Bistrițeanul Dan Coman (42 de ani), absolvent de filosofie, este unul dintre cei mai premiați poeți români. Ce mai înseamnă un poet în zilele noastre? Iată.

Un articol Andrei Crăciun

Dan Coman, poet. Ai scris o carte – Insectarul Coman – care văd că e răsfățată anul acesta cu toate premiile mari rezervate poeziei în țara noastră. Cum s-a ajuns aici?

Dan Coman: Aici nu înseamnă departe, știi bine. Adică nu e o reușită mai mare decât, să zicem, cea a lui Cicâldău de la Viitorul care înscrie două sau trei etape la rând și e imediat ridicat în slăvi de presă, intervievat, dorit de Becali la Marele Club. După care vine umbra, deasă și densă ca podbalul. Cam atât durează și gloria asta literară (și e foarte bine că e așa). În rest, fac ce-am făcut mereu: beau cafele cu prietenii, mă plimb prin Bistritz, mă bucur de tutun și de literatura altora. Și, ca să-l citez tot pe tânărul nostru fotbalist, în afara terenului (a scrisului), două dintre cele mai importante lucruri sunt odihna şi alimentaţia, deci o viață disciplinată fără de care treaba asta cu scrisul, extrem de solicitantă, nu ar duce nicăieri. Datorită acestei discipline am scris întotdeauna cu o uriașă plăcere iar plăcerea asta s-a întors de fiecare dată înapoi, în viața de zi cu zi, făcând-o suportabilă.

Ce mai înseamnă să fii poet, în zilele și pe meleagurile noastre?

Dan Coman: Înseamnă să te trezești foarte devreme, să faci cea mai bună cafea la ibric din lume, să umpli simultan o scrumieră și două pagini, să desprinzi lumina încâlcită în rama ferestrei, să nu ai nici o clipă senzația că ești poet, să fii profesor cînd ești la școală, client fidel la magazinul din colț și vecin de încredere pe scara blocului, să dispari zile în șir fără ca cineva să observe, să vorbești despre literatură ca despre un lucru (cel puțin) la fel de important ca strungăritul, să recitești mereu poemele altora. Nimic neobișnuit, așadar, nimic spectaculos. Toate aceste lucruri își vor arăta însă, în timp, eficiența. Sunt exact lucrurile care, asemeni sofisticatelor pelicule de praf, în tăcere și aproape neobservate, se așază în straturi deasupra lumii, sporindu-i consistența.

Cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă Dan Coman? Eu te știam mai ales de tânăr prozator de factură hrabaliană…

Dan Coman: A fost elegant/ Și poet pe deasupra/ Cu puteri nu prea mari/ Dar cu inimă falnică/ Și pe-o oarecare femeie/ De peste patruzeci de ani/ o numea iubită și fetiță zburdalnică./ Fericirea, spunea, e-n dibăcia mâinilor și-a minții… (Esenin, Omul negru). În cazul meu, versurile astea se potrivesc la marele fix. Cât despre proză – niciodată nu am avut destulă forță ca să mă înham la o treabă atât de serioasă. Iar dacă uneori am lucrat cu instrumentele riguroase și extrem de eficiente ale prozei, am făcut-o doar pentru a vorbi despre poezie. Și doar atunci când poezia mi s-a părut că blochează mișcările, reluându-le pe aceleași coordonate, repetându-le în gol, inutil.

Cum stăm, la zi, cu literatura românescă? Ce se întâmplă? Îți place această lume mică, dar iute la mânie? Practici exerciții de admirație pe contemporanii dumitale și, dacă da, de ce și pe cine?

Dan Coman: Mă simt foarte bine aici. Îmi place ritmul cu care crește și descrește lumea asta atât de colorată. Probabil și pentru că am norocul să stau la Bistritz, aici unde literatura ajunge mult mai des decât oamenii care o scriu, o dezbat și o aranjează în rafturi. Chiar ieri, în ClassCafe (intrasem să-mi beau cafeaua de seară), o domnișoară roșcată, așezată la masa de lângă geam, citea T. O. Bobe și zâmbea încântată. Ori săptămâna trecută, în pauza mare (fumam în fața școlii), când le-am auzit pe cele două profe de engleză vorbind despre cât de mișto e ultima carte a lui Teodor Dună (oare cum au făcut rost de ea atât de rapid?). Ca să nu mai vorbesc de Casa Cărții Steinhardt, unde librăreasa recomanda unor puști de liceu Komartin, Elena Vlădăreanu, Teodora Coman, Diana Geacăr sau Vlad Moldovan. Când, astă toamnă, am organizat o lectură a lui Bogdan-Alexandru Stănescu într-o cafenea din Bistritz, s-a stat mai bine de o oră jumate pentru autografe. Ca să nu mai zic de mijlocul lui iulie, perioada-n care, de zece ani, organizăm aici festivalul de poezie, festival la care vin peste 200 de oameni și unde se vând, în patru zile, sute de cărți de poezie contemporană.

Așadar mă simt bine aici. Lumea noastră literară, chiar dacă hipertensivă, are puls bun. E adevărat, uneori pare răsfățată fără motiv, are crize violente, se ascunde speriată sub pat. Dar e în viață. Crește văzând cu ochii. Ia în greutate an de an. Vorbește. Déjà te poți înțelege cu ea.

Te-ai angajat și dumneata social sau stai în turnulețul de fildeș și așterni vers după vers? Cum faci? Ce e acolo la voi, la uniune, la scriitori? Ești afiliat? Te ții deoparte?

Dan Coman: N-am făcut parte niciodată din vreo asociație scriitoricească. Pur și simplu nu înțeleg sensul unor astfel de lucruri. Nu mă interesează deloc. Iar turnul de fildeș e de multă vreme expus la muzeu. E imposibil, în ziua de azi, să nu fii implicat social. Realitatea nu ți-o permite. Doar că această implicare are foarte multe laturi – și cred că esențial e să găsești zona optimă în care s-o manifești. E drept, într-un orășel din nord pare că lucrurile de acest gen au mai puțină importanță, poți avea de multe ori senzația că gesturile astea sunt în zadar – dar îndoiala trece repede dacă acționezi. Iar acțiunea e întotdeauna anterioară poeziei, determinînd-o și dându-i contur.

Către viitorul țării și lumii noastre te uiți cu atenție și îngrijorare? Ce crezi dumneata că mai vine peste noi?

Dan Coman: Bunică-meu îmi povestea cum, atunci cînd a apărut prima dată televizorul la noi în sat, lumea era convinsă că vine sfârșitul lumii. La fel, când au văzut primul tren (scrie-n biblie, ziceau învățații satului, lumea se va sfârși cînd șarpele de foc va umbla pe cărări de fier dintr-o parte într-alta a cîmpurilor!). Lumea s-a sfârșit și se tot sfârșește, la nesfârșit. Dar oamenii au devenit mai rezistenți decât gîndacii și mai abili decât șobolanii: au la dispoziție mecanisme interne, foarte sofisticate, de adaptare, de supraviețuire. Că vremurile se schimbă tot mai rapid, asta e evident. Dacă se schimbă în bine sau în rău, e foarte greu de spus. Iar pentru ceea ce va fi în lume peste 4-500 de ani nu pot să-mi fac, cu adevărat, probleme: e o perioadă prea abstractă ca să am emoții în privința ei.

Nu te-a bătut gândul emigrării? Ce te ține pe la noi?

Dan Coman: Am fost întotdeauna un om comod. N-am vrut decât să trăiesc liniștit și să scriu. Ceea ce am și făcut, multă vreme. Și nu, nu m-am gândit niciodată să plec, să emigrez. Niciodată până acum vreun an-jumate, doi. Însă de-atunci gândul ăsta nu-mi mai dă pace deloc.

Dan Coman, un cuvânt de încheiere către cititorii îndrăgitului nostru site. Lasă-ne o nădejde și, dacă se poate, de ce nu?, un vers.

Dan Coman: Vino să vezi: capul meu e un dulăpior cu medicamente,
un loc aseptic și răcoros – dreptunghiul de placaj proiectat pentru siguranță.
Strecoară-ți mîna și ia pastile proaspete: te vor ajuta imediat să uiți.

“Am fost întotdeauna un om comod. N-am vrut decât să trăiesc liniștit și să scriu. Ceea ce am și făcut, multă vreme.”

Dan Coman, poet