Se împlinesc astăzi 159 de ani de la Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza- Mica Unire.
Pe 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Țării Românești de către deputații din Adunarea Colectivă de la București, după ce, pe 5 ianuarie, devenise domnitor al Moldovei.

Mica Unire a reprezentat o nouă pagina de istorie, începutul epocii de realizări profunde în toate domeniile, momentul de start a modernizării și dezvoltării României și primul pas spre obținerea Independenței și realizarea Marii Uniri de la 19118. Hotărârea din 1859 a politicienilor români sfida decizia Marilor Puteri, care ceruseră ca Unirea Principatelor Române să fie doar una administrativă. Mai exat, cele două principate să aibă instituţii similare, dar în dublu exemplar: doi domnitori, două guverne, două parlamente, cu o singură Curte de Casaţie, comună, la Focşani. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a dus la realizarea unui singur stat. Peste doi ani, administraţia lui Cuza unifica instituţiile, iar Unirea devenea una reală.

La Braşov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul-legământ: Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc.

Au urmat lucrările Congresului de la Paris din 1856, care a hotărât, ca urmare a obiecţiilor ridicate de Austria şi Înalta Poartă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să se consulte dorinţa moldovenilor şi muntenilor în problema Unirii. În acest context, în ambele Principate, conducătorii mişcări unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită partida naţională.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 sept./3 oct.1857-21 dec. 1857/2 ian. 1858) şi din Ţara Românească (30 sept./12 oct.-10/22 dec. 1857) au întrunit deputaţi boieri şi ţărani, câte unul de judeţ (ţinut). Chemaţi să se pronunţe în problema unirii, participanţii au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate (în Moldova la 7/19 oct. 1857, iar în Ţara Românească la 8/20 oct. 1857), în care cereau: Unirea Principatelor Române într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în baza vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinţ străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moştenirea Tronului, moştenitorii urmând a fi crescuţi în religia ţării; adunarea obştească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franţa şi Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenţia de la Paris, care a reprezentat cadrul constituţional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor acesteia, în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Electivă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputaţi aleşi.

Partida Naţională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar nu se pronunţase încă asupra numelui candidatului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, Mihail Kogălniceanu propune drept candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, susţinător al luptei unioniste. Deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că şi susţinătorii celorlalţi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere drepturile şi interesele patriei şi să asigure binele şi fericirea naţiei române.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineaţa datei de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a precizat: A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorinţă sfântă. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: spre mărirea patriei, spre fericirea românilor.

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul Românul din 27 ianuarie/8 februarie, consemna: … Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane Bucureşti, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 şi 24 ianuarie: Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

Situaţia creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinţei internaţionale deschise la Paris între 26 mart./7 apr. – 25 aug./6 sept. 1861. Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac şi otoman s-au arătat iniţial nemulţumite, prima fiind neliniştită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei, prin care Puterile suzerane şi garante erau de acord cu schimbarea Convenţiei şi admiteau unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor două principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieţii domnitorului.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează naţiunii române o proclamaţie, anunţând mesajul său: Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată.

A urmat unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la data de 24 ianuarie 1862 îşi deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar oraşul Bucureşti devenea capitala noului stat.

Digi24.ro