Întâlnire cu scriitoarea Ioana Cristina Casapu: „Inima este cel mai puternic motor, e de neoprit”

- - 8- 353 vizualizari


La drum, prin București, orașul în care s-a născut, și Berlin, orașul în care trăiește azi, alături de scriitoarea și jurnalista Ioana Cristina Casapu, autoarea romanului „Deviații de Stereo”, în centrul căruia se regăsește o generație – generația Y. În rândurile care urmează, se vorbește despre România văzută din interior, dar mai ales din afară, despre aspecte din lumea omului modern – de la depresie, la internet, despre literatură, creativitate, întâlniri, cum e aceea cu Nora Iuga, jurnalism, pasiuni, viață. Căci „viața omului modern este o căutare a timpului pierdut, una de cursă lungă”, așa spune Ioana.

Autoportret. Cine ești tu, Ioana? Unde te-ai născut, cum ai copilărit, cum ai ales ce vrei să studiezi, ce vrei să faci?M-am născut la București, într-un februarie cu multă zăpadă, la ora 17:45, în timp ce la televizor se transmitea filmul Othello. Am copilărit într-un imaginar bogat, populat de povești pe care le inventam singură sau cu bunica mea, într-un apartament din cartierul Titan al capitalei, vorbind cu animalele imaginate de mintea mea și născocind emisiuni radiofonice pe care le înregistram pe casete audio, sau desenând și scriind cap-coadă reviste închipuite. Am urmat facultăți de economie și de publicitate și am ales abia mai târziu în viață subiecte de studiu care mă interesau cu adevărat: psihologie, sociologie, media, experimente artistice. Vreau să scriu cărți, să cercetez resorturile inimii și să ajut alți oameni să își spună poveștile.

Roman. În 2016, publicai romanul Deviații de Stereo – o radiografie la 360 de grade a generației Y din București. De ce acest subiect? Cum ai scris romanul?
Am scris, pur și simplu, despre viața mea de atunci, cu oamenii din ea și cu întâmplările care ne interconectau, acum zece-unsprezece ani, când Internetul devenise o parte relevantă în jurul prieteniilor, relațiilor, felului în care accesam informație și trăiam atunci în București. Nu a fost plănuită ca o carte despre o întreagă generație, a pornit de la un blog pe care îl țineam mai mult pentru mine ca o sumă de însemnări pe parcursul anilor și de la lucrurile care mi-au populat viața atunci. Cartea asta a fost, dacă vrei, despre felul în care ne schimbă social media circuitul vieții, cu toți oamenii pe care îi întâlnim astfel, cu felul în care dinamica socială se modifică, cu modul în care relațiile apropiate se transformă atunci când viața se mută cu jumătate de picior pe Internet, și mai puțin despre o poveste de dragoste, chiar dacă asta ar putea părea tema centrală. Nu mi-am propus să scriu un roman în care să se regăsească o mare parte dintr-o anume generație, dar mă bucură faptul că unii oameni îl consideră actual și astăzi, la peste 10 ani de când m-am apucat să culeg notițe pentru el. Volumul l-am scris într-o săptămână, presată de un deadline pentru un concurs, folosind materialele adunate de la 18 ani.

Berlin. Trăiești între București și Berlin. Cum a început aventura ta berlineză?
M-am îndrăgostit de un bărbat, am scris câteva lucruri despre asta în niște poezii, poeziile au fost publicate de o revistă mare din Berlin, iar revista m-a întrebat dacă vreau să îi fiu redactor-șef. M-am mutat în septembrie 2015 cu trei valize, fără așteptări și fără planuri prea mari, iar viața s-a dat peste cap pentru totdeauna. Eu cred că multe dintre lucrurile fabuloase care mi s-au întâmplat au fost switch-uri de destin de felul ăsta, care au început cu o iubire sau cu o aventură emoțională ce a schimbat cursul vieții, dar mie mi-a plăcut mereu să trăiesc ca în filme, să sfidez monotonia vieții cu bilete de avion și cu povești trimise peste oceane, unii numesc asta instabilitate emoțională, eu cred că e un experiment continuu cu viața. Françoise Sagan spusese odată O să trăiesc prost dacă nu scriu și o să scriu prost dacă nu trăiesc, acest principiu a fost piatra mea de hotar și atunci când am aterizat în orașul care acum mi-e acasă.

Jurnalism. Ai scris pentru o serie de publicații germane, dar și de la noi. Cum ți-ai descrie activitatea în presă, ce te interesează ca jurnalist?

În momentul ăsta mă interesează să învăț și să experimentez mai mult cu formule clasice. Mulți ani am scris de capul meu, urmându-mi pur și simplu instinctul și glasul interior. Cu timpul asta s-a schimbat, acum mă preocupă mai mult să scriu. Am scris mereu cu o audiență în minte, și cred că activitatea mea în presă e diversă, însă nu s-a întâmplat până acum prea mult în afara zonelor care m-au preocupat fundamental: relațiile interumane, sănătatea emoțională, psihologia iubirii moderne, muzica.

Prietenie. Ne-am obișnuit să te vedem adesea în compania Norei Iuga. Ce vă leagă, dincolo de dragostea pentru Berlin, dacă ar fi să amintim Berlinul meu e un monolog? Ce ai învățat de la Nora Iuga despre literatură, despre viață?
Berlinul îl poți privi și așa, Nora are dreptate. Eu îl numesc uneori un monolog în [acorduri de] Brian Eno despre toate lucrurile pe care nu le-am făcut. De la Nora am învățat, cumva, că literatura e importantă, dar viața trăită în spatele ei e și mai importantă. Literatura e mai curând despre a face sex și a nu avea copii, dacă vrei, viața e invers.

Alături de scriitoarea Nora Iuga.

Creativitate. De curând, ne-ai invitat la Embody Through Storytelling, un workshop de coaching ce promovează exprimarea creativă. Despre ce este vorba, cum a apărut ideea acestui workshop, cum va continua proiectul și cui se adresează?

Am început să lucrez la acest program de coaching în urmă cu șase luni. A fost o perioadă decisivă, în care am ales să renunț la multe vicii, oameni sau contexte nefavorabile vieții mele. Ai putea crede că viața mea de acum e super plictisitoare, dar sunt chiar și eu surprinsă că a ieșit mai degrabă superbă. Viața mea era foarte dureroasă și fiecare zi era o provocare înainte de asta. Nu mai eram neapărat funcțională, nu știam ce vreau să mai fac cu viața mea, și mă simțeam atât de burnt out, încât mi-era aproape imposibil să mai lucrez sau să îmi caut proiecte noi. Am acceptat mulți oameni lângă mine care erau epuizați emoțional și indisponibili pentru că, într-un fel, așa eram și eu. Nu mai știam cine sunt, și cred că asta se aplică multor oameni ce experimentează o criză personală după vârsta de 30 de ani, sau chiar mai devreme. Nu este o problemă a generației Y, este o situație globală, indiferent de vârstă sau mediu, trebuie doar să privim în jur și să vedem epidemia de depresie care ne afectează. Așa am început să lucrez la workshop și la un program mai elaborat, care e gândit pentru sesiuni de 7 săptămâni de coaching, pentru oameni care au nevoie de sprijin și mentorat, în principal adulți care doresc să se conecteze la sursa nealterată de pasiune și bucurie din interiorul lor, și să învețe cum să mențină o curiozitate naturală atunci când se confruntă cu blocaje mentale sau emoționale.

Omul de azi. Blocaje, depresie, dezvoltare personală – cum te raportezi la aceste aspecte ale vieții omului modern?

O prietenă mi-a spus cândva că depresia înseamnă să te trezești într-o dimineață însorită de luni, să mergi la muncă și să urăști tot nonsensul muncii pe care o faci pentru a-ți putea plăti chiria. Asta se întâmpla acum 10 ani. Astăzi, oamenii deplâng faptul că au reușit să-și orânduiască independența, sexualitatea și finanțele cu grație, precum și să-și curatorieze viața online într-un mod cât mai apropiat de perfecțiune, dar tot nu au scos-o la capăt cu fericirea. Nonsensul nu poate să fie mai clar atunci când trăim după scopuri ce trebuie bifate, dar asta nu înseamnă că ai nevoile fundamentale împlinite. Pacea și serenitatea îți sunt vândute în e-book-uri de 3 dolari, rețete pentru relații de succes despre cum să vrăjești bărbatul viselor tale și să-l capturezi în căsnicie sunt vârful marketingului editorial. Liste despre cum să te pui pe picioare după o cădere nervoasă apar în newsfeed zilnic. Armate de terapeuți apar ca ciupercile după ploaie promițându-ți să te facă bine. Așa că întrebarea e: ne-am pierdut pe drum? Sau ne-am pierdut cu adevărat abilitatea de a fi fericiți? Odată am căutat pe Google cum să te distrezi când ești deprimat și am găsit exact zero rezultate. Așa că am scris un studiu despre asta. Faptul că nu am găsit nimic care să îmi răspundă la întrebarea asta umană, banală, m-a îngrijorat, părea că nici măcar un articol viral de pe Buzzfeed nu ar fi acoperit subiectul. Ceea ce m-a făcut să mă întreb cum se descurcă oamenii cu depresia, dacă distracția pare disociată de această epidemie. Și aici avem o întrebare și mai problematică – a fost plăcerea complet eliminată ca drept universal al celor care suferă de depresie?

Viața omului modern este o căutare a timpului pierdut, una de cursă lungă. Jung a scris o carte numită Modern Man in Search of a Soul, și, chiar și pentru cei care nu au citit acest volum, titlul este auto-explicativ. Noi trăim astăzi într-o lume care ne oferă pe tavă soluții la orice pas pentru toate problemele omenirii, dar realitatea e că nu ne naștem și nici nu suntem pregătiți să ne confruntăm cu lucrurile astea până când nu vrem, efectiv, să fim nimic mai mult și mai puțin decât noi înșine. Să fii tu poate fi un lucru înspăimântător, mai ales că procesul de a afla cine ești de fapt e unul lung și adesea foarte dureros, e nevoie de multă răbdare și reziliență ca să nu te pierzi și mai tare pe tine.

Cei care caută sprijin în mentorat, în terapie integrativă și în cursuri de dezvoltare personală au ajuns la un platou în viețile lor, sau la un punct de cumpănă, de regulă. Sunt oameni care au, poate, foarte mult succes în carieră, dar viețile lor personale au de suferit. Sau, sunt oameni care au o viață stabilă și confortabilă, dar nu se simt împliniți cu ceea ce fac. Mai sunt și persoane care traversează o criză existențială și se confruntă cu prăbușirea tuturor elementelor de stabilitate din viețile lor și au nevoie de un start nou. Ceea ce încerc să ofer prin programul acesta nu este un panaceu universal pentru toate tipurile de provocări ale lumii cu care ne confruntăm, ci mai degrabă un plan de lucru pentru ca acești oameni să își poată accesa și utiliza resursele interioare de forță creatoare, pe care uită adesea că le au, capacitatea cu care își pot construi așa cum vor viitorul ideal pentru ei.

Avem dreptul să simțim lucruri și să nu ne fie rușine cu ele. A simți nu este o greșeală. O greșeală este să polemizăm dacă este politically correct sau drăguț să vorbim despre sensibilitățile și vulnerabilitățile acestei lumi și despre sănătatea emoțională în mod public. Este necesar și sănătos, ba chiar și drăguț, la finalul zilei, să știi că nu ești singur, perfect sau nebun. Viața este foarte scurtă, mesajul meu este fiți cine vreți să fiți, sunteți suficient de buni, oricum. Toate emoțiile sunt tranzitorii.

România. Ce îți place și ce îți displace în România anului 2018? Ce ar fi de făcut?

Uneori România pare o fată tristă cu ambiții de pension, care ar fi putut avea un destin prosper dacă nu ar fi trăit auster, care a devenit o bătrână doamnă într-un azil, unde încă vorbește pe limba nimănui și a tuturor, care încă așteaptă să se împace cu trecutul ei, care-și schimbă năravul mai des decât părul, care încă își dă în cărți ca să-și ghicească viitorul, și care, când nu mai rezistă, își mai pune poalele în cap din când în când. E și asta o poveste, dacă vrei.

Eu mă feresc să discut despre politică, dar mai e și un alt fel de politică interioară de funcționare a noastră, a fiecăruia, și cred că aici oamenii întâmpină rezistențe sau blocaje. Mi-ar fi plăcut să cresc într-un mediu care să-mi hrănească mai mult încrederea în mine și care să îmi ofere mai multe modele sau acel mentorat pe care începem să îl căutăm mai tîrziu în viață ca să suplinim o lipsă. România are nevoie de asta la nivel de valori individuale, de încredere în forțele proprii, căci știm că nu putem controla ce se întâmplă în jur, dar avem control complet asupra reacțiilor noastre și a felul în care le folosim. Mi-ar plăcea să văd mai mult accent pe valori și pe gratificarea părților bune, inclusiv pe social media, unde, îți dau un exemplu recent, am fost nevoită să caut mult un clip cu discursul unei sportive celebre, pentru că totul era parazitat de filmulețe despre o primăriță hulită.

România ca mental colectiv are multe patologii de depășit în plan social pentru a se putea uita cu realism la ziua de mâine.

Ioana Casapu și Nora Iuga

București. Cum arată timpul tău în București?

Încerc să îl umplu cu cât mai multe activități și cu cât mai multe întâlniri. Bucureștiul mi-a alimentat mereu acea stare de nestatornicie, m-a făcut să cred că viața e mereu în altă parte. Singurul fel în care mă pot bucura acum de contactul cu orașul e să nu las momentele statice să se strecoare pe sub pielea mea. În felul ăsta pot accesa un sentiment melancolic, de dor, pot privi mersul acolo cu un pic alți ochi, mai blânzi.

Pasiuni. Ce și de ce te pasionează, pe lângă scris?
Mă pasionează dansul, Bernard Shaw spunea că dansul este expresia verticală a dorinței orizontale, cred că are dreptate.

Generații. Cum vezi generația ta în literatura autohtonă? Dar în activismul social? Cum ai compara-o cu aceeași generație din Germania?

Internetul a liberalizat comunicarea, inclusiv pe cea literară, și a dizolvat o parte semnificativă din granițele publishing-ului tradițional, iar asta se întâmplă la un nivel accelerat care nu mai vizează o anume generație sau o anumită demografie, ci pe toată lumea, indiferent de vârstă. În activismul social, povestea asta se traduce în verbalizarea unor situații care în mod normal nu ar fi ajuns supuse proslăvirii sau oprobriului public, dar există și un fel de trend care favorizează opiniile extreme și mai puțin zonele gri, moderația, nuanțele vaste pe care le implică orice problemă care ajunge în spotlight.

Proiecte. Ce scrii acum, ce proiecte ai?

Am un proiect on-going numit viața de adult la Berlin, și asta îmi ocupă cam tot timpul (râde). Cartea la care lucrez acum vizează subiectul ăsta, și e tot un memoir. Nu am lucrat niciodată altfel decât cu perioade întinse de timp, mi-am spus mereu că trebuie să trăiesc să am ce povesti, mai curând decât să public o carte pe an în care aș simți că nu am nimic relevant de comunicat.

Poveste. Spune-ne o poveste reală, cea mai frumoasă din câte ai trăit până acum.

În februarie 2015 am trimis o poezie la o publicație din Berlin cu un număr uriaș de cititori. Tocmai mă urcasem într-un taxi, în noaptea zilei mele de naștere, când am deschis e-mailul (defect profesional) și am citit mesajul ce mă anunța că poezia urma să fie publicată chiar a doua zi. Mi-am petrecut acea zi plutind într-o bulă pufoasă de emoții amestecate, ascultând Kate Bush în sufrageria plină de resturi de la cina aniversării, sticle, lumânări și cadouri. În aceeași zi am primit un mesaj de la tatăl meu, care se afla pe un continent îndepărtat. Mi-a spus: „M-ai învățat cuvântul dor. Ești universală”. Am plâns și am râs la gândul că pentru prima dată cuvintele mele făceau înconjurul lumii, înainte ca eu să o fac, iar zecile de mii de oameni care au citit acele gânduri erau acolo, în sufletul meu.

Întâlniri. Dintre toate întâlnirile profesionale de până azi, care rămâne cea mai importantă pentru tine și de ce?

Întâlnirea cu publicul, acolo în spațiile dintre cuvinte și în scrisorile sau mesajele de la cititori, de la străini, de la publicații cu care am lucrat. Dacă am reușit să fac un om să simtă ceva, țelul meu e îndeplinit.

Inspirație și modele. Ce te inspiră, ce scriitori preferați ai? Ce publicații urmărești?

Mă inspiră viața, așa cum e. Scriitorii care mi-au adus bucurie, alinare sau direcție în clipe de cumpănă au fost Michel Houellebecq, Eve Babitz, J. R. Moehringer și Joan Didion. Însă pe mulți dintre scriitorii pe care îi apreciez i-am descoperit în căsuța de mesaje de la revistele unde eram redactor-șef, oameni ce își aruncau gândurile, uneori anonim, în eter, pentru a atinge alți oameni, și asta era de fapt marea împlinire, să poți avea acces la un spațiu atât de intim din sufletul unor necunoscuți.

Întoarceri. Iei în calcul să te stabilești vreodată definitiv în România? De ce?

Unii spun că pe măsură ce îmbătrânește, omul e din ce în ce mai tentat să se întoarcă pe meleagurile unde s-a născut. Alții zic că nu putem fi fericiți decât pe pământul de unde ne tragem. Nu știu dacă iau asta în calcul, pe mine mă hrănește balansul ăsta între mai multe granițe, n-am simțit că m-aș putea lega de un singur oraș, mi-am găsit fericirea departe de locul unde m-am născut și adesea, aflându-mă la drum. Sigur că această nestatornicie are părți bune și părți mai puțin bune, nu știu dacă e de cursă lungă, însă acum, pentru mine, e o perioadă de explorare și de creștere, și încerc să ofer copilului meu interior toate oportunitățile de dezvoltare pe care mi le cere.

Motivație. În ce crezi, ce te motivează?

Cred în reziliența inimii, în capacitatea ei organică de a se reinventa chiar și după cele mai mari cutremure. Inima este cel mai puternic motor, este de neoprit.

Uneori România pare o fată tristă cu ambiții de pension, care ar fi putut avea un destin prosper dacă nu ar fi trăit auster, care a devenit o bătrână doamnă într-un azil, unde încă vorbește pe limba nimănui și a tuturor, care încă așteaptă să se împace cu trecutul ei, care-și schimbă năravul mai des decât părul, care încă își dă în cărți ca să-și ghicească viitorul, și care, când nu mai rezistă, își mai pune poalele în cap.” (Ioana Cristina Casapu, scriitoare)

Foto: Lucian Brandt, Vlad Rotaru, Irina Gache, Oleg Yakovlev

8 recommended
comments icon 0 comments
353 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

Mihai Constantinescu, directorul Festivalului „George Enescu”: „Am ajuns sus și nu mai putem să dăm înapoi. Până la urmă, este vorba despre un brand de țară”

-

În așteptarea Concursului Internațional „George Enescu” din acest an, ce se va desfășura la București între 1 și 23 septembrie, vă propunem o întâlnire cu directorul Festivalului „George Enescu”. Mihai Constantinescu, recent desemnat și coordonator general al ... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Catinca Maria Nistor, actriță și manager de festival: „Trăim vremuri în care informația este la un click distanță, e păcat să nu folosim asta ca pe un avantaj”

-

Bucureștiul a găzduit, la început de iulie, o nouă ediție a Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru (FIST), care a adus aici trupe ale unor importante școli de profil din Milano, Paris sau Sankt Petersburg. Despre cum sună viitorul în teatru, am stat ... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Ioana Nicoară, artist vizual: „Generația mea se zbate între supraviețuire și compromis, între lipsă de sol și sinceritate, între procrastinare și workaholism”

-

­Ioana Nicoară s-a născut la București, în 1990. Este unul dintre tinerii artiști vizuali de la noi ale căror lucrări ne-au atras atenția în ultima vreme. Cum se vede România de acum prin ochii unei artiste născute imediat după Revoluție și care sunt provocări... Mai mult »

Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !