Actrița constănțeană Mirela Pană are un CV bogat și o forță inconfundabilă pe scenă, fie că e  Lysistrata, femeia lider din „Eutopia”, Fraila din „Gaițele”, Olga cea fragilă din „Trei surori” sau ea însăși în spectacolul documentar „Jurnal de România. Constanța”.

Pe Mirela Pană o vezi în mai toate spectacolele Teatrului de Stat din Constanța, unde cântă și dansează ca nimeni alta, unde cândva a fost director interimar și unde visează că într-o zi numele instituției aceleia atât de dragi ei se va schimba din „de Stat” în „Național”. Cu toate acestea, pe Mirela Pană am văzut-o pentru prima dată jucând în București, pe când adusese la Godot Cafe-Teatru „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” (regia: Carmen Lidia Vidu). Numai de-ați fi văzut-o în rolul Mariei Tănase, rol care avea să o ducă până pe scenele Americii, în New York sau Seattle! Căci, deși îndrăgostită de orașul ei de la malul mării, cu toată diversitatea lui, Mirela Pană nu e străină de scenele marilor orașe. Așa se face că nu de mult juca la Viena „Jurnal de România. Constanța”, spectacol care reflectă orașul de la malul mării prin ochii a șase femei – actrițele din distribuție. În rândurile care urmează, actrița se întoarce în timp rememorându-și începuturile, deapănă întâlniri memorabile, vorbește despre schimbare, despre Constanța ei, despre ce e de făcut.

 

Alina Vîlcan: Joci, printre altele, la Teatrul din Constanța, în „Jurnal de România. Constanța” (regia: Carmen Lidia Vidu). Cum se vede orașul în spectacol și cu ce ai venit tu în acest proiect de teatru documentar? Cum este Constanța ta pe care o vedem pe scenă și de ce ai ales să fie asta?

Mirela Pană: Constanța este orașul meu. M-am născut, am crescut și m-am maturizat în acest oras. Îl cunosc bine. Mi l-am asumat cu bunele și relele unui oraș port. Este important de știut că orașele port au povești, au viață, au amestec de spiritualitate (cultură, religie, obiceiuri). Constanța este un miniBalcani în care te dezvolți involuntar paralel cu ceea ce trăiești pe stradă și în spațiile interetnice. E un oraș de poezie nescrisă destul de greu de înțeles. Populația este formată din turci, tătari, aromâni, greci, lipoveni, populație provenită din toate regiunile țării și destul de puțini dobrogeni. Eu sunt integrată în acest spațiu și îmi place să conviețuiesc cu toți etnicii. Spectacolul „Jurnal de România. Constanța” aduce pe scenă povestea adevărată a orașului meu prin ochiul limpede al celor șase actrițe din distribuție. Este un spectacol documentar în regia lui Carmen Lidia Vidu, care reușește să-l determine pe spectator să empatizeze în mod direct și real cu orașul. Pe mine acest spectacol m-a ajutat să-mi doresc mai mult să rezist, să am curaj, să articulez cu subiect și predicat și să-mi recapăt dorița de implicare civică. Discursul pe care îl rostesc în spectacol a fost construit în așa fel încât să mă poziționez natural, corect și independent față de orașul meu. Constanța se vede limpede pe scenă. E un oraș cu veleități de artist. Se vede în imagini clare, necosmetizate, fără filtre care se suprapun cu gândurile și trăirile reale ale celor șase actrite. Așa a apărut emoția acestui spectacol. Adevărul spus pe scenă emoționează. Mesajul spectacolului este clar. Am făcut ceva pentru orașul meu? M-am implicat? Cine sunt și știu eu oare cum să trăiesc în orașul meu?

De curând ajungeați cu spectacolul la Viena. Cum a fost acolo, cum ați fost primiți?

Implicarea Irinei Cornișteanu și abilitatea de comunicare și de organizare a lui Carmen Lidia Vidu au fost rețeta succesului pentru a ne cunoaște publicul vienez. În inima Europei, noi am jucat miza socio-culturală a țării noastre. Orașele României și viețile actorilor români au fost puse pe tavă. Proiectul de teatru documentar „Jurnal de România” a cucerit publicul de la Viena. Simplitatea, sinceritatea, adevărul și bucuria de a rosti cuvintele neinventate. Au fost aplauze prelungi. Am fost admirați și încurajați. Ne-am bucurat de un real succes.

În ce alte spectacole mai poți fi văzută acum în orașul de la malul mării?

La Teatrul de Stat Constanța joc în majoritatea spectacolelor din repertoriul teatrului. Pentru mine are dublu sens acest lucru. E bine sau e rău. Ce se întâmplă cu actorul uzat? Și totuși fac parte din categoria actorilor care vor să muncească mult fără pretenții. Mă interesează să joc și mă bucur de fiecare provocare. Așa mă simt energică, viguroasă, puternică. Câteva titluri de spectacole în care joc: „Jurnal de România. Constanța (regia: Carmen Lidia Vidu, oglinda mea în care mă reflect la fiecare reprezentație); „Eutopia” (regia: Yannis Margaritis; aici sunt Lysistrata, femeia lider ); „Șobolanul Rege” (regia: Radu Dinulescu; joc cinci personaje, dar cel mai mult îmi place femeia bio); „Trei surori” (regia: Dominic Dembinski; în acest spectacol, sunt Olga cea fragilă); „Gaițele” (regia: Lucian Iancu; eu o joc pe Fraila).

Te-am văzut în urmă cu câțiva ani în „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” (regia: Carmen Vidu), spectacol cu care ai ajuns până la New York… Cum a fost să fii Maria Tănase, cum a apărut ideea acestui spectacol, ce te-a inspirat, ce te-a motivat? Cum a fost la New York?

Spectacolul „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” a apărut într-un moment trist din viața mea. Îmi pierdusem tatăl și doream să fac ceva să-l aduc înapoi. Anul acela era an centenar Maria Tănase. Legătura mea spirituală era extrem de puternică cu Maria Tănase. Îi cunoștem repertoriul, interpretasem multe melodii în multe spectacole. M-am simțit obigată să o aduc la Constanța printr-un spectacol ales și altfel. Atunci am cunoscut-o pe Carmen Lidia Vidu. Am căutat-o. Am fost în apartamentul ei cochet din București. I-am propus spectacolul. Nu era hotărâtă, dar peste câteva zile m-a căutat și mi-a spus: „Eu m-am apucat de treabă”. O iubesc pe Carmen. Apoi a venit premiera, multe spectacole în teatre din București, numeroase festivaluri și bucuria de a fi invitate cu spectacolul la New York și Seattle. O experiență unică, frumoasă, de succes, deloc ușoară și de neuitat atât pentru noi, cât și pentru pubicul din America.

Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, cum îți amintești azi de anii copilăriei, cum ai crescut și cum ai ales actoria, care a fost drumul tău?

Am crescut frumos, într-o familie închegată și cu educație ușor cazonă (tatăl meu, Simion, era cadru militar și mama, Virginia, soră medicală). M-am bucurat de poezie, de muzică, de cărți și am fost instruită de sora mea, Iulia, care este poetă și pictoriță și tot ce vrea ea. Este omul cel mai liber și mai frumos din viața mea. Am urmat liceul Pedagogic (filologie, istorie), apoi am încercat să urmez Facultatea de Istorie și Filosofie de la Cluj, dar fără succes. Sora mea m-a derminat să aleg teatrul. Am urmat Facultatea de Teatru din cadrul Universității Hyperion, apoi m-am agajat la Teatrul Fantasio din Constanta, unde am stat 11 ani. În tot acest timp am colaborat cu diverse teatre din București și din țară, am cântat, am fost realizator și prezentator TV și, la 34 de ani, am ajuns directorul interimar al Teatrului din Constanța. După interimat, am fost director de companie și după patru ani am revenit la scenă ca actriță a Teatrului de Stat.

De ce ai ales să rămâi la Constanța?

Am ales să rămân în Constanța pentru familia mea, pentru orașul și teatrul meu. Sunt căsătorită de 20 de ani cu Dan cel viteaz (fiindcă e o vitejie să stai lângă mine). Am doi băieți (Luca și Tudor). Constanța e caldă și bună vara, aprigă și nebună iarna. Teatrul are nevoie să fiu aici. Trăiesc, înnebunesc și respir într-un oraș cu nivel de toxicitate socială foarte ridicat. Dar eu cred și sper și uneori chiar dau oxigen unor oameni care au nevoie de mine.

Nu am regretat alegerea facută. Mă simt un om împlinit. Am teatrul și această superbă meserie. Mă ucide și mă naște de fiecare dată. Datorită ei sunt un om echilibrat și fericit. Pot să fiu ce vreau eu și cum vreau eu preț de două ore. E un lux, dar cred că aș fi fost un medic desăvârșit!

Ești unul dintre artiștii care se implică și pe plan social. Ce te face să te implici?

Sunt un artist implicat în viața socială. Îmi place să relaționez cu oameni din diverse categorii și medii sociale. Sunt de multe ori voluntară. Concret, am inițiat și gestionat acțiuni de voluntariat socio-culturale. I-am sprijinit și ajutat pe toți cei care mi-au cerut ajutorul: strângeri de fonduri, proiecte culturale, atitunine politică în sensul convingerilor mele.

Care sunt cele mai importante satisfacții pe care ți le-a adus, până azi, actoria?

 

Dacă ar trebui să vorbim despre satisfacția profesiei mele aș fi subiectivă. Actorii în general nu sunt mulțumiți nici de rezultatul actului artistic și nici de realizările profesionale. Noi tindem spre o stare utopică. Ne dorim o lume paralelă, din care să ne înfruptăm permanent. O numin stare de bine, dar nu satisfacție. Eu port cu mine bucuria profesiei mele și emoția pe care o trăiesc.

Cum se trăiește în Constanța actorilor? Cum trăiești tu?

E destul de greu să fii actor la Constanța. De 13 ani căutăm să ne căpătăm identitatea. Au fost perioade tulburi când s-au desființat și înființat teatre la Constanța. Actorii au fost nevoiți să dea numeroase concursuri; s-au schimbat denumiri de instituții; am acceptat situații nemaiîntâlnite în alte orașe din țară; grile de salarizare mici, programe și proiecte mai mult sau mai puțin fericite; directori numiți. În acest moment, lupta continuă, dar există dorința și speranța că lucrurile se vor schimba.

Ce te revoltă ca artist, ca om, în orașul tău și, mai ales, în România de acum?

Nu trăiesc în revoltă. Trăiesc cu speranța în lucruri care se pot schimba. Teatrul trebuie să-și recapete independența. Supunerea față de instituții ale statului care, după părerea mea, nu se pricep la gestionarea actului artistic este un impediment major pentru teatru, dar teatrul nu poate încă să existe la Constanța fără sprijin financiar. Regret că nu există un departament sau o direcție a ordonatorului de credit care să se ocupe serios de actul cultural, de proiectele viabile, așa încât scurgerea imensă de fonduri să nu afescteze teatrul. Sunt fonduri care pleacă aiurea către diverse fundații în detrimentul teatrului. Sunt împotriva colectivizării în teatru. Consider că, în acest moment, criteriile valorice din teatre sunt greșite. Actorii trebuie să performeze, nu să normeze în munca lor. La Constanța, trebuie făcută reformă în teatru. Îmi doresc Teatrul Național Constanța (acum teatrul este unul de Stat, nu unul Național) fiindcă în regiunea istorică Dobrogea nu există asta. Îmi doresc o clădire a teatrului în care joc. Acum noi jucăm în fostul Fantasio. E de nepermis să nu avem o clădire nouă, modernă și luminoasă în care să se poate aduce publicul în mod civilizat.

Dacă ar fi să alegi trei momente vitale în cariera ta, care ar fi?

Dacă ar fi să aleg momente vitale ale carierei mele, aș începe cu întâlnirea pe care am avut-o cu Opera din Constanța, într-o colaborare pentru spectacolul „My Fair Lady”, în regia lui Ion Caramitru și Cristian Mihăilescu. Am lucrat pentru partea muzicală trei luni, pentru a putea interpreta în registrul unei soprane partitura spectacolui. Eliza Doolittle a fost rolul care m-a înnobilat cu valențe noi, actoricești și muzicale. Prezența unei distribuții mari (cu orchestra simfonică, baletul și corul Operei) a făcut ca acest moment al carierei mele să mă marcheze frumos și constructiv. Al doilea moment important a fost bucuria de a lucra în spectacole și proiecte independente. Întâlnirea cu spațiile neconvenționale și teatrele independente. Acest moment a făcut să mă reinventez pe scenă, să relaționez rapid și în mod direct cu publicul. Al treilea moment se definește prin atitudine și curaj: „Jurnal de România. Constanța”. Întâlnirea cu regizoarea Carmen Lidia Vidu pentru oricare actor marchează și devine moment vital al carierei.

Pentru că tot suntem la întâlniri, ne-ai putea povesti o întâlnire memorabilă pe care ți-a adus-o teatrul?

Am să vă povestesc o întâmplare pe care am trăit-o la New York. Eram invitată împreună cu Carmen Lidia Vidu și pianistul George Călin să prezentăm spectacolul „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase”. Am avut un public ales, format în mare parte din personalități culturale și artistice ale românilor stabiliți în America. O spectatoare din primul rând, în momentul în care eu rosteam pe scenă testamentul Mariei Tănase, a început să spună cu voce tare odată cu mine textul. Îl cunoștea la perfecție. Era o fostă actriță româncă, stabilită de 50 de ani în America. M-a marcat acest moment, m-am bucurat și emoționat. După spectacol ne-a mulțumit că, după 70 de ani, povestea, cântecele și spiritul Mariei Tănase au ajus pe pământul american.

Cum se raportează constănțenii la tine? Te recunosc, te opresc pe stradă, cum e? Te-ai gândit vreodată să te muți în București sau în altă parte?

Sunt un artist respectat și agreat de constănțeni. Mă bucur de aprecierile pe care le primesc frecvent din partea oamenilor. Unii dintre ei mă cunosc de la teatru, alții de la TV, alții din diverse evenimente. Sunt recunoscută pe stradă și oamenii îmi zâmbesc și îmi vorbesc deschis și simplu, pentru că așa sunt și eu. Sunt prietenă cu constănțenii mei.

M-am gândit de multe ori să plec la București sau în alte teatre din țară. Am colaborat cu teatre din București, am jucat în diverse imprejurări în alte spații, dar am decis să rămân credincioasă locului de unde sunt. Sunt un actor cu rădăcini. Unui om dacă îi tai rădăcinile nu mai poade vedea cerul. Eu văd și cerul, și marea.

Ce ți-ar plăcea să se schimbe în teatrul românesc?

Schimbarea începe cu noi, actorii. Actorii sunt în derută. Cum e mai bine? Să fii cu atitudine, curaj și să ți dorești spectacole experiment, curajoase, moderne sau să păstrezi forma clasică de teatru, cu puține derapaje? Actorii ar trebui să renunțe la întrebări, să se se adapteze cu curaj. Aș schimba acest circuit mafiot al unor spectacole și teatre (festivaluri, selecții, selecționeri)… Și ideal, dar de nerealizat încă în societatea noastră, aș crea o scară valorică corectă prin apariția și susținerea teatrelor de proiect, teatrelor independente.

Ce ți-ar plăcea să se schimbe în România și ce crezi tu, actrița Mirela Pană, că e de făcut?

Cred că e de reamintit la ce trebuie să ne raportăm. Iubirea față de semeni, față de Dumnezeu, apoi faptul că tot ceea ce facem în această meserie este vocațional. Puterea de a te încrede în oameni și în toleranță. Respectul și precizia cu care te raportezi în relațiile interumane. Dacă am repeta asta zilnic totul s-ar schimba!

Care e cea mai mare nostalgie a ta și care – cea mai mare speranță?

Nu mă hrănesc din amintiri. Nu sunt nostalgică fiindcă știu că mâine va fi minunat și sper să trăiesc o viață lungă și frumoasă. Rareori sunt condusă în zone fără culoare, dar mă pigmentez rapid și foarte viu. Îmi place să le vorbesc oamenilor și mai ales copiilor mei despre speranță și, involuntar, îmi vine în minte imaginea porumbelului păcii.

Citat:

„Nu trăiesc în revoltă. Trăiesc cu speranța în lucruri care se pot schimba. Teatrul trebuie să-și recapete independența.”

Mirela Pană, actriță

 

 

Foto: arhivă personală