Intră de astăzi, 19 ianuarie, în 19 cinematografe din țară, „Pororoca”, așteptatul film în regia lui Constantin Popescu, care spune povestea dură a unei familii al cărei copil dispare, într-o dimineață, în timpul unei plimbări în parc. Filmul îi aduce pe marile ecrane pe Bogdan Dumitrache, premiat pentru cel mai bun actor la Festivalul de la San Sebastian, unde pelicula avea premiera internațională, și pe Iulia Lumânare, în rolul Cristinei, femeia care își pierde fiica, confruntându-se astfel cu una dintre problemele întâlnite în luma de acum: dispariția minorilor. Pornind de aici, am stat de vorbă cu Iulia despre actorie, societate, dreptul la vot, copilărie, pedagogie (fiindcă predă la UNATC), regie, satisfacții, întâlniri importante, festivaluri, generații și multe altele, pe care vă invităm să le descoperiți în interviul de mai jos!

Un articol de Alina Vîlcan

 

Despre filmul momentului, „Pororoca”: „Cum să rămâi întreg după așa ceva?”

 

Începutul lui 2017 în cinematografe înseamnă mai ales lungmetrajul „Pororoca”, așteptatul film în regia lui Constantin Popescu. Ce înseamnă pentru tine rolul de aici și care au fost marile provocări în privința acestuia? Pentru cei care acum aud de „Pororoca”, de să meargă să-l vadă?

 

Iulia Lumânare: Rolul în sine a fost o provocare. E genul de rol pe care orice actor își dorește să îl facă, dar de care îi este și foarte teamă, pentru că l-ar putea rata. De ce? Pentru că echilibristica emoțională de care e nevoie pentru a-l face n-are cum să nu te facă să te întrebi: „Oare pot să îl fac?”. Cristina, personajul meu, este într-o continuă criză, evenimentul traumatic pe care îl parcurge o aruncă dintr-o parte într-alta, ca pe o păpusă de cârpă. Își pierde un copil, dar trebuie să își internalizeze emoția, pentru că mai are unul pe care trebuie să îl protejeze, să îl poarte prin acest labirint al durerii astfel încât să rămână întreg. Și ea trebuie să rămână întreagă. Întrebarea firească e: „Cum?”. Cum să rămâi întreg după așa ceva? Asta e întrebarea cu care se luptă Cristina, asta e întrebarea care m-a ghidat în facerea rolului, și asta e, cred, întrebarea care ar putea stârni interesul spectatorului.

Iulia alături de regizorul Constantin Popescu 

Filmul tratează și o problemă întâlnită în România de acum și în lume: dispariția minorilor. Cum vezi acest fenomen și cum este să fii în pielea unei mame care își pierde astfel copilul? Ce stări ai încercat pe parcursul filmărilor interpretând un astfel de rol, cum ți-ai pregătit personajul?

 

Iulia Lumânare: Cred că aș înfuria orice mamă care a trecut prin asta dacă aș spune că știu cum e să trăiești asta. În primul rând pentru că eu, la sfârșitul filmărilor, mă întorceam într-o casă din care nu lipsea nimeni. Eu aveam privilegiul de a putea să respir după fiecare zi în care îmi angajam ființa în acest imaginarium, în care eu, Iulia, am un copil, născut de mine, pe care l-am ținut de mână atunci când a făcut primii pași, căruia i-am împletit părul într-o dimineață oarecare, la fel ca în atâtea alte dimineți, pentru ca ora de prânz a zilei să nu mi-o mai dea înapoi. Tot ce pot să spun e că am întrevăzut ce înseamnă să fii acolo, și că nu cred că eu, Iulia, aș putea supraviețui. Cred că mi-aș pierde mințile, pentru că nebunia pare singura formă de supraviețuire. Realitatea asta nu poate fi trăită, și-atunci e nevoie de o alta. Dar, eu nu sunt Cristina. Pentru Cristina a trebuit să fac viraje emoționale diferite de ale mele. Îmi amintesc că, la secvența din biroul investigatorului, când Cristina descrie hainele în care era îmbrăcată Maria, la prima dublă am început să plâng necontrolat și să îmi tremure spasmodic piciorul. Am amețit, nu mai puteam să respir și, pentru o fracțiune de secundă, a apărut gândul: „Nu, așa ceva nu mi se întâmplă mie!”. Dar n-a fost suficient ca să mă pot calma. Era un atac de panică în toată regula. La sfârșitul dublei, Constantin, regizorul, mi-a spus că reacția Cristinei nu e asta, pentru că îl ține în brațe pe Ilie, fiul ei, și felul ăsta de a reacționa l-ar speria. Ceea ce se și întâmplase, de fapt. Ștefan, băiețelul care îl joacă pe Ilie, era speriat de-a binelea. Nu avusesem nicio intenție rațională de a rezolva astfel secvența. A fost răspunsul organic pe care l-a avut Iulia pusă în situația de a descrie hainele cu care Maria ei era îmbrăcată în dimineața în care a dispărut din parc. Cristina, însă, e altfel. Mai cerebrală, mai capabilă de disimulare.

 

Despre probleme sociale: „Dacă aș lua-o pe calea racordării la realitatea socială, aș lăsa totul baltă, actorie, pedagogie, cinema, și aș sfârși într-o baltă de sânge”

Apropo de probleme sociale, care sunt principalele astfel de probleme din România de acum care te deranjează, ca om, ca artist?

 

Iulia Lumânare: Aș începe cu mărturisirea credinței că nu toți cetățenii României au dreptul la vot. Că un număr de ani mai mare de 18 nu te transformă peste noapte în cetățean român cu drepturi depline, și nici că unul mai mare de 60 într-unul înțelept. Cred că ar trebui să se înființeze un examen care să îți dea dreptul de a decide cu privire la destinul unei țări. Cred că ar trebui ca ceea ce sunt obligați emigranții să știe, pentru a obține cetățenia română, să știe și cei care au acest drept prin naștere. Nu cred că o majoritate are dreptate, decât atunci când fiecare membru al majorității ăsteia are cunoștințe reale asupra subiectului disputat. Cred că societatea noastră are nevoie să învețe să se responsabilizeze, să nu mai voteze doar conform cu scopul imediat al unei satisfacții personale, de tipul „cine îmi dă mie ce?”, ci cu acela al evoluției în ansablu a unei țări. Și, pentru asta, îți trebuie niște cărți citite, un timp nu tocmai scurt din viață pe care să îl petreci în scopul de a-ți da seama că, odată cu drepturile, ai și multe responsabilități. Poate că astfel nu ne-am mai afla în aceeași situație la fiecare patru ani. Mă feresc cu abnegație de știri. Nu am capacitatea de a fi un comentator pasiv, care din când în când se mai și revoltă. Dacă aș lua-o pe calea racordării la realitatea socială, aș lăsa totul baltă, actorie, pedagogie, cinema, și aș sfârși într-o baltă de sânge. La propriu, sau la figurat. Iau totul mult prea personal, și nu am abilitatea de a fi diplomată cu lucrurile în care cred. Am ales calea acceptării lucrurilor pe care nu am puterea să le schimb. Înțelept, sau nu, fac exercițiul civic de a-mi îngriji propria ogradă morală și socială. De a cere de la mine mai mult decât de la ceilalți. Am credința că, dacă fiecare cetățean ar face asta, n-am mai avea atâta nevoie să cerem ajutor. Sau că, măcar, am dobândi dreptul moral de a-l cere.

 

Despre actorie: „Îmi doresc să fac proiecte afară, dar nu ca să rămân acolo”

„Ana, mon amour” 

Ești co-scenaristă și faci parte din distribuția unui alt film care ne-a atras de curând în cinematografe – „Ana, mon amour”. Cum ai lucrat cu regizorul Călin Peter Netzer, care a fost implicarea ta pe partea de scenariu și ce ți-a plăcut cel mai mult lucrând pentru acest film?

 

Iulia Lumânare: A fost o aventură teribilă. A durat doi ani și am nostalgii profunde cu privire la ea. A început și s-a dezvoltat pe nesimțite, niciunul dintre noi nu și-a propus să devină o colaborare atât de strânsă. A debutat cu discuții săptămânale despre scenariu, în perioada în care a scris primele drafturi cu Cezar Paul-Bădescu (n.r.: autorul romanului „Luminița, mon amour”, publicat la editura Polirom în 2006, care stă la baza filmului). Apoi, datorită faptului că sunt actriță și datorită cunoștințelor mele de psihanaliză – scriam un doctorat pe această temă, a continuat cu propunerea lui Călin de a face castingul și de a prelucra împreună dialogurile. A devenit mai mult de atât. Din acest punct, timp de un an și jumătate am reconstituit împreună scenariul. Rescriam împreună secvențele și le jucam devenind, pe rând, fiecare personaj în parte. Călin e un actor foarte talentat. A fost o căutare febrilă a nuanțelor. Ne petreceam uneori și câteva ore din noapte discutând la telefon despre câte o revelație insolită cu privire la scenariu, la casting, sau la lucrul cu actorii. Procesul de casting a mers în paralel cu lucrul la scenariu timp de șase luni, și alte șapte luni lucrul cu actorii, la care Călin m-a invitat pentru că, predând actorie, și știind exact ce vrea el, i-am devenit, așa cum mă și prezenta în epoca aia, mâna lui dreaptă. Iar la filmări, am fost lângă el în fiecare zi pe platoul de filmare. Nu pot alege ceva ca fiind mai plăcut decât restul. A fost un tot căruia îi datorez multe.

 

Pentru că predai la UNATC, te-aș întreba cum e. Cum ai descrie studenții de acum comparativ cu generația ta și, mai ales, ce te-a convins să rămâi în mediul universitar?

 

Iulia Lumânare: E miraculos. Studenții și lucrul cu ei rămân una dintre bucuriile mele majore. Au copilărit ceva mai mult decât noi, asta îmi pare diferența cea mai cu semnificație. Sunt mai puțin tarați decât eram noi, lumea în care au crescut ei a fost, chiar dacă tulbure și ea, nu atât de scindată. Părinții anilor ’90 au fost mai liberi, s-au luptat pentru ca copiii lor să poată copilări, să aibă drepturi, să se poate exprima. Sigur că asta a generat și excese. Sunt mai bine informați decât eram noi, chiar dacă, poate, au citit mai puține cărți printate. Înțeleg mai multe decât o făceam noi. Deși… pentru ei școala, chiar și în situația asta, în care și-au ales o meserie vocațională, nu mai e la fel de importantă cum era la începutul anilor 2000, câd eram eu studentă. Ei țin la timpul lor liber, la activitățile exterioare, care pentru noi aproape că nu existau. Noi veneam la 9.00 dimineața la facultate și plecam la miezul noții, sau dormeam în facultate, iar în weekend-uri eram tot acolo, repetam. Telefoanele mobile abia apăruseră, nu aveam acces la internet la un click distanță, iar numărul de caractere al SMS-urilor, oricum prea scumpe, era limitat. Nu avea ce să ne distragă atenția. Fascinația la noi venea din interiorul școlii, la ei zace undeva în afara ei. Noi ne adaptăm la ei, ei se adaptează la noi. Și e un flux sănătos, cred. Nu m-a convins nimic să fiu aici, eram convinsă din clasele primare că am să ajung să predau. La asta s-a adăugat dorința de a schimba câte ceva din metehnele mai vechi ale școlii noatre de teatru.

 

Ai jucat alături de actori cunoscuți, de afară. Ce amintiri ai cu unii dintre ei?

 

Iulia Lumânare: Cea mai frumoasă amintire este întânirea cu Sir Ben Kingsley. S-a întâmplat în 2013 la un film, pe numele lui „Walking with the Enemy”, regizat de Mark Schmidt. Sir Kingsley juca rolul lui Miklós Horthy, regentul Ungariei în cel de-al Doilea Război Mondial, iar eu eram secretara lui. Aveam amândoi câteva zile de filmare. Toată lumea trepida în jurul lui din cauza stresului sau a entuziasmului, și am ales să păstrez distanța. Într-una dintre pauzele dintre cadre m-a abordat el, punându-mi întrebări despre mine, România și industria ei cinematografică, și mi-a povestit depre un proiect pe care visează să îl facă, undeva în deșert. A doua zi, la filmare, i-a cerut regizorului să fiu cu el într-o secvență, în care personajul meu nu figura în scenariu, și să costruim noi doi un moment împreună. Cum să îi spui nu? În ultima zi de filmare, când ne-am luat rămas bun, mi-a spus că a fost o bucurie să lucreze cu mine și mi-a mulțumit. M-a emoționat foarte tare și i-am spus, aproape bâlbâit, că eu ar trebui să îi spun lui asta. Mi-a răspuns că i se spune lucurul ăsta atât de des, încât nu mai înseamnă mare lucru. Dar că i se întâmplă atât de rar să simtă asta față de un alt actor, încât nu poate decât să-mi mulțumească. E greu de uitat un moment ca ăsta.

După astfel de întâlniri, te-a tentat vreodată să părăsești România pentru o țară cu o industrie cinematografică mai bine dezvoltată?

 

Iulia Lumânare: Nu. Niciodată. Îmi doresc să fac proiecte afară, dar nu ca să rămân acolo. Sunt românul desuet care vrea să facă ceva bun în și pentru țara lui. Și, poate, cine știe, generațiile care vin după mine se vor putea bucura de o industrie mai dezvoltată pentru că oameni ca mine au ales să își ducă bătăliile aici.

 

Pe lângă film, te știm din teatru. Dacă ar fi să alegi cele mai importante trei momente pentru tine, actrița de teatru, care ar fi acestea? Și unde te vedem acum pe scenă?

 

Iulia Lumânare: Veta din „O noapte furtunoasă” – rolul cu care am absolvit Universitatea, primul rol în calitate de profesionist. „Blue room” – primul spectacol făcut în integralitate de mine, împreună cu Radu Micu, de la traducerea textului, joc până la regie, decor și costume. „Șarpele în iarbă” – primul spectacol jucat într-un teatru cu tradiție. Pe acesta încă îl mai jucăm, după 6 ani, la Bulandra. Un alt proiect în care joc în prezent este „Am iubit. Am purtat. Am pierdut”, la ARCUB. Ambele în regia lui emil Hoștină.

Despre satisfacții: „Nu pot lăsa ca un covor roșu sau altul să-mi arate drumul”

 

Care sunt principalele satisfacții pe care ți le-a adus până acum actoria (premii, întâlniri etc.)?

 

Iulia Lumânare: Nu mizez pe satisfacțiile de natură atât de concretă, oricât de importante și de valoroase știu că sunt, atât pentru mine, cât și pentru proiectul care își însușește premiile. Pentru că, oricât de important e premiul cu pricina, el e acordat pentru că niște oameni consideră că domeniul respectiv – regie, actorie, scenariu, montaj – e satisfăcător pentru ei. Premiile nu sunt date de un for a cărui autoritate este inexpugnabilă, ci de o mână de oameni, a căror operă – pentru că și ei sunt, la rândul lor, niște creatori – este, și ea, la fel de personală ca și cea pe care o dispută în momentul în care hotărăsc să dea un premiu. Satisfacția e ceva ce experimentez doar în procesul de realizare a acelui proiect. Descoperirile, emoțiile, creșterile, toate astea nu se câștigă pe covorul roșu, acolo doar află și ceilalți despre ele. Și le pasă sau nu. Și ăsta e motivul pentru care nu pot lăsa ca un covor roșu, sau altul, să-mi arate drumul.

 

Apropo de covorul roșu, ce amintiri ai din unele festivaluri? Ce îți amintești de la Berlin 2017, unde mergeați cu „Ana, mon amour”, care câștiga un Urs de Argint, ce îți amintești de la San Sebastian, unde mergeați cu „Porororca” și unde v-ați bucurat de cronici elogioase în presa străină (și un premiu pentru Bogdan Dumitrache)?

 

Iulia Lumânare: Frânturi de Berlin. Nevoia de izolare pe care am resimțit-o, filme văzute în camera de hotel, gustul unui vin foarte bun și căruia nu-i țin minte numele, intrarea în sala de cinema la proiecție, surpriza Danei Bunescu (n.r.: premiată cu Ursul de Argint pentru montaj), o conversație cu Maggie Gyllenhaal și cu Diego Luna la petrecerea de sfârșit a festivalului, după decernarea premiilor, o alta cu Diana Cavallioti, fotografia făcută cu Vlad Ivanov și Adrian Titieni pe stradă.

Frânturi de San Sebastian. Privelistea golfului La Concha din camera de hotel, scoica de ciocolată aurie care mă aștepta pe măsuță și despre care am crezut că e un magnet de frigider, starea de panică de la sfârșitul proiecției, coborârea de apoi în mijlocul publicului care aplauda, unde doamnele în vârstă îmi strigau „Guapa! Guapa!”, somnul pe plajă, castelul incredibil de nisip și semănând cu un palat arăbesc construit de cineva pe plajă.

 

Dacă ar fi să alegi un om de la care ai învățat mult în meseria ta, cine ar fi și de ce?

 

Iulia Lumânare: Am avut norocul să am un profesor coordonator care ajunsese în epoca aceea la concluzia că studentul actor n-ar trebui să mai aibă profesor unic, că ar trebui să treacă prin cât mai multe mâini care să îl modeleze diferit, că doar așa poate să își descopere și să își consolideze propria artă. Și nu cred că ar fi existat o metodă mai bună pentru spiritul meu. Gelu Colceag este numele lui, dar am o listă lungă de amprente. Și n-au fost doar profesorii mei, au fost regizorii cu care am lucrat, colegii actori și, de câțiva ani, și studenții își lasă amprentele pe mine. Pentru că m-au făcut să mă descopăr în nuanțe infinitezimale.

 

Semnezi și regia mai multor videoclipuri. Câtă muncă e în spatele unui clip pentru un regizor, unde îți cauți inspirația? Este acesta un pas către regia de film, ai în plan un asemenea proiect?

 

Iulia Lumânare: Fiecare dintre ele a avut o altă poveste. Primul, „Subtitrarea la români”, al trupei Taxi, n-a fost după scenariul meu. Dan Teodorescu avea deja povestea, locul de filmare. Eu am făcut decupajul după povestea lui, i-am structurat povestea regizoral, am filmat și l-am montat împreună. La cel de-al doilea, „Tăcerea din ochi”, scenariul îmi aparține, ideea fiind a lui. Aici am avut autonomie mai mare, deci și reponsabilitate mai mare și mai multă de muncă. „Pierde-mă, dar nu mă uita”, al Anei Odagiu, a fost, din punct de vedere auctorial, integral al meu. Începând de la idee, până la montaj. La el am lucrat cel mai mult. Nu e mult de muncă, nu dacă comparăm videoclipul cu un film, fie el și un scurtmetraj de trei minute. La videoclip există un stăpân din mrejele căruia nu poți, și nici n-ar trebui să vrei să ieși: cântecul. El este inspirația. Și, pe lângă el, personalitate artistului interpret. Trebuie să fie o poveste despre el, el e autorul, de fapt. Sau, cel puțin așa înțeleg eu fenomenul. Și, da, este un parcurs premergător celui de regie de film.

Iulia alături de regizorul Constantin Popescu 

Despre generații: „Cei meniți să schimbe ceva o vor face”

 

Cum îți amintești azi de copilăria ta în București, cum ai crescut și cum ai ales actoria?

 

Iulia Lumânare: Surprinzătoare la fiecare colț de stradă. Pentru că nu știai dacă te întâlnești cu bucuria unui prieten care lâncezea pe trotuar, sau cu spaima de Colț, câinele alb și mare care trona peste câinii vagabonzi ai cartierului, și chiar a cartierului însuși. Îmi amintesc că strada pe care se afla blocul meu era mereu liniștită sub desene de cretă. Că mașinile, atunci când îndrăzneau să ne tulbure jocul, știau că strada e a noastră, nu a lor, și cereau voie să treacă. Sau, cel puțin, așa ni se părea nouă, pentru că nu fugeam din calea lor. Ridicam leneș privirea și le acordam bunăvoința de a ne călca în cauciucuri capodoperele. Că în anii ’90, pe Aleea Prevederii 11A, în blocul trurn cu 8 etaje și 32 de apartamente în care locuiam, peste 50 de copii cu vârstele cuprinse între 4 și 25 ani îmi alcătuiau universul. Dar era Sălăjanul anilor ’90. Iar eu am sublimat tot ce s-a petrecut acolo. Și desenele de cretă, și drogurile, și câinii vagabonzi, și moartea celui mai bun prieten. Am ales actoria pentru că o nouă lume, un altfel de joc mi s-a deschis înaintea ochilor în clasa a zecea, și m-am gândit că s-ar putea să fiu bună la jocul ăsta.

 

Ce ți-ar plăcea să schimbe generația ta în filmul autohton? Dar în România de zi cu zi?

 

Iulia Lumânare: Nu vreau să schimbe nimic anume, pentru că vor schimba oricum ceva. În fiecare zi ceva se schimbă, imperceptibil sau nu. Cei meniți să schimbe ceva o vor face, cei care se lasă purtați vor trăi acele schimbări. Nu cred că e nevoie de sfatul meu, cu atât mai puțin de bunul meu plac. E valabil și pentru România.

 

În ce ai crezut mereu (în actorie, în viață)?

 

Iulia Lumânare: În căutare și în nelimitarea ei. În faptul că ceea ce știu nu e decât un pretext să caut mai departe.

 

Citat:

„Sunt românul desuet care vrea să facă ceva bun în și pentru țara lui. Și, poate, cine știe, generațiile care vin după mine se vor putea bucura de o industrie mai dezvoltată pentru că oameni ca mine au ales să își ducă bătăliile aici.”

Iulia Lumânare, actriță

 

Foto: Paul Soare