Lavinia Bălulescu, poetă (Lavinucea, Casa de Pariuri Literare, 2017), prozatoare (La mine-n cap, Cartea Românească, 2013), editorialistă la Adevărul, călătoare cu tramvaiul 36 și cu trenurile CFR, fină observatoare a vieții din cartierul bucureștean Pantelimon, mai ales de la o terasă anume, frumos intitulată chiar „Terasa fericirii”. Lavinia Bălulescu, scriitoare tânără, abia trecută de treizeci de ani, de loc din Drobeta-Turnu Severin. E de-ajuns să o citești o singură dată, a doua oară o să știi că e ea. Are stil. Când era mică e foarte probabil să fi fost tocilară. 

Un articol de Andrei Crăciun

Ce mai faci, ce mai scrii, Lavinia Bălulescu? Te rog, nu te sfii să ne dai toate datele.

Lavinia Bălulescu: Ooo, fac de toate, dar în principiu mai nimic! Încerc să profit cum pot de puținul timp care-mi mai rămâne în afara vieții de redacție. Mă experimentez în făcut pâine, citesc, circul cu tramvaiul 36 și cu CFR-ul, mă uit la seriale, fac planuri pentru o viață viitoare și uneori mai și scriu. Acum, de exemplu, lucrez în paralel la două cărți. Una de poezii (pe care o semnez împreună cu tatăl meu și care va fi publicată în toamnă, am semnat deja contractul) și una de proză scurtă (la care e mult spus că lucrez. Am scris o parte din ea și mi-ar plăcea să o pot definitiva tot anul acesta, dar Dumnezeu cu mila).

Noi, cititorii dumitale, te știm de poetă. Ce mai înseamnă să fii poetă în România zilelor noastre? Se poata mânca un coltuc de pâine, poetă fiind?

Lavinia Bălulescu: Aș vrea să mă știți și de prozatoare, pentru că cea mai recentă carte a mea e una de proză („La mine-n cap“), dacă nu punem la socoteală și reeditarea de anul trecut a volumului de poezie „Lavinucea“, la Casa de Pariuri Literare. Habar n-am ce înseamnă să fii poetă în România zilelor noastre, pentru că eu scriu poezie destul de rar și în mod sigur nu trăiesc din asta. Din ce am văzut în jurul meu, nici oamenii care admit că sunt poeți nu mănâncă o pâine din așa ceva, deci e cam tristuț. Dar bănuiesc că toată lumea știe asta.

Cu viața dumitale de om ce planuri mai ai? Scrii până la urmă Terasa fericirii? Spune-le, te rog, celor care au fost plecați din localitate în ultimul deceniu ce este Terasa fericirii?

Lavinia Bălulescu: „Terasa fericirii“ e o bodegă de la parterul unui bloc din cartierul meu (din Pantelimonul cel sfânt). E un loc minunat, unde se adună toți bărbații din zonă și discută cele mai importante probleme ale zilei, iar întâmplător eu pot să aud tot ce vorbesc ei și în general discuțiile astea mă ajută să supraviețuiesc. E un loc cum nu mai există altul, sincer, iar existența mea în apropierea lui a fost o adevărată minune. Scriu cât pot de des despre „Terasa fericirii“ în editorialele mele din Adevărul și nu știu ce voi face când mă voi muta de aici. Apropo, chiar așa se numește, „Terasa fericirii“, nu am inventat eu numele.

Dumneata, care trudești și pe câmpiile însângerate ale gazetăriei, cam ești la curent cu ce se întâmplă pe la noi. Ce-i cu țara noastră, Lavinia Bălulescu? Încotro ne îndreptăm noi? Țara merge într-o direcție greșită? Ce facem cu țara?

Lavinia Bălulescu: Ei, da, ce frumos ar fi să știu eu ce e de făcut cu țara! În mod sigur nu ar mai trebui să locuiesc în Pantelimon dacă aș deține adevărurile astea. Singura chestie umană ar fi să mergem la vot totuși, dacă tot există această posibilitate. Mi se pare decent. În rest, toți știm, sper, că lucrurile sunt cam de cacao, iar direcția e „grozavă“. Uite, acum, când noi discutăm, tocmai a fost adoptată de Parlament inițiativa legislativă privind măsurile alternative de executare a pedepselor. Adică „pedeapsa în sufragerie“. Drăguț, nu? Mă mai întreb și eu zi de zi de ce nu am plecat încă din România. Nu am răspunsul, în cazul în care vrei să-l afli.

De unde îți iei optimismul, când îl iei?

Lavinia Bălulescu: De la „Terasa fericirii“, din cărți și din planuri cu oameni mișto.

Dar lumea, despre lume ce părere ai – mai are lumea vreun viitor sau gata, închidem taraba?

Lavinia Bălulescu: Sunt prea mărunțică eu să-mi dau cu părerea despre lume, domnule Crăciun. Lumea e un loc prea mare. Eu sunt doar o ipohondră care se teme de gâlme și alunițe și gât uscat dimineața. Dacă nu cumva ați lecturat deja, vă recomand „Homo Deus“, volumul lui Yuval Noah Harari. De exemplu, s-ar putea ca urmașii noștri de peste vreo zece generații să fie chiar nemuritori, ceea ce sună ok, nu? Oricum, după ce am citit cartea mi s-au mai domolit un pic anxietățile. S-ar putea ca lumea, „Lumea“, să fie bine.

Dumneata ești nu doar o scriitoare respectată și grabnic chemată în antologii, ci și o cititoare redutabilă. Toată ziua bună-ziua văd că promovezi cărțile altora (atât din țară, cât și din străinătate) prin intermediul internetului. Ce mai citești acum deosebit, ce ne recomanzi pentru vacanța de 1 mai (dacă suntem bugetari și avem vacanță de 1 mai)?

Lavinia Bălulescu: Păi aș pune prima pe listă cartea despre care am amintit, „Homo Deus“, pe care eu am citit-o anul trecut, iar între timp am văzut că a fost tradusă la Polirom. Mă gândesc ce am mai citit eu mișto anul acesta. Ar fi așa: „Vara în care mama a avut ochii verzi“ (Tatiana Țîbuleac, Editura Cartier), „Viața secretă a copacilor“ (Peter Wohlleben, Editura Publica), „Sufocare“ (Junot Diaz, Black Button Books). Cred că ajung patru titluri, în fond mai trebuie să avem timp și de mici plus bere, doar nu să citim toată ziua, ca tocilarii planetei.

În loc de concluzie, ne povestești ceva optimist și drăguț din tramvaiul 36, că dumneata văd că mergi mult cu acest tramvai?

Lavinia Bălulescu: Da. Ieri un domn i-a spus altui domn: „Dacă-ți dau două, îți sare smalțu’“. Răspunsul a venit imediat: „Te c.. în freză, mă, Romică!“.

CITAT
Lucrez în paralel la două cărți. Una de poezii (pe care o semnez împreună cu tatăl meu și care va fi publicată în toamnă, am semnat deja contractul) și una de proză scurtă (la care e mult spus că lucrez. Am scris o parte din ea și mi-ar plăcea să o pot definitiva tot anul acesta, dar Dumnezeu cu mila).
Lavinia Bălulescu, scriitoare