Dinu Guțu (29 de ani) este doctor în antropologie la Școala Națională Superioară de Științe Politice și Administrative și ultras în galeria lui Dinamo București. Are această calitate duală rar întâlnită la specia umană. Totodată, Dinu este şi român şi moldovean de peste Prut. Mai important este însă debutul lui din această toamnă ca prozator. Primul său roman va fi publicat la Polirom. Se numeşte Intervenția.

E originar din Basarabia. Locuiește în capitala României de peste zece ani. Banii și-i câștigă scriind proiecte europene, vorbește bine limba birocraților – „posdrugheza”, după cum singur descrie meseria sa. Este intelectual şi dinamovist, dar asta nu e totul.

Dinu Guțu, ce este cartea aceasta nouă a dumitale, Intervenția? Ce așteptări ai de la ea? E capodoperă sau ce e?

Sincer, nu știu la ce să mă aștept. N-am mai scris ficțiune vreodată. Vremea capodoperelor cred c-a trecut, și chiar dacă n-ar fi trecut, capodoperă nu e. Romanul a venit mai degrabă dintr-o nevoie terapeutică de a spune niște lucruri care-mi apăsau inconștientul; parvenitismul mediului ONG și cel universitar, aflarea în treabă a unei bune părți a clasei de mijloc și obsesia de a acapara funcții și poziții față de semi-ratarea cel puțin profesională a cartierului bucureștean, văzut în poveștile astea din perspectiva galeriei de fotbal. În plus, după o teză în antropologie rămân multe lucruri mișto care nu încap în menghina limbajului academic. O partea au intrat în schimb în Intervenția.

Ai douăzeci de cuvinte la dispoziție să mă convingi să o cumpăr. Ia zi.

E amuzantă pe alocuri, are zvâc și sper că nu plictisește. Apoi cred că e validă pentru o parte din socialul pe care cred că generația mea îl trăiește.  

Știu că provii dintr-o familie de intelectuali, cum te-a marcat faptul că provii dintr-o casă cu bibliotecă?

Nu prea citeam ce aveam în bibliotecă cum nu citeam literatura din școală. Era un soi de rebeliune colectivă pe care am trăit-o cu mai toți colegii de clasă. Pe vremea aia îmi reprimam originile intelectuale ale familiei. Era sfârșit de anii 1990 la Chișinău, și nu voiai să faci parte din categoria pierzătorilor tranziției. O ardeam cu băieții cool ai școlii la fotbal, la pariuri sportive și la ”strelci”, cum se chemau reglările de conturi între găști. Acum m-am mai împăcat freudian cu intelectualii din familie, și-avem o relație mișto, deși sigur o să rămână surprinși de tropii și limbajul colorat din carte.

Dumneata ești și ultras în peluză la Dinamo, dar și doctor în antropologie, te învârțit prin mediul academic, unde te simți mai bine, unde ești mai acasă?
Da, îmi place asta. E în regulă și fluiditatea identitară. M-a învățat enorm de mult galeria despre lumea în care trăiesc. Mult mai mult decât sociologia din facultate. În mediul academic ca să-ți faci loc trebuie să fii prezent, mai c-o bârfiță, mai c-o scamă luată de pe-un sacou, mai cu niște jocuri de sabotare ale altor pretendenți, ca în final să ajungi într-un mediu aproape mediocru și intelectual și moral. În galerie merg însă în continuare. Și pentru că-mi place mult, și pentru că pragmatic am impresia că am contact c-un București real, nu cel al bulelor de centru.

Hai să o dăm pe Gorki: care au fost, de fapt, universitățile tale? Tribunele? Universitatea? Ce ai învățat din fiecare?

Universitatea te învață în primul rând noua limbă de lemn. Fără ea n-aș fi reușit, de exemplu, să pot să muncesc pe proiecte cu fonduri europene. Mă întreabă mulți băieți din galerie, unii cu ideei chiar foarte mișto, cum aplică și ei la fonduri de genul acesta și nu pot să le explic că trebuie să treci printr-o structură de acest gen care să te învețe posdrugheza. Care vine cu tot tacâmul de proceduri, reguli, instituții și cel mai important un limbaj, care să limiteze de fapt și să privilegieze o clasă de aplicanți în sine. Cam acesta-i rolul multor universitatăți de științe umaniste, astăzi, creează clase de mici activiști, ongiști, freelanceri. Cum am spus și mai sus, dacă faci sociologie doar cu spss-ul, ori doar de la etajul 8 al unei facultăți, sau cum fac unii profesori doar uitându-se prin parbrizul mașinii când merg din Pipera spre blocul facultății, riști să pierzi contactul cu realitatea.

Dinu Guțu a venit la București cu o imagine romanțată a României

Dumneata ai venit în București de la Chișinău? Cum a fost trecerea asta de la Basarabia la România? Ai trecut vreo graniță în cadrul acestei călătorii? Cum privești, acum, în urmă la primii ani în capitală?

Am venit obsedat de ideea unionismului și cu o imagine romanțată a Bucureștiului și a României. Am crescut cu România urmărind Știrile de Seară de la TVR și ProTv și mai ales pe cele de sport. Iubeam sincer Dinamo București de la distanță, și-am ales Bucureștiul ca oraș de facultate ca să văd pe Dinamo acasă. Când am ajuns efectiv în căminul din Băneasa, mi-a mai trecut puțin din disonanța asta pe care niște elite cu obsesii pașoptiste le au la Chișinău, și care sunt văzute aici mai degrabă exotic. Societățile astea două au o istorie și-o limbă comună, dar sunt societăți care au diferențele lor; un trecut sovietic cu o importantă minoritate vorbitoare de rusă pe de o parte și un național-socialism ușor diferit la București. În primul meu an în capitală încercam să par mai român decât ceilalți, ca ușor-ușor complexul de inferioritate basarabean să dispară și să îmbrățișez ambele identități.

Încotro crezi dumneata că merge lumea asta? Ne îndreptăm într-o direcție corectă sau cum?  Crezi în viitorul României? Și dacă da, de ce?

Da, cred în România. E o țară la fel de firească precum multe alte țări. Îmi place Bucureștiul. Despre direcții nu știu ce să zic, nu cred că le influențăm neapărat noi. Am intrat într-un carusel al unei economii globale care dictează mai multe lucruri decât ne imaginăm. E ceea ce Hardt și Antonio Negri numesc ”Imperiul”. Adică acel regim politic, administrativ, militar și de capital din care nu există ”ieșire”. Și acesta nu-i un ”imperiu” care are limitări ideatice sau geografice, ori care aparține unei țări, ci a unui sistem care se numește ”piața globală”. Pe de altă parte, statulul de metropolă pe care-l are UE nu-i neapărat rău, pentru că-i o plasă de siguranță pentru eventuale derapaje de la noi. Eu cred într-un model european de bunăstare, de stat care aplică dreptatea socială, cu respect pentru muncă și pentru cei amărâți. Atâta timp cât acesta va fi modelul lansat de ”Imperiu” și nu un tip de capitalism în care ne mâncăm unii pe alții, există o șansă.

CITAT: „În primul meu an în capitală încercam să par mai român decât ceilalți, ca ușor-ușor complexul de inferioritate basarabean să dispară și să îmbrățișez ambele identități.” Dinu Guțu, scriitor