Fiul poetului Mircea Dinescu, Andrei, are treizeci și trei de ani. Face parte din trupa IMPEX  și cântă “neomanele”. Andrei este un muzician complex, are școală la bază, a studiat din copilărie vioara, cu marele Ion Voicu. Un mare iubitor al culturii rome, Andrei a dat mai nou la facultate, să învețe limba rromani.

 

Te-au certat frații tăi, rockerii, după ce ai spus într-un interviu că nu există nicio formație bună de albi în România?

Andrei Dinescu: S-au supărat pe mine. Dar zi-mi tu una, că eu nu știu să zic niciuna.

Etnic vorbind, voi cum sunteți?

Andrei Dinescu: IMPEX e o formație mixtă, și români, și romi…

Dumneata ai și origini rusești (n.r. – Mașa Dinescu, mama lui Andrei, este una dintre cele mai apreciate traducătoare din limba rusă).

Andrei Dinescu: Am și rusești, și ungurești, cum e mai rău (râde). Și sper că și țigănești, că tata e de la Slobozia și mă găndesc că sunt o corcitură veritabilă…

ANDREI DINESCU E STRIGAT PE STRADĂ “IISUS”

Rar auzi români dorindu-și origini țigănești.

Andrei Dinescu: Asta deja nu mai e problema mea (râde). Toți suntem de fapt un mix de toate. Genetica modernă a arătat că rasismul e o aberație, fiindcă nu există rasă pură. Cum poți să mai fii rasist în secolul XXI? E o prostie fără margini. Un intelectual adevărat nu poate să fie rasist. Toți suntem un amestec de chestii. Cât procent ai din fiecare etnie… se poate ușor afla. Medicina a progresat enorm, ți se poate citi treaba asta în scuipat. Costă relativ puțin. Acum zece ani costa mii de euro să-ți analizeze ADN-ul.

Andrei, să nu te superi pe mine pentru ce te voi întreba. Eu sunt aici doar ca să dau glas întrebărilor din public. Știu că acum vii de la bunica ta, așa că nu pot să nu te întreb cum îți menții această siluetă filiformă și de ce umbli cu claia asta de păr – nu te pune bunica să te tunzi? Ce păzește?

Andrei Dinescu: (râde) Să mă tund, nu. Poate să mă pieptăn. Dar pe de altă parte ai mai văzut tu rockeri bine pieptănați prin oraș? Ar arăta un pic ciudat. Ca băiat să ai părul lung e oricum deja… Mi se mai întâmplă în trafic să mă alerge unii cu mașinile, să mă vadă din spate, la volan, și să-și închipuie că sunt vreo femeie, o blondă care conduce tare. Îmi place să le văd ulterior dezamăgirea în privire când văd blonda cu barbă (râde). Le cad fețele.

Și pe trotuar ți se mai întâmplă să te fluiere domnii care te zăresc din spate?

Andrei Dinescu: Mai puțin. Mai degrabă mă strigă Iisus.

Și tu ce le spui?
Că nu sunt eu Iisus. Iisus era brunet, fiind din Orientul Mijlociu. Probabil cârlionțat și cel puțin măsliniu, dacă nu negru de-a dreptul. Bine, că vikingii când au cucerit lumea și l-au imaginat blond cu ochi albaștri, ca să le semene lor, asta e altă poveste.

Și silueta cum o menții? Mănânci, ai posibilități?

Andrei Dinescu: (râde) Am posibilități, dar așa slăbănog am fost de mic.

Din ce trăiești dumneata?

Andrei Dinescu: După liceu, eu nu am dat la facultate. Am lucrat în producție cinematografică și reclame. Înainte de criză, era foarte activă piața asta. Și acum e relativ OK. Dar atunci se turnau tot felul de filme mari la noi. Și eu am luat-o de jos, ca runner pe platou, băiat bun la toate. După criză, n-a mai fost atât de avantajos să muncești acolo. Eu făceam un part-time, nu mai renta, nu mai merita. Apoi m-am re-dedicat muzicii. Eu am făcut de mic vioară clasică. Foarte serios, de altfel.

ANDREI DINESCU A REFUZAT O CARIERĂ ÎN MUZICA CLASICĂ

Cine te-a trimis la vioară?

Andrei Dinescu: Eu am ales, dar de fapt mi-am dat seama când am crescut că ai mei îmi făcuseră de fapt o ofertă pe care nu o puteam refuza: m-au întrebat dacă vreau la vioară sau la pian. Aș fi ieșit bine, oricum. Am făcut oricum și niște pian. Am avut profesor foarte buni de când eram mic. Am făcut câteva lecții și cu Ion Voicu, l-am mai prins. Am făcut liceul de muzică eu, la George Enescu. Și un an la Dinu Lipatti.

Și de ce nu te-ai ținut?

Andrei Dinescu: Nu mi-a plăcut lumea muzicii clasice. Eu eram aproape să fiu solist. Eram și bun, și bine pregătit, dar voiam să compun muzică, nu să intepretez. Nu am putut trece peste ideea că nu eu am compus muzica! Eu când mi-am dorit să fac vioară, de la patru ani, îmi imaginam că o să cânt ceva ce o să inventez eu. Nu-mi imaginam că e posibil să cânți ceva gata făcut de alții. Abia acum am ajuns să fac într-adevăr ce mi-am dorit dintotdeauna. Să compun muzică. Azi iau vioara și cânt de la mine. A durat ceva să fac tranziția către interpretare și compoziție. Improvizația este cheia, dar am găsit-o greu.

Și cu școala cum a rămas?

Andrei Dinescu: Nu am dat la facultate până la 32 de ani. Anul ăsta universitar am dat la limba rromani. Am și transport gratuit pe tren acum (râde). Am și limba germană, limba a doua. Pe care o știam deja. Dar am făcut și un studio de înregistrări, și sunt destul de prins cu muzica – nu prea am timp.

Ce faceți cu acest studio?

Andrei Dinescu: Aici îregistrează lăutari foarte buni. Acum tocmai i-am avut în studio pe Taraf de Haidouks. Care sunt practic cei mai cunoscuți. Dar vin mai mulți lăutari.

E și un business?

Andrei Dinescu: O să fie, dar pentru mine e mai ales o onoare să stau lângă ei. Fiecare zi petrecută lângă niște lăutari buni pe mine mă saltă ca muzician. Mi-au propus să îi ajut să le găsesc și cântări, și pe partea de imagine. Pentru că în muzica lăutărească, pe cât de bună e muzica, pe atât de prost stau la videoclipuri, de exemplu. E o discrepanță foarte mare. Noi când ne uităm la manele, avem două experiențe foarte distincte. Una e muzica – de mare clasă, și ne pune în genunchi, cu mare respect. Și una e cea video – de care râdem. Și e păcat de muzica lor. Și o să fac pentru ei tot ce pot, fiindcă am mulți prieteni în lumea filmului. E păcat că lumile astea – a muzicii și a filmului – nu comunică între ele.

Ai de gând să supraviețuiești vârstei iisusice?

Andrei Dinescu: Nu mă identific până la capăt cu povestea lui Iisus (râde).

ANDREI DINESCU, CREDINȚA, DACOPAȚII, HIP-HOP-UL, SECURIȘTII ȘI UN PEPENE

Ești creștin practicant?

Andrei Dinescu: Nu. Sunt creștin pe bune. Adică dacă ai avea un aparat de măsurat credința reală, poate că la mine ar bipăi mai tare decât la unul care e toată ziua la biserică. Nu sunt bisericos, nu sprijin ortodoxia.

Și partea rusească a familiei ce părere are?

Andrei Dinescu: Bunica mea e dintr-o familie de intelectuali ruși. Mama ei a fost actriță în anii `20. Nu au fost foarte religioși. Spiritualitatea lor se manifestă altfel. Sunt umaniști. Ceea ce până la urmă coincide și cu ce zicea Jesus.

Ești hipiot?

Andrei Dinescu: Nu m-aș defini nici hipiot, pentru că întâmplător hipioții români sunt unii dintre cei mai rasiști oameni de pe la noi. E ciudat, hipioții din România au alte valori decât cei pe care îi imită mai ales în vestimentație. Și o să ai surpriza ca hipioții adevărați să fie aceia care nu arată deloc a hipioți. E plin de falși hipioți, și naționaliști extremiști și dacopați și rasiști.

Cum te-ai ferit tu de toate capcanele astea?

Andrei Dinescu: Am fost mai bine informat. Familia era mai implicată politic, date fiind toate problemele pe care le-a avut taică-miu, care a fost arestat la domiciliu înainte de revoluție. Și asta ne-a obligat să ne informăm. Eu îi țin minte pe securiștii care ne păzeau casa. Mergeau după mine și la grădiniță. Într-o vară ne-au dat – mie și soră-mii – și un pepene. Mâncau un pepene în fața casei și l-au împărțit cu noi. Nu erau toți la fel de răi sau absurzi. Chestia asta cu dacii e dinainte de `89. Erau protocroniștii, niște moșuleți nebuni, care o țineau p-asta cu dacii, buricul galaxiei, ca să justifice propaganda ultranaționalistă a lui Ceaușescu. N-aveam cum să cad în capcana asta, îți dau seama. Ce e amuzant e că tinerii sunt acum fanii acestor teorii dezvoltate de niște moși comuniști nebuni.

Prin ce medii te învârți tu, de știi atâtea despre tinerii din ziua de azi, că eu n-am mai văzut de ani de zile un tânăr.

Andrei Dinescu: Păi, mă uit la hip-hop-ul românesc, de exemplu. Nu mai au niciun haz. De la droguri proaste, că a fost valul ăla de legale dubioase, s-au creștinat în masă. Și acum ai următorul fenomen: piese de hip-hop cântate de băieți de douăzeci și patru de ani și în trei minute de piesă sunt înghesuite următoarele mesaje – femeile care poartă fuste scurte și se machiază sunt curve, mesaje împotriva homosexualilor, mesaje ultranționaliste. Și mai sunt și habotnici religioși. Mai tineri ca mine cu zece ani, omule! Mai habotnici decât o babă.. Și ăștia au avut youtube de mici, wikipedia, Discovery. Mai sunt și antisemiți… Și înghesuie toată varza asta din capul lor în trei minute de piesă!

Cum te împaci tu cu societatea noastră, în care ești obligat să te învârți?

Andrei Dinescu: Nu sunt obligat, că puteam să trăiesc în pădure. Am ales, și nu-mi pare chiar așa de rău. Oricum, nu sunt parte din vreo lume anume. Adică nu mă învârt nici în lumea rockerilor, nici în lumea hip-hop, nici într-o altă lume. Am colegi, câțiva prieteni și familia, și asta e lumea mea. Am internet, sunt informat cât de rău e pe pământ, câte războaie, cine omoară pe cine, cine delapidează ce. Știm atâtea și nu facem mai nimic, asta mă enervează. Când am început să studiez muzica balcanică și țigănească, am simțit că există și o componentă de vindecare socială în chestia asta.

Adică?

Andrei Dinescu: Știu că o să-mi iau înjurături pentru ce o să spun, dar chiar asta cred: manelele au puterea să mai vindece România. Apropie lumile. La noi parcă tot crește prăpastia dintre clasele sociale. Noi am prins școala aia generală cu clase de treizeci de copii, în care încăpeau toți, copii mai bogați, copii mai săraci, români, țigani, copii de intelectuali, copii de muncitori. Era un schimb bun. Acum, oamenii de vârsta noastră care au copii îi izolează. Lumile nu mai au contact, e o prăpastie între categorii sociale, bazată pe bani. Ce poate să iasă bun de aici?

Tu de ce n-ai stat copil de bani gata la tine acasă?

Andrei Dinescu: Sună sinistru (râde). Nu sunt EBA, nu sunt băiatul lui Adrian Năstase. Taică-miu e poet. Fiindcă îi place să gătească, a deschis un restaurant la bătrânețe. Nu e un afacerist. Nu e chiar atât de bogat pe cât ar vrea el să fie sau chiar să pară. Ion Iliescu i-a pus eticheta asta de moșier. Dar taică-miu e un artist, nici nu știe business, de fapt. Noi nu stăm pe averi. Suntem mai aproape de oamenii care trăiesc de la o lună la alta. A avut idei bune, a făcut niște bani din scris cu Cațavencii, apoi cu gătitul.

De ce gătitul?

Andrei Dinescu: A dedicat enorm de mult timp gătitului la viața lui. Gătește de când îl știu eu. Era normal să devină și bucătar. La noi în casă, tata gătea. Și gătea câte cinci ore pe zi. Se spune că ai nevoie de zece mii de ore ca să fii profesionist într-un domeniu. El are treizeci de mii de ore de gătit. Dar dincolo de pasiunile lui, taică-miu nu e un afacerist, n-are averi, așa că eu n-aveam cum să fiu copil de bani-gata.

Ai moștenit și tu pasiunea pentru gătit?

Andrei Dinescu: Sincer, eu m-am gândit să fac altceva decât ce se făcea deja la noi în familie. Și a fost amuzant, că făcând muzică la un moment dat a trebuit să fac și versuri, fiindcă trebuia să cânt ceva. Mi-a fost foarte greu să scriu texte. Eram nepregătit, mai ales psihologic. Eu nu mă gândeam că voi fi și eu poet, era deja taică-miu. Mi-a plăcut până la urmă să scriu, dar asta pentru că îmi cerea muzica un anumit gen de poezie.

Te-a apăsat numele pe care îl porți? Te-a ajutat, ce ți-a făcut?

Andrei Dinescu: Și bine, și rău. Unii au ură efectiv pe taică-miu. Cei care o duceau mai bine pe vremuri, poate. Nu toți securiștii au reușit să facă afaceri și să fie fericiți. Și îl consideră pe el responsabil de stricarea sistemului care le plăcea. Și au avut boală și pe mine din cauza numelui. Dar mai degrabă e simpatie. Când intra Adrian Năstase într-o piață, toată lumea îngheța. Cu un respect combinat cu frică. Față de omul puternic, care te poate distruge. Când se duce taică-miu la piață, toți îl iau la pertu, îl iubesc și îl simpatizează sincer. E o mare diferență. E popular. Dar sunt mai multe feluri de a fi popular. Unii sunt populari, dar toată lumea râde de ei. Oricum, nu suntem o familie de bașkani. Nu m-am lăsat nici pupat în c#r, nici nu am lăsat să se dea cu ouă-n mine. De ce ar fi dat? Eu nu am vrut să fiu băiatul lui Mircea Dinescu și atât, am vrut să merg pe drumul meu, ceea ce am și făcut. S-a întâmplat natural. Dacă moșteneam miliarde, atunci poate aveam și o responsabilitate față de banii aia. Dar neexistând așa ceva, n-am avut nimic pe umeri. Chestia cu arta – nu m-a obligat nimeni la nimic. M-au ajutat bunicii mei, profesori universitari. Mama mea m-a ajutat. Mi-a citit la literatură rusească de mic…

Vorbeați rusă în casă.

Andrei Dinescu: În casă am vorbit mai mult rusă, cu bunica, cu mama. Cânt și-n rusă. Pe viitorul album cânt două piese în germană, mai avem una în engleză, și facem acum și o manea în japoneză. E o manea veche din anii’90. Se cheamă Ce se întâmplă cu mine? O cântau Parshi-vee. Se pretează la japoneză, o să o facem mai electronică, mai alertă, cred că o să prindă…

Muzica, deci. Muzica înainte de toate.

Andrei Dinescu: Noi avem de fapt două formații. Formația Steaua de Mare a devenit IMPEX, care nu vine de la import-export, deși asta înseamnă numele. Pur și simplu, ne-a plăcut cum sună. Mai avem și formația PC Harem. PC, de la computer. Imaginează-ți o sală cu douăzeci de computere care dansează. E o formație de muzică electronică. Live. Suntem mai mulți – colaborăm, și colegii mei sunt compozitori. Doi fac muzică și singuri.

Și ce planuri aveți?

Andrei Dinescu: IMPEX va scoate un album, cum îți ziceam – avem piesele noastre, compoziții originale, și câteva preluări.

Te-am auzit și pe coloana sonoră de la Umbre (n.r. – serial de la HBO).

Andrei Dinescu: Am făcut-o singur. Slavă cerului, am luat și bani pentru treaba asta.

Mai mult ai băgat bani în muzică până acum?

Andrei Dinescu: De fapt, nu e așa de costisitor cum pare, dacă știi ce scule să iei. Dar să știi că mi-a fost greu să fac studioul. Mai aveam nevoie de 20.000 de euro, și ai mei n-aveau de unde să mi dea. În general, ei m-au sprijinit, n-am vândut niciun instrument de când aveam șaișpe ani și până acum, dar n-aveau de unde să-mi dea banii ăștia. Așa că m-am gândit singur ce să fac, și am scris un proiect european, am învățat singur cum să fac asta – am făcut proiectul cum m-a tăiat capul, și am luat banii. Și de aici… Am aplicat pentru o finanțare europeană pentru tineri antreprenori care vor să-și deschidă prima afacere. M-a enervat că mă uitam pe stradă câte SUV-uri trec. Mașini care costau de două ori cât studioul meu. Mi-am zis că bani trebuie să fie pe undeva (râde). Am luat 23.000 de euro cu un proiect scris doar de mine. Am făcut ca o compunere de clasa a IX-a: eu îmi doresc să fac un studio care să fie așa-și-așa…

Cum să fie?

Andrei Dinescu: Vreau să produc lăutari vechi și noi. Bătrânii cântă lăutărească, tinerii cântă manele. Dar de fapt, și unii și alții cântă de toate – e aceeași școală. Sunt mii de muzicieni buni în România – e o lume întreagă! Pe care nu o cunoaștem. Sunt patru formații de jazz în toată țara, poate zece acceptabile de rock. Aici avem mii de muzicieni țigani deosebiți. Mii!

Ce înseamnă inelul pe care îl porți pe deget?

Andrei Dinescu: Este coroana regelui de la șah. Mi l-a dat o prietenă. Faza amuzantă e că acest inel mi-a fost furat, apoi mi l-am cumpărat singur. Am fost la niște cursuri de dans, l-am scos și l-am lăsat pe un pervaz, cineva mi l-a furat. M-am gândit unde s-ar fi putut duce cu el și l-am găsit în amanet. Așa că mi l-am cumpărat de acolo înapoi. Inițial am fost încoronat de o prietenă, și apoi m-am încoronat singur (râde).

Tu la liceele de muzică în care ai fost, ai avut mulți colegi romi.

Andrei Dinescu: Da, foarte mulți, unii erau din familii vechi de lăutari. Unii își ascundeau originea. E de înțeleg de ce o fac: nu le-a trecut trauma din Al Doilea Război Mondial. N-ai cum să-i condamni la ce s-a întâmplat, cu Holocaustul… Unii părinți romi nici nu le-au vorbit copiilor despre asta. E păcat, pentru că etnia contează. Iar cultura romă e deosebită. Eu aș fi mândru să mă declar rom. Romii nu trebuie să se ascundă, ci dimpotrivă – să fie mândri! Sunt și avantaje în a fi țigan. În România nu se vorbește și despre asta. Nu există lucru pe lumea asta să fie doar rău. Se vorbește enorm de mult despre dezvantajele faptului că am fost parte din Imperiul Otoman. Stai un pic, că au fost și enorm de multe avantaje! De cultură și civilizație. Când eram noi sub turci, Istanbulul era New York-ul lumii de atunci. Tot așa e și cu țiganii – ei sunt poarta noastră deschisă către Orient, avem acces la această lume fascinantă, și noi ce facem?

„Se vorbește enorm de mult despre dezvantajele faptului că am fost parte din Imperiul Otoman. Stai un pic, că au fost și enorm de multe avantaje! De cultură și civilizație. Când eram noi sub turci, Istanbulul era New York-ul lumii de atunci.”
ANDREI DINESCU, MUZICIAN