Nu demult, un studiu UNICEF arăta că aproape jumătate din copiii din România trăiesc în risc de sărăcie. Asta înseamnă că ei se confruntă cu lipsuri aproape zilnic, de la mâncare, la condițiile din casă, lipsa de haine, de rechizite pentru școală. Lipsurile acestea materiale duc la o izolare socială, la un sistem de caste, din care greu mai ies. Singura lor șansă reală este ajutor din exteriorul mediului plin de neajunsuri în care trăiesc. Adică școala.

Pornind de la observațiile făcute în teren, experții de la UNICEF au dezvoltat un sistem de susținere pe termen lung pentru familiile care trăiesc în sărăcie. Experimentul social pe care l-au dezvoltat în județul Bacău a adus și rezultate.

Modul în care se rupe cercul vicios în care se nasc acești copii este prin colaborarea întregii comunități pentru a crea un sistem de susținere pe termen lung. În primul rând se rezolvă problema locuinței. Cu ajutorul autorităților locale, familiile care nu au un acoperiș deasupra capului primesc unul. Apoi, copiii merg obligatoriu la școală, părinții sunt ajutați prin cursuri de calificare, găsirea de locuri de muncă, iar asistenții sociali îi vizitează cu regularitate pentru a-i ajuta să își mențină un traseu stabil. Aceasta ar fi schița generală, însă fiecare caz are nevoi individuale. Pentru viitorul acestor copii contează foarte mult incluziunea la școală, să nu fie discriminați, iar școala să aibă un interes real în ceea ce privește educația lor și în afara sălilor de clasă.

Programul UNICEF de combatere a sărăciei

Una dintre școlile care s-a implicat în acest program de combatere a sărăciei este Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din satul Zemeș, județul Bacău. Am stat de vorbă cu directoarea grupei de preșcolari a școlii, Daniela Marian, care lucrează în sistemul de învățământ din 1991. Am vrut să aflăm cum gândește un dascăl care vrea să îi ajute cu adevărat pe copii, dincolo de meseria de profesor.  Răspunsul este simplu, de fapt. Daniela a vrut să le ofere elevilor ei experiența pe care și-ar fi dorit-o și ea la școală. Asta înseamnă o clasă unde elevii nu sunt obligați să tacă, altfel li se scade nota la purtare, o clasă unde nu stau cu mâinile la spate și unde nu li se reproșează că au o întrebare. Daniela Marin a vrut ca elevii ei să vină cu drag la școală și cu ambiția de a obține rezultate.

„Înainte era acea doctrină, elevul stă în bancă, răspunde numai atunci când ridică mâna, disciplina de atunci. Diferența după Revoluție a fost că oamenii au început să fie mai deschiși, mai sinceri, nu le mai era frică. Și-au dat seama că au dreptul la exprimare, ceea ce nu a fost cazul până în 1989, te exprimai doar pe la colțuri”, a povestit ea.

Daniela Marian spune că s-a dedicat acestei meserii din „egoism”, fiindcă îi făcea plăcere să aibă rezultate, să vadă cum evoluează copiii care trec prin mâna ei de profesor. Probabil că termenul de egoism în cazul acesta ar trebui tradus. Să-i zicem ambiție, muncă, devotament pentru școala ei. În sistemul de învățământ a intrat de nevoie. Terminase liceul, a dat la facultate, dar nu a intrat acolo unde ar fi vrut.  Nu avea din ce trăi, așa că s-a angajat profesor suplinitor necalificat. „În 1991 exista o lipsă acută de cadre didactice și se lucra foarte ușor în învățământ”, a povestit ea.

A avut norocul unui mentor care a învățat-o să pună suflet în munca ei

„Mentorul meu, Ana Bușilă, Dumnezeu să o odihnească, ne spunea „fetelor, dacă nu vă impuneți de la început, nu o să vă impuneți niciodată, dacă nu o să vă faceți înțelese de la început, nu o să vă faceți înțelese niciodată. Dacă nu o să vă apropiați azi de ei, vă vor respinge și nu o să vă apropiați de ei niciodată”. Asta a contat foarte mult”, a povestit profesoara.

A pornit pe acest drum și nu s-a mai lăsat. A terminat facultatea, și-a obținut calificarea și s-a întors în satul ei să educe noi generații de copii.

„Știu că la noi nu sunt rezultatele de la o școală de elită din București, dar munca noastră e la fel de importantă pentru comunitatea noastră. Eu le spun copiilor că după panoul acela de la intrarea din sat pe care scrie Zemeș, e lumea. Când termină generala, vor pleca din sat, vor pleca la liceu, la facultate, la muncă și asta va fi o mare schimbare. Trebuie să-i pregătim, și nu ca pe niște roboței”, crede Daniela.

De aceea a ales să facă tot felul de programe extrașcolare pentru ei, să-i scoată din mediul familiar lor, să-i plimbe prin țară, pe la concursuri, să le dea o educație dincolo de manualele școlare și sălile de clasă.

„Am făcut-o pentru mine, în primul rând. Eu nu am avut parte de prea mult în viață, dar am compensat cu asta. Țin minte și acum emoțiile pe care le-am avut la primul concurs de dans național la care m-am dus cu copiii de la clasa unde eram dirigintă. În secundele alea când președinta juriului a început să spună premiul I se acordă școlii gimnaziale „Ștefan cel Mare” din Zemeș, ei s-au întors să se uite la mine, nu știau să se bucure. Le-am zis „Bucurați-vă! Mergeți pe scenă și luați-vă premiul”. Mă gândesc, dacă școala este viața mea, că așa a fost să fie, atunci să fac ceva care să să mă facă fericită și pe mine, și pe copii, să realizăm împreună ceva. Dacă eu nu am avut parte de așa ceva și pot face în așa fel încât ei să aibă, de ce nu? Este școala pe care aș fi vrut să o urmez când eram copil și fericirea pe care aș fi vrut să o trăiesc și eu ca elev”, a spus profesoara.

Experiența din comunism a marcat-o, la fel ca pe mulți copii care au trecut prin școală atunci

„Aveam un profesor, țin și acum minte… când intra în clasă trebuia să ne potrivim scaunele în așa fel ca atunci când ne ridicam să dăm bună ziua, să nu se audă niciun scârțâit. Dacă atunci când spunea „creioanele jos!” nu se auzeau 24 de creioane care erau lăsate pe bancă, o încurcam, era jale. Nu am vrut asta, nu am mai vrut așa. Dacă te duci la școală să predai numai după manuale, atunci asta transmiți manuale, nu știință cu sufletul”, a explicat Marian.

S-a implicat mult și în combaterea discriminării în școală. Nu a acceptat niciodată ca elevii cu neajunsuri să fie marginalizați.

„Noi nu avem minorități, avem copii. Avem copii care au vise și dreptul la o șansă, la egalitate de șansă, avem mulți copii lăsați în grija bunicilor, cu părinți plecați în străinătate. Aproape 40% din ei sunt în situația asta și probabil că procetul va crește. Copiii aceștia au nevoie în primul rând de atenție, de un zâmbet și de înțelegere. Dacă vin fără tema făcută, nu mă reped să le dau 4. Eu le dau a doua șansă. Le spun așa „Mâine vă ascult din nou, am speranța că veși veni cu lecția învățată”. Dacă din cinci copii, măcar doi îmi vin a doua zi cu tema făcută, măcar i-am i-am salvat pe aceia doi. Nu îi las nici pe ceilalți trei așa, îi ajut. Sunt copii care sunt doxa de carte, dar au și condițiile pentru asta. Au părinți cu stare, părinți care îi încurajează, sau chiar dacă sunt plecați la muncă în străinătate, trimit bani. Dar nu e destul, fiindcă odată ce pleacă din sat de aici, vor găsi oameni mai destupați la minte, situații pe care nu le vor înțelege și în timp, vor pierde pasul societății. Aceștia sunt elevi aflați în risc, chiar dacă acasă pare că au de toate”, a explicat Marian.

Aici intervine rolul profesorului în afara școlii, prin activități extrașcolare. „Îi pun la treabă alături de mine pentru colegii lor în așa fel încât să fie valorizați și atunci când pleacă știu că dau un om  care va avea inițiativă, care va avea spirit de observație și care va avea spirit de echipă. Am copii cu lipsuri materiale mari, cărora le lipsește afectivitatea, până la copii care au de toate. Cum combatem discriminarea? Încercăm să-i valorizăm, să-i ajutăm să coabiteze împreună, să-i împrietenim. Folosim metode de predare astfel încât să fie incluși la clasă, să simtă că se pot exprima fără ca ceilalți să îi judece. Când vin prima dată la școală, ei se așează în ultima bancă. Primul lucru pe care îl fac este să-i amestec. Asta mi-a atras și reclamații la inspectorat”, a povestit profesoara.

Copii salvați

Cea mai fericită este atunci când aude de realizările foștilor ei elevi. „Aveam un elev tare năbădăios, a fost provocarea vieții mele, dar am reușit să-l fac să termine opt clase. Mi-a scris într-o zi din Italia, unde plecase. A făcut un curs de mecanică acolo, lucrează la un service, s-a căsătorit acolo și mi-a mulțumit fiindcă l-am ajutat în perioada aceea să termine școala”, a povestit ea.

Un alt caz este al unei mame minore, pe care a ajutat-o să termine clasa a VIII-a. „Era gravidă, am avut grijă să nu se facă glume pe seama ei, fiindcă mai aveam câteva luni până se termina școala. Țin minte cum a născut săraca,  fiindcă și eu am avut un copil atunci și eram internată la același spital. Ea era acolo de 3-4 zile într-un travaliu de nu vreți să știți. Nu o ajuta nimeni, mama bea, tatăl era vitreg, așa că am intervenit eu. Îi duceam mâncare de la mine fiindcă mama ei nu-i aducea nimic. Fata este acum în Madrid și mi-a scris. Mi-a mulțumit pentru că am susținut-o atunci și nu am lăsat-o să-și abandoneze băiatul”, a povestit profesoara.  Pe lângă aceste cazuri sociale, Daniela Marin se mândrește și cu alți elevi. Spre exemplu, un fost elev a intrat primul la facultatea de medicină acum doi ani, iar un alt elev a ajuns judecător în București. În plus, Daniela Marin i-a fost profesoară și Iulianei Popa, campioana europeană la canotaj.

Are un sfat și pentru profesori. „Faceți meseria asta cu suflet, sau lăsați-vă de ea fiindcă nu aveți dreptul să vă bateți joc de niciun suflet sau să le îngrădiți perspectiva asupra vieții”.

CITAT: „Mă gândesc, dacă școala este viața mea, că așa a fost să fie, atunci să fac ceva care să să mă facă fericită și pe mine, și pe copii, să realizăm împreună ceva.”  Daniela Marin, profesoară