Podul Calicilor este un drum celebru din Bucureștiul de odinioară, situat în ceea ce astăzi este centrul capitalei. Reamintindu-vă că drumurile purtau numele de „poduri” pentru că în secolul XVIII încă erau construite din bârne, pe deasupra nămoalelor, purcedem la poveste.

Prima atestare a zonei este din 1639 și descrie un așa zis ”Pod al Caliței” sau ”al Calicilor”. Fusese numit așa după”calici”, niște oameni amărâți, cei mai mulți cu diverse handicapuri și trăind din cerșit, care se adunau în zona dintre Mitropolie și rondul George Coșbuc. Deși astăzi are semnificația de ”zgârcit”, în acele vremuri ”calic” i se spunea unui om cu handicap. Zona era considerată atât de periculoasă încât poliția nu îndrăznea s-o calce nici la lumina zilei, iar repetatele acte de violență comise în general de comunitatea romă, învecinată, asupra calicilor, erau des menționate în presa vremii.

Grozăviile din cartierul calicilor aveau să continue până târziu în secolul XIX, în jurul războiului de independență. Atunci, la presiunea oamenilor cu stare din oraș, care își cumpărau tot mai multe proprietăți în zonă, autoritățile au întreprins o acțiune îngrozitoare de epurare în masă despre care găsim doar indicii indirecte, în literatură ori în ziarele din acele timpuri. Calicii au luptat cu îndârjire să nu fie uciși ori izgoniți din locul unde locuiau deja de peste 200 de ani, dar nemilosul progres avea să-i măture ca pe niște furnici.

După război, autoritățile schimbă numele străzii respective în ”Calea Rahovei” (cum o știm și azi) și fac tot posibilul să bage sub preș chiar și amintirea bieților oameni care au locuit acolo atâta timp. Ultimele urme ale calicilor în zona Mitropoliei aveau să fie ulterior șterse complet de comuniști, pentru care însăși menționarea calicilor era inacceptabilă.

Material realizat în cadrul „București-Centenar” Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic