pentru mine a fost perfect. A avut un rol foarte mare şi profesul de de Fizică de acolo (Branco Arsenov – n.r.). Modul lui de a preda mi s-a potrivit. Şi am fost la câteva olimpiade de Fizică. Într-un fel, el m-a încurajat. Modul lui de a fi, era tot timpul vesel. Avea aşa un stil mai liber. 

Viitorul României: Mai păstraţi cumva legătura cu cei din România din acea perioadă? 

Anamaria Effler: Am mai schimbat câte un e-mail, din când în când. Mai rar, sincer. Eu sunt plecată de 15 ani. Vieţile au plecat în alte direcţii şi e mai greu. 

Viitorul României: Dar sunteţi la curent cu realităţile din România, din domeniul cercetării, de exemplu? 

Anamaria Effler: Nu, nu sunt la curent aproape deloc. Din ce văd şi aici -, cum e şi diferenţa dintre noi şi proiectul similar italiano-francez, observatorul VIRGO… Sincer e problema cu banii. Câţi bani se bagă. Şi România nu face atâţia bani câţi pune SUA în cercetare. Deci, mie mi se pare că poţi să faci cu totul altceva dacă îţi permiţi să cumperi echipament care merge. Şi nu te împiedici că nu ai nu ştiu ce instrument. Sau, de exemplu: noi aici avem o echipă de ingineri, care fac doar o grămadă de chestii de rutină. Dacă ei nu ar exista, eu ar trebui să fac şi aia, că trebuie făcută, altfel nu merge nimic. Dar aşa eu pot să-mi petrec timpul făcând chestii mai interesante şi gândidu-mă la următorul pas în experiment. Nu e chestie de confort neapărat, pe care americanii îl oferă, ci de posibilităţi şi de eficienţă. Şi mi se pare că americanii, pur şi simplu, nu au concurenţă.

Viitorul României: Credeţi că aţi fi avut aceleaşi şanse la o carieră dacă rămâneaţi în România? 

Anamaria Effler: În Uniunea Europeană, poate că da. VIRGO merge foarte bine, de exemplu. În România, nu… Dar, de exemplu: construirea celor două laboratoare LIGO, în 1996 sau aşa ceva, a costat cam 150 de milioane de dolari, doar construcţia. Sunt foarte puţine ţări care îşi permit chestia asta. Cel puţin în domeniul ăsta, strict al undelor gravitaţionale, asta e!, costă foarte mult şi e greu şi n-ai ce să faci. 

Viitorul României: Dar v-aţi gândit vreodată să reveniţi în ţară, să profesaţi aici, în domeniu? 

Anamaria Effler: Nu mă gândesc în mod normal, foarte des. Sincer, depinde de oportunităţi. Care e poziţia pe care aş fi. Sau ce legătură are cu cercetarea. România poate fi un mediu atractiv pentru oamenii de ştiinţă. De ce nu? Însă pe partea experimentală e mult mai greu, din cauza finanţării. Dar pe de altă parte, nu văd de ce nu ar fi România un loc bun pentru asta. Dacă eu aş lucra pe analiză de date şi nu ar trebui să fiu la observator, atunci aş putea fi oriunde, aş putea lucra de oriunde. Să spunem că un profesor de la o universitate din România sau de la Măgurele ar putea să spună: „Vreau să fac parte din LIGO Colaboration”. Dacă vine cu o idee, cu ce vrea să aducă, ceva ce nu se face încă pe partea de analiză, atunci devine membru direct şi tot ce îi trebuie să lucreze e un calculator! Majoritate studiilor oricum se trimit la clusterele de computere care sunt super-rapide. 

Viitorul României: Deci ar trebui să vină şi din partea cercetătorilor români dorinţa de a face parte din proiectele acestea mai mari. 

Anamaria Effler: Da, da. Am câţiva prieteni care lucrează la CERN, dar care sunt, de fapt, pe diverse poziţii la universităţi din State. Lucrează ori prin calculator, ori din când în când se duc acolo. Într-un fel, nu ai nevoie de foarte mulţi bani. Avem una sau două universităţi din Ungaria, care participă în LIGO Colaboration. 

Viitorul României: Şi românii de ce nu sunt mai prezenţi acolo, în cazul acesta? 

Anamaria Effler: Nu ştiu. Chiar nu i-am întrebat.

Viitorul României: Aţi mai fost prin România? 

Anamaria Effler: N-am mai fost de ceva vreme. Am însă planuri 

Viitorul României: Când aţi fost ultima oară cum vi s-a părut? 

Anamaria Effler: Pentru mine e OK. Eu vin două săptămâni şi toată lumea se bucură să mă vadă. Mi se pare că s-a schimbat totuşi în bine. Dar, pe de altă parte, nu ştiu… din ce citesc eu despre ce se întâmplă în politică acolo, mi se pare un pic de speriat. 

Viitorul României: Aveţi câte un şoc de fiecare dată când deschideţi presa din România… 

Anamaria Effler: Din când în când, da. Şi aici sunt foarte multe probleme, lumea se plânge de una, de alta. Dar în România problemele mi se par mai mari. Nu ştiu cum trecem peste ele. Când am intrat în UE, nici nu ştiu câţi ani aveam, am sperat că ne mai pun pe rânduri. Şi nu văd de ce România nu poate să fie o ţară căreia să-i meargă la fel de bine ca la restul. Nu suntem mai leneşi. Nu suntem mai proşti. Resurse avem. Din turism mi se pare că am putea să facem o chestie super. Eu am plecat însă prea devreme ca să-mi dau seama care sunt blocajele. Dar ştiu, cel puţin, că profesorii nu sunt plătiţi foarte bine. Şi aşa mai departe…

CITAT: „România poate fi un mediu atractiv pentru oamenii de ştiinţă. De ce nu? Însă pe partea experimentală e mult mai greu, din cauza finanţării.” Anamaria Effler, fizician LIGO (premiat cu Nobel pentru Fizică 2017

 Foto: J. Pullin
39 recommended
comments icon 0 comments
1887 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Udișteanu