Într-o piesă celebră pe plan mondial a lui Eugen Ionescu, un mic orășel francez este terorizat de o epidemie mai puțin obișnuită: unul câte unul, locuitorii acestuia se metamorfozează nu în timizii și inofensivii gândaci ai lui Kafka, ci în niște rinoceri arțăgoși, care distrug totul în jur. Finalul textului este trist: rămas singurul om din oraș încă netransformat în rinocer, unul dintre personajele principale, Bérenger, își simte tot sistemul de valori zguduit: atunci când logica și legile fizicii nu se mai aplică, se gândește, oare n-ar fi fost mai bine să fi devenit și el rinocer?

59 de ani după piesa lui Ionescu, recensământul oamenilor-rinocer încă nu are rezultate concrete și validate științific. În ceea ce-i privește pe rinoceri înșiși, pe de altă parte, fenomenul este invers, dar la fel de trist și ireversibil: în viața reală aceștia nu apar, ci dispar.

Ultima zi din viața lui Sudan

Luni, 19 martie 2018, o perdea deasă de ploaie inunda trist, aproape apocaliptic, ca în fiecare an în sezonul ploios, vastele câmpii ale Kenyei. În rezervația Ol Pejeta, Sudan, ultimul rinocer alb mascul de pe Pământ, își lipește și freacă afectuos obrazul uriaș de palma lui Ami Vitale, fotojurnalista care, în cei 9 ani de când Sudan a fost eliberat de la o grădină zoologică din Cehia, a devenit cea mai bună prietenă a acestuia. Sudan oftează prelung, chinuit de bătrânețe și dureri. Nici măcar masajul zilnic cu noroi cald pe care i-l fac îngrijitorii nu mai pare să îl bucure. Ami plânge încetișor în timp ce-l scarpină pe Sudan în spatele urechii, ca pe un cățel uriaș. Știe că în câteva ore bunul ei prieten va muri, eutanasiat de o echipă de veterinari care a decis că chinurile provocate de o infecție urâtă la picior și de alte boli ale vârstei trebuie să înceteze.

Dintre cei 45 de ani pe care i-a trăit pe Terra, Sudan și-a petrecut doar 10 în libertate, în mlaștinile Kenyei natale pe care le iubea atât. Când era încă pui, mama lui Sudan a fost ucisă pentru cornul ei, iar el și frații lui au fost capturați și trimiși în Europa. Au crescut toți departe de casă, în grădini zoologice care nu ar fi putut niciodată să le ofere, oricât de atenți ar fi fost îngrijitorii, condițiile naturale perfecte din Africa. Doar Sudan a trăit să-și revadă meleagurile de baștină. Într-un interviu recent pentru CNN, Ami Vitale și-a amintit prima baie în noroi a lui Sudan de după cei 35 de ani petrecuți în captivitate, atunci când a fost readus în Africa, în 2009. ”Era tot în sezonul ploios, ca acum. Părea atât de fericit să se tăvălească în noroi african pentru prima oară de când era pui… A fost nespus de frumos să-l văd reînnodând acea legătură sacră pe care toți o avem cu pământurile natale”.

Spre deosebire de rinocerii agresivi din piesa marelui Ionescu și în ciuda suferințelor pe care le-a îndurat din cauza oamenilor, Sudan era un uriaș blând și afectuos. Deși foarte bătrân pentru un rinocer, îngrijitorii îl iubeau ca pe propriul lor copil și chiar așa îl alintau: ”copilul nostru drag”. Nici un obraz din încăpere nu a rămas uscat când Sudan a fost adormit pentru totdeauna de injecția medicilor, luni. Ami Vitale spune că tăcerea din jur era apăsătoare, când s-a dus: ”am auzit doar ciripitul unei păsări care părea că spune: << Adio! Adio!>>”.

Cu doar două exemplare de rinocer alb rămase pe Pământ, ambele femele, omenirea se pregătește să-și ia ea însăși adio de la încă un animal superb pe care lipsa de cumpătare și umanitate a oamenilor l-a adus la extincție, asta deși specia supraviețuise cu succes mai multor catastrofe naturale, în milioanele de ani petrecute pe Terra. Iar ultima privire a lui Sudan, atât de tristă și îndreptată către cer, este gata să privească în sufletele noastre, ale tuturor și să ne întrebe fără ocolișuri: ”Cât veți mai continua cu acest comportament iresponsabil? Când vă veți maturiza, ca specie? Când veți înceta să mai distrugeți totul în jur?”

Viața românilor fără rinoceri albi

Dintre statele UE, România continuă să fie codașă în orice clasament care calculează respectul cetățenilor pentru natură și mediu. Dacă ne uităm în jur, mustrările venite de la Bruxelles nu ne miră. Gunoaiele sunt încă aruncate la grămadă, milioane de mașini pe benzină sau motorină (multe doar cu șoferul în ele) sufocă încă străzile și pe noi deopotrivă, pădurile cad pe capete sub tăișul drujbelor, iar pungile de plastic sunt peste tot în jur, împrăștiate în ecosistem de o întrebare care începe nevinovat ca o adiere, dar pe care milioanele de repetări zilnice o transformă în uragan: ”doriți și punguță?”.

Aruncăm mâncare, risipim apă și energie, infestăm totul și provocăm suferințe inimaginabile, în dansul nostru care amintește de dansul morții din ”A șaptea pecete” a lui Bergman, un dans nebunesc și iresponsabil pe marginea prăpastiei. Pentru că e absurd și stupid să credem că putem ucide totul în jur, dar, prin nu se știe ce miracol, doar noi vom râmâne în viață.

Dacă omenirea nu are viitor, atunci nici România nu poate spera la unul. Moartea tragică a lui Sudan ar putea să nu fie în zadar dacă fiecare dintre noi își va pune sieși o întrebare cu potențial salvator: cine vrem să fim, de azi înainte, rinocerii distrugători și lipsiți de rațiune din piesa lui Eugen Ionescu sau suflete calde și atente la toți cei din jur, așa cum până și un rinocer alb chinuit și trist, ultimul care va fi trăit vreodată pe Pământ, ne-a arătat că poate fi?