A încălecat pe-o şa şi-a traversat Africa. Peripeţiile românului care a străbătut pe bicicletă continentul negru

- - 62- 2582 vizualizari

Bogdan Marcu, un bucureştean de 34 de ani, este genul de om cu un curaj nebunesc. Pasiunea imensă pentru vehiculele cu două roţi l-a determinat să traverseze Africa pe bicicletă, în urmă cu un an, de la nord la sud. Timp de şase luni, temerarul biciclist a pătruns pustiul deşerturilor africane şi a făcut cunoştinţă cu sălbăticia junglelor, devenind primul român care a traversat vreodată continentul negru pe bicicletă.

Un articol de Andrei Militaru

 

Expediţia lui Bogdan, denumită “Bike in Africa”, a început din nordul Egiptului şi s-a încheiat în sudul extrem al Africii de Sud. În total, a purtat tricolorul prin 11 ţări africane, fiind nu de puţine ori la limita dintre viaţă şi moarte.

O asemenea călătorie pare şi mai neverosimilă dacă aflăm că aventurierul nostru a suferit, înainte de a pleca la drum, un cumplit accident de motocicletă, care l-a ţintuit la pat şase luni. Cu un moral de fier, el nu a dezarmat şi a mers mai departe cu planul său, deşi se deplasa doar în cârje. “În picioare nu puteam să merg singur, dar pe bicicletă când urcam nu mai simţeam nicio durere. Bicicleta m-a ajutat să mă recuperez, a fost o alinare pentru boala mea”, mărturiseşte Bogdan.

Peripeţiile pe care le-a trăit acest călător ar putea face oricând obiectul unei cărţi tumultuoase de aventuri. Insecuritatea şi riscurile din Egipt, ospitalitatea şi deşertul Sudanului, interdicţia de a traversa Etiopia, verdele pretutindeni din Uganda, peisajele mirifice şi triburile aborigene din Kenya, problemele tehnice ale bicicletei din Tanzania, cerşetorii insistenţi din Malawi, inundaţiile şi nivelul ridicat de trai din Botswana, gardurile care împrejmuiesc orice petec de pământ în Namibia sau războiul rasial din Africa de Sud au fost câteva linii generale care au marcat călătoria lui Bogdan Marcu.

Expediţia africană nu va rămâne singurală pentru acest bărbat volubil, licenţiat în Drept, dar care lucrează ca administrator de reţea în telecomunicaţii. El plănuieşte în viitorul apropiat să traverseze încă o dată Africa, de această dată prin Vest, care e mult mai primejdios decât Estul. Pentru a pune în aplicare acest plan el însuşi construieşte de la zero o bicicletă electrică şi solară, care îi va facilita noua misiune.

Viitorul României: Bogdan Marcu, de unde ţi-a venit ideea de a traversa Africa pe bicicletă?

Bogdan Marcu: Ideea proiectului “Bike in Africa” a încolţit în mintea mea când am început să citesc cărţile de aventuri scrise de Karl May. Mi-au plăcut peripeţiile din cartea Kara Ben Nemsi petrecute în Africa şi Orientul Mijlociu şi mi-am imaginat cum ar fi şi pentru mine o aventură similară. Visul de a traversa Africa a prins contur ceva mai târziu, când mi-am propus să merg pe motocicletă, dar apoi planul mi-a fost dat peste cap şi am ales bicicleta din cauza unui accident grav de motocicletă suferit în 2013, care m-a ţinut şase luni la pat. Diagnosticul a fost atunci artroză de grad 3 la genunchi.

După un asemenea accident, cum de a mai fost posibilă expediţia?

Când am mers la doctori şi le-am spus despre planul meu, mulţi mi-au zis să-mi iau gândul. Am insistat pe lângă un alt doctor care a crezut în puterile mele, am făcut infiltraţii şi aşa am reuşit să traversez Africa pe bicicletă, de la nord la sud, pe coastă estică. Culmea că după această expediţie de şase luni m-am simţit ceva mai bine, bicicleta ajutându-mă să mă recuperez destul de bine. De mers nu puteam merge decât în cârje, dar pe bicicletă nu simţeam nicio durere. Practic, bicicleta a fost o alinare pentru boala mea. Totuşi, se pare că nu voi putea scăpa în viitor de proteza totală de genunchi.

Când şi unde a început aventura?

Proiectul “Bike in Africa” a început pe 20 octombrie 2016, în Egipt şi s-a încheiat pe 10 mai 2017, în Africa de Sud. În Egipt am avut escortă militară, cu maşină de armată în spate, maşină de poliţie în faţă, fără să lase pe nimeni să mă depăşească. Se făcuse o coloană în spatele meu de câţiva kilometri. Am avut parte de o asemenea escortă pentru că în Egipt au fost omorâţi foarte mulţi turişti. Imaginea Egiptului în ochii turiştilor e la pământ şi ei nu mai vor să rişte să mai moară şi alţii. Pentru siguranţa mea m-au obligat ca pe o anumită porţiune să merg fie cu duba lor, fie să iau trenul până la Luxor şi am ales a doua variantă. Dar au fost momente când am mers şi cu duba poliţiei. M-am aşezat efectiv pe Kalaşnikoavele lor şi aşa am traversat anumite zone de risc. Am luat un Kalaşnikov între picioare şi am început să râd. Altădată a venit cineva de la un hotel unde eram cazat să mă ia cu maşina ca să pot trece Nilul, altfel era foarte periculos. Au fost nişte riscuri uriaşe la care am fost expus, dar ei au fost foarte precauţi.

Într-un astfel de cadru de insecuritate, te-ai gândit vreodată să renunţi?

Nu, niciodată. Problema de la picior mi-a dat putere şi curaj. Pentru mine nu mai exista o altă şansă şi asta mi-a risipit orice urmă de teamă. Pe lângă riscurile din Egipt au mai fost situaţii când era să mor, fie din cauza oamenilor, fie a animalelor. De exemplu, în Botswana, când am fost atacat de un elefant, dar am scăpat teafăr în cele din urmă.

Care a fost a doua ţară tranzitată?

După Egipt am ajuns în cea mai frumoasă ţară din expediţia mea, Sudanul. Acolo sunt nişte oameni minunaţi şi am fost fratele fiecărui om pe care îl găseam pe stradă. Dacă în Egipt am avut probleme să scap de cerşetori, în Sudan mi-a fost foarte greu să-mi cheltuiesc banii. Mă opream să cumpăr câte un suc şi întrebam cât costă. Ei ziceau nonşalant: nu te costă nimic pentru că eşti un călător. M-am întâlnit cu oameni foarte săraci, care lucrau pământul. M-au invitat la masa lor fără să aibă vreo pretenţie de la mine. Am tras odată la un hotel şi managerul mi-a zis: te rog frumos, nu plăteşti nimic pentru că tu eşti oaspetele meu. Altădată am întâlnit un fermier în mijlocul deşertului, când eram complet epuizat din cauza căldurii de 47 de grade. Datorită fermierului am făcut rost de provizii şi am învăţat cum să păstrez apa rece în sticle înfăşurate în pânză şi cârpe.

Cum i-ai caracteriza pe sudanezi la modul general?

Sudanezii sunt foarte ospitalieri pentru că la ei nu a pătruns aerul occidental, s-au păstrat tradiţiile şi obiceiurile. Sunt nişte oameni deosebiţi, cu valori morale bine înrădăcinate în sufletul lor. Ei ne poartă un respect foarte mare pentru că ştiu că Ceauşescu a construit clădirea Parlamentului lor. Pe vremea lui Ceauşescu aveam 70 de diplomaţi în Sudan, acum mai e doar unul acolo.

Ce a urmat după Sudan?

Ar fi trebuit să ajung în Etiopia, dar nu am primit viză pentru că n-a vrut ambasadoarea etiopiancă în Sudan să mi-o acorde. Oricâte motive i-am expus, nu s-a lăsat înduplecată. Am sunat la Ambasada României în Sudan, iar ambasadorul a încercat să discute cu omoloaga lui, dar nici aşa n-a cedat. Ea i-a spus verde în faţă că nu poate să mă ajute. Aşa că rămăsesem blocat acolo, dar acasă nu voiam să mă întorc pentru că asta însemna să renunţ la visul meu. Şi atunci am decis să zbor peste Etiopia, până în Uganda. A fost singura dată în expediţia mea când am folosit alt mijloc de transport în afara bicicletei. Dacă în Sudan am avut parte doar de deşert, în Uganda totul e verde, pentru mine a fost un şoc. Acolo oamenii au fost foarte prietenoşi, mergeau pe stradă şi cântau. Erau total relaxaţi şi amabili, iar preţurile destul de mici.

Bogdane, cum e treaba cu triburile africane? Ai întâlnit băștinași ca cei pe care îi vedem în filmele documentare?

Da, în Kenya, care e mai murdară decât Uganda, dar care are nişte peisaje extraordinare şi multe câmpuri cultivate cu ceai. Acolo am fost condus de un trib la cele mai importante obiective turistice. Apropo de triburi, când mergeam la un hotel să mă cazez, trebuia să completez nume, prenume şi tribul din care fac parte. La ei triburile sunt ceva sacru şi cred ca aproape toţi oamenii din Africa fac parte dintr-un trib.

În ce ţară ai petrecut cel mai mult timp în expediţia ta?

În Tanzania, unde am stat două luni, deoarece am traversat-o în întregime. Tot în Tanzania am petrecut Crăciunul. Acolo am făcut cumpărături la un supermarket, care se zicea că e celebru la ei, dar care semăna cu un Mega Image de cartier de la noi. Am fost în safari şi am ajuns şi în Zanzibar pentru relaxare, împreună cu prietena mea. Tot în Tanzania am început să am probleme tehnice cu bicicleta, pene de cauciuc, spiţe rupte, cric şi portbagaj rupte. Dar am avut noroc să dau numai peste oameni foarte amabili, care îşi lăsau activităţile lor ca să mă ajute pe mine. Cu ajutorul unor tanzanieni mi-am reparat bicicleta.

Traseul stabilit la început de drum l-ai respectat întocmai? Sau a mai suferit modificări?

În afară de Etiopia, prin care n-am putut trece din cauza că n-am primit viză, am adăugat la traseul iniţial Malawi, care nu era în plan, dar am dorit să-l tranzitez pentru a compensa lipsa Etiopiei. În Malawi mi-am adus aminte de Egipt din cauza cerşetorilor. Erau peste tot şi foarte agasanţi.

Care e explicaţia pentru numărul mare de cerşetori din Malawi?

L-am întâlnit pe unul pe stradă şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus România, din Europa. Iar reacţia lui a fost de fapt o rugăminte: zi-le oamenilor tăi că avem nevoie de mai mulţi bani aici, să trimită mai mulţi bani în ţara noastră. Asta e perceţia generală în Malawi, că albii sunt buni pentru a-i jumuli de bani. Pe de altă parte, când am ajuns acolo era sezonul ploios. Îţi imaginezi cum e să mergi pe bicicletă pe ploaie. Dar cadrul natural a fost absolut magnific. Era Africa pe care mi-am imaginat-o înainte să încep expediţia, cu junglă, un lac uriaş cât toată ţara, sălbăticie pretutindeni.

Că tot venise vorba de problemele tehnice ale bicicletei, cum le-ai putut remedia în deşert sau junglă?

De exemplu, în Zambia, următoarea ţară după Malawi, am avut iar probleme cu o jantă, pe care n-a fost chip să o pot înlocui. Am ajuns să iau legătura cu ambasadorul României în Africa de Sud, care s-a oferit să-mi cumpere din Cape Town o jantă şi să mi-o trimită în capitala Zambiei, Lusaka, prin curier. Datorită ambasadorului şi a unui zambian, care mi-a sudat cadrul, am reuşit să-mi repar bicicleta şi să-mi continui expediţia, altfel nu ştiu cum m-as fi descurcat. Probleme cu bicicleta am mai avut şi în Namibia, dar acolo am avut noroc să găsesc un atelier, unde proprietarul mi-a făcut un service complet gratuit.

Potrivit statisticilor realizate de instituţii de specialitate, Africa e continentul cel mai sărăc din lume, cu multe state subdezvoltate, foamete, epidemii, războaie. Spune-mi, te rog, ai întâlnit şi ţari mai dezvoltate, cu un nivel de trai decent?   

Da, Botswana, care a urmat Zambiei. Botswana e dificil de parcurs, deoarece e foarte scumpă. Salariile acolo sunt extrem de mari pentru Africa. De exemplu, un şofer de tir are 1 500 de dolari, iar un poliţist 2 500 de dolari. Hotelurile erau foarte scumpe, undeva la 50 de dolari pe noapte, aşa că uneori au fost nopţi când am pus cortul la marginea drumului, lângă o secţie de poliţie sau când am campat în apropierea turmelor de elefanţi. Odată am trecut la 50 de metri de un elefant, am băgat capul în pământ şi am zis fie ce-o fi, dar din fericire nu m-a atacat. Altădată, pe marginea unui drum, m-a atacat un elefant. Dar am avut noroc cu un tir, care a trecut exact atunci pe lângă mine, iar şoferul a sesizat că mă aflam în pericol şi a început să claxoneze insistent. Elefantul s-a speriat şi m-a lăsat în pace. A mai fost o experienţă simpatică în Botswana, când am prins nişte inundaţii puternice, care mi-au barat o trecere. Şi am fost nevoit să apelez la o platformă ca să pot traversa şuvoaiele. Am negociat cu un om pentru 100 de ştii tu ce (n.r. moneda naţională a Botswanei are o denumire ce nu poate fi reprodusă în limba română), care înseamnă cam 40-50 de lei şi aşa am scăpat de belea. Densitatea populaţiei în Botswana e foarte mică, se întâmpla să merg ore în şir fără să dau de aşezări omeneşti.

Care a fost ţara care te-a surprins cel mai mult?

Namibia, penultima a expediţiei, care e ţara gardurilor. Stânga gard, dreapta gard, rar găseam unde să-mi pun cortul. I-am întrebat de ce împrejmuiesc totul şi mi-au răspuns că de teama animalelor. Peste tot sunt garduri peste garduri. Odată am montat cortul sub un pod pentru că în altă parte nu aveam unde să-l pun, fiecare parcelă era împrejmuită.

După Namibia bănuiesc că a urmat ultima ţară a itinerariului, Africa de Sud. Ce ai găsit în cel mai sudic stat al continentului?

În Africa de Sud întâlneam oameni pe stradă pe care îi salutam, dar nu răspundeau. Din cauza apatrizilor, e o ură rasială fenomenală acolo. Pe lângă negrii care urăsc albii, sunt şi albi care se urăsc între ei, cum ar fi albii descendenţi ai olandezilor, care îi urăsc pe albii descendenţi ai britanicilor. Dar sunt şi negri care se urăsc între ei, practic toată lumea se urăşte cu toată lumea. Din cauza asta mulţi oameni au emigrat din Africa de Sud în statele vecine. Totuşi, Africa de Sud rămâne ţara cea mai dezvoltată prin care am trecut, iar Cape Town e poate mai dezvoltat decât multe oraşe europene. Când am ajuns în Cape Town am fost foarte trist, deoarece aventura mea se apropia de sfârşit. Mi-a trecut prin cap să mă întorc în nordul Africii pe coasta de vest, dar problemele la genunchi şi problemele tehnice tot mai dese ale bicicletei m-au determinat să renunţ la acest plan.

Cum e văzută România în Africa, în general?

Păi e percepută diferit, în funcţie de ţara în care eşti. De exemplu, în Egipt oamenii auziseră de noi, ştiau unde ne aflăm pe hartă, în Sudan ţara noastră are o imagine foarte bună. Din păcate nu ştim să valorificăm acest avantaj. E adevărat că în acest moment Sudanul ne datorează 200 de milioane de dolari, datorie rămasă de pe vremea lui Ceauşescu, dar cred că statul român nu va mai vedea înapoi aceşti bani. Dar am putea să obţinem nişte beneficii în contul acelei datorii, însă oficialii români au numai banii în cap şi lasă să moară această relaţie bilaterală foarte bună. În Tanzania mai avem o imagine destul de bună. Imaginaţi-vă că în Tanzania suntem singura ţară din Europa care nu are nevoie de viză pentru că preşedintele lor din anii ’70, Julius Nyerere, a fost foarte bun prieten cu Ceauşescu şi a încercat să impună în Tanzania un sistem de conducere ca al României. Atunci a ridicat vizele pentru România şi ridicate sunt şi azi. Cam acestea ar fi ţările unde avem o imagine foarte bună. În rest, oamenii erau neutri, unii auziseră de România, alţii nu.

Care au fost costurile acestei expediţii atât de îndelungate?

Nu-ţi trebuie foarte mulţi bani ca să călătoreşti. În Sudan, de exemplu, nu am cheltuit aproape nimic datorită ospitalităţii oamenilor. În Kenya mă costa hotelul şase dolari. Singura ţară mai scumpă a fost Botswana, dar acolo preferam să dorm în cort decât să plătesc 50 de dolari pe noapte la un hotel. Nu ştiu cât a costat toată expediţia, nu mi-am făcut niciodată bugetul şi nici nu am de gând să-l fac, deoarece pe amintiri nu se pune preţ. În plus, eu fiind administrator de reţea, am putut să lucrez în timpul expediţiei. Aşa că tot timpul am avut bani pe card, pentru că primeam salariul lunar. Dar nu ştiu cât am cheltuit şi nici nu vreau să ştiu.

Cum ai reuşit să lucrezi la mii de kilometri distanţă de casă, prin deşert, junglă şi pustiu?

Am putut lucra datorită faptului că am avut internet. Accesul la internet a fost destul de bun în aproape toate ţările din Africa. În fiecare ţară mi-am cumpărat câte o cartelă SIM. De exemplu, Sudan, o ţară deşertificată, are un internet foarte bun. E adevărat că e mai scump ca la noi, dar funcţionează chiar bine.

Ce urmează pentru tine după proiectul „Bike in Africa”?

Acum construiesc o bicicletă electrică şi solară. Am învăţat de pe internet tehnicile şi o voi monta de la zero. Momentan am terminat partea electrică şi urmează să montez panourile fotovoltaice. Teoretic, voi avea energie să merg nelimitat cu ea, chiar dacă va trebui să mai şi pedalez. Încă nu am stabilit prima destinaţie cu această bicicletă, dar iau în calcul să merg în Iran. De asemenea, mi-aş dori să mă întorc în Africa să traversez şi partea de vest. Însă am ceva emoţii, deoarece vestul e mai violent decât estul.

Ce te face să crezi asta?

De exemplu, în 2008 mi-a fost pus un Kalaşnikov în burtă de către un soldat doar ca să-i dau bani. Am scăpat nevătămat după ce am negociat cu el şi i-am dat ceva mărunţiş. Emoţii am avut şi în Senegal, când am fost sechestrat în vamă şi mi-au fost furate actele, pe care le-am recuperat tot în schimbul unor bani. În Est n-am avut astfel de probleme de securitate, poate doar în Egipt. În Vest, în schimb, din cauză că sunt foarte săraci, te văd ca pe o vacă de muls şi n-au nicio reţinere să încerce să te jefuiască la drumul mare.

Bogdan, ce câştigi tu din astfel de expediţii pline de neprevăzut?

Scopul aventurilor mele este îmbogăţirea spirituală şi culturală. Când merg în expediţii, fiecare zi este cea mai frumoasă din viaţa mea. Şi e tare interesant ca fiecare zi a vieţii mele să fie cea mai frumoasă. Când sunt în România mă gândesc doar la aventuri. Am adunat până acum sute de întâmplări de care îmi amintesc cu mare plăcere. Dacă, de exemplu, ai un apartament, o maşină poţi să le pierzi la un cutremur. În schimb, amintirile sunt singurul lucru care îţi rămân atâta timp cât eşti viu. Şi dacă există viaţă după moarte, îţi rămân şi apoi. Tocmai de-asta ele nu au preţ. Când eram în Africa nu aveam casă, nu aveam maşină sau pat, n-aveam nimic material cu mine. Dar vrei să ştii ceva?! Nu mi-a lipsit absolut nimic. Am avut tot ce mi-a trebuit.

Pe de altă parte, bogăţia culturală rezidă în faptul că am intrat în contact cu societatea africană autentică. Africa îmi place mult pentru că oamenii sunt la locul lor. Europenii au avut nişte principii OK, dar ulterior au mers prea departe cu aplicarea lor. În Africa nu-i aşa, acolo valorile familiei sunt bine înrădăcinate; acolo nu există problema natalităţii sau a divorţului, acolo societatea funcţionează pe deplin.

CITAT: „Când merg în expediţii, fiecare zi este cea mai frumoasă din viaţa mea. Când sunt în România mă gândesc doar la aventuri. Am adunat până acum sute de întâmplări de care îmi amintesc cu plăcere. Amintirile sunt singurul lucru care îţi rămân atâta timp cât eşti viu. Şi dacă există viaţă după moarte, îţi rămân şi apoi. Tocmai de-asta pe amintiri nu se pune preţ” – Bogdan Marcu, călător şi aventurier

62 recommended
comments icon 0 comments
2582 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Militaru


Bookmark?Remove?

Ionuț Nicolae, tânărul crescut la casa de copii care a ajuns doctorand în literatură: „Am învățat să fiu umil, să citesc mult și să nu cedez niciodată!”

-

Ionuț Nicolae s-a născut într-o familie de romi, însă a descoperit recent că are atât rădăcini românești, prin bunicul din partea mamei, cât și turcești, prin cel din partea tatălui. La câteva minute după naștere, Ionuț a fost abandonat  de părinții săi într-u... Mai mult »