Mihail Vakulovski, scriitor: “Trăim vremuri excepţionale din punct de vedere literar”

- - 12- 267 vizualizari

Mihail Vakulovski s-a născut în Uniunea Sovietică. Este basarabean și despre ruși crede la fel ca mama lui: “cultura rusă este de la ăla de sus, iar Rusia e de la ‘ducă-se pe pustii’”. A venit în România acum douăzeci și doi de ani să facă doctoratul în Litere, la București. S-a îndrăgostit de o ardeleancă și s-a stabilit la Brașov, unde trăiește și scrie până în zilele noastre. E o voce inconfundabilă în peisajul literar românesc. Lui Mihail Vakulovski nu îi este frică să fie incomod.

Un articol de Andrei Crăciun

Mihail Vakulovski, scriitor, doctor în literatură (în optzeciști), traducător din limba rusă, librar în Brașov, gazetar cultural, suflet al unui cenaclu literar și al revistei Tiuk. Pentru aceia dintre noi care au deschis mai târziu ochii spre cărți: cine este, totuși, Mihail Vakulovski și încotro se îndreaptă el?
Tocmai am citit un titlu, în Gazeta Sporturilor, no: „Pământul ESTE AMENINȚAT. Avertisment ÎNFIORĂTOR: Trebuie să plecăm URGENT”. Vorba ta – ÎNCOTRO? Sincer, nu mă prea gîndesc la mine. Scrisesem într-un existem despre asta, că, auzindu-i pe alţii povestind despre mine, îmi vine să-mi zic dumneavoastră. Hai să caut acel fragmentiuk, pentru că asta contează pentru mine: ce scriu, iar pe cititori ar trebui să-i intereseze ce scriu şi, când fac cenaclu, ce scriu invitaţii mei. Iată un poem  din „Riduri”, cea mai recentă carte de poezie a mea:


„treci prin viaţă ca un monitor de schi în timpul lui liber pe sub teleferic
şi doar umbra te te ştie mai bine decât tine

tatăl tău zice: culoarea ta preferată este albastrul

întotdeauna ai vrut să fii muşchios

                                                        zice

şi nu te recunoşti deloc în ce povesteşte el despre tine

mamă-ta zice că ţi-a făcut mâncarea care-ţi place cel mai mult

şi nu mai înţelegi nimic

soră-ta îţi aduce ultimul roman al ‘scriitorului tău preferat’. What?!

colegii de facultate povestesc despre tine la televiziunea naţională

îi asculţi şi-ţi vine să-ţi zici dumneavoastră.”

Povestea mea e foarte lungă şi începe de la primul Vakulovski de care ne povestea tata în copilărie, care a venit în Moldova din Polonia, prin Cetatea Albă, ca să fie „pisari” (scriitor, în rusă) pentru jumătate de Moldova, în cealaltă jumătate ducându-se frate-so, care s-a cărat mai apoi la Moscova (avem neamuri şi acum acolo, realizatori TV, directori de edituri, scriitori). Ăsta din zona noastră s-a îndrăgostit de-o localnică din Antoneşti şi a rămas aici, unde au locuit toţi vakulovskienii de până la generaţia noastră, plecaţi în lume – şi eu, şi frate-meu. M-am născut în URSS, am participat la Marile Adunări Naţionale din 1989 şi la evenimentele de atunci, am făcut facultatea la Chişinău, apoi am lucrat câţiva ani (lector la Universitatea Ion Creangă şi cercetător ştiinţific superior la Academia de Ştiinţe), după care am făcut doctoratul la Bucureşti. Acum locuiesc (din 2000) la Braşov, din motive poetice, identice cu ale acelui prim Vakulovski din Moldova – aici mi-am găsit perechea. Dar evadăm foarte des – sunt suficiente 2-3 zile libere ca să zburăm undeva, nu stăm deloc pe loc (aşa făcea şi tata, aşa face şi frate-meu, acum e în Belgia, acum o săptămână era la Bucureşti şi Timişoara, noi am fost în anul ăsta în Israel, Santorini, Italia şi Malta, urmează imediat Polonia, apoi Georgia, apoi Antoneşti şi vara va intra pe ultima sută de metri. Avertisment ÎNFIORĂTOR: vara va trebui să dispară URGENT!).

 

Literatura română contemporană de astăzi cum e? Ce îi lipsește ei pentru a avea să spunem succesul noului val din cinema-ul românesc?
Literatura de aici şi acum are o viaţă foarte vie, intensă, diversă, frumoasă; cred că trăim vremuri excepţionale din punct de vedere literar. Se scrie şi se publică prea mult şi unele cărţi foarte bune nu prea ajung la public, fiind publicate la edituri mici, în oraşe de care auzim doar la ştirile de la ora cinci. Dar până la urmă sper să se salveze cărţile foarte bune. Uite, ruşii recent l-au descoperit pe Daniil Harms şi acum e tradus în toată lumea, cu succes internaţional. Cristian Popescu n-a avut prea mare succes în timpul vieţii, dar e un poet care cu siguranţă va rămâne în istoria literaturii. Şi generaţiile tinere au scriitori extraordinari, chiar destul de mulţi, poate că mai e nevoie de nişte antologii, mai multe traduceri, ecranizări, premii. Sunt convins că literatura de acum e mult peste cinematografie şi teatru, doar că filmele şi piesele de teatru au efect imediat (dar la fel de repede mor, dispar, se uită, expiră), pe când literatura nu se lasă descoperită atât de repede.

 

Ce planuri ai cu scrisul dumitale? La ce să ne așteptăm noi, cei care te citim și îți apreciem literatura?
Tocmai am publicat, împreună cu soţia, „Dialoguri metalice”, la Casa de Pariuri Literare, un volum de interviuri cu vedete internaţionale din muzica rock, de la Serj Tankian la Tiamat. Apoi, am reeditat „Riduri”, că se epuizase primul tiraj şi cartea e căutată în continuare, spune editorul. Şi mai sunt prin librării ultimele două volume din trilogia „Tovarăşi de cameră”. Deşi, înainte de „Riduri”, mi-am propus să nu mai scriu poezie şi critică literară, în primul rând sunt poet şi poezia nu mă lasă chiar aşa. Scriu poezie în continuu, mult mai rar decât înainte, ce-i drept, dar fac poezie doar când se agaţă de mine şi nu chiar pot să scap de ea. Nu mai caut poezia, ca înainte, scriu doar când nu mă lasă ea în pace. Am şi acum vreo două manuscrise de poezie, dar nu mă grăbesc deloc să le public. Următoarea mea carte va fi de proză, până la ultima corectură s-a numit „Footoaparatul”, iar acum i-am găsit alt titlu: „Tata mă citeşte şi după moarte” şi e exact despre ce spune subtitlul: „(poVeste 18 + / despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”. Nu seamănă cu nimic, din literatura română, cel puţin, doar poate cu un manuscris pe care n-am fost în stare să-l termin după moartea tatălui: „Totul, aproape totul despre tata”, care, probabil, va urma, dacă n-o să i-o ia înainte vreun volum de existeme. De când muncesc la librărie nu am timp şi energie şi de traduceri, aşa că am refuzat ofertele de la edituri. Acum traduc doar foarte rar şi numai de plăcere, aşa cum făceam la începuturi. Am recitit toată proza scurtă a lui Kuprin, care mi-a plăcut mult în şcoală, am făcut o selecţie şi am început să le traduc în ordinea preferinţelor. Va fi o antologie beton (am ofertă de la o super editură, dar, ca şi în cazul poeziei, nu mă grăbesc deloc – important e să iasă la sfârşit ceva foarte bun)!

Ce îți place cel mai mult în România? De ce nu ai plecat de aici, să te stabilești și dumneata în – nu știu – Suedia? Ce te-a reținut?
Păi, eu am venit în România, am venit la doctorat, numai că viaţa a avut planuri mai serioase, mi-a scos-o în cale pe Carmina şi ştii cum îs ardelenii, nu pot fi scoşi din Ardeal. Plec mereu, dar doar în turism şi acasă.

Fratele dumitale, Alexandru, trăiește și creează la Chișinău, nu te-a atras gândul retragerii în Basarabia? Unde e, de fapt, acasă pentru Mihail Vakulovski?
Frate-meu a venit o dată cu mine-n România, în 1996, eu – la doctorat, el la facultate, din anul III de la Filologia din Chişinău în anul pregătitor la Litere Cluj, cu arabii şi africanii, să înveţe limba – c-aşa-i frăţia româno-română. N-ar fi plecat nici el de la Cluj, dacă n-ar fi fost expulzat, poveste arhi-cunoscută. Pentru mine acasă e-n casa părintească, în Antoneşti, str. Alexei Vakulovski nr. 5, apoi la Braşov, unde locuiesc de 18 ani. Viaţă subtâmpitorească.

Basarabia e România? Dar Republica Moldova?
Da!

În România se remarcă o privire ostilă către Rusia – este ea, la zi, justificată? Dumneata ai acces și la limba rusă, poți citi ce se petrece și la est, și la vest de țara noastră? Cum e cu Rusia? Vrea să ne facă răul?
Rusia e o ţară din care fug artiştii, fostele mari glorii (cum e Kasparov), politicienii, chiar şi foştii securişti (majoritatea – rezolvaţi, vezi Litvinenko), scriitorii sunt urmăriţi şi călcaţi cu tirurile (Sorokin, acum la Berlin), opoziţia e băgată la puşcărie. Rusia e o ţară care ocupă Crimeea ca-n evul mediu c-aşa are ea chef, a atacat Ucraina, pe care-o ţine în război de atâta vreme, după ce s-a distrat în Cecenia şi Afganistan. Rusia are Transnistria în Republica Moldova, o zonă hiper-înarmată, de unde poate ataca oricând. Cultura rusă este de la ăla de sus, iar Rusia e de la „ducă-se pe pustii”, cum ar zice mama.

Cum ți se pare că e situația astăzi în România? Se îndreaptă țara într-o direcție greșită? Sau cum e? Ai timp să te implici civic, te interesează? Protestezi? Ești angajat social? Cum procedezi?
Da, am reacţionat mereu la nedreptăţi, fie că erau daţi afară nişte scriitori de la o revistă a Uniunii Scriitorilor (vezi cazul Stoiciu), fie că era neîndreptăţit Goma, fie că era scos din spaţiul locativ Radu Aldulescu etc. Cât despre politic – am ieşit în stradă, m-am revoltat, am ironizat, m-am enervat, am votat, dar ciuma roşie… se mişcă în continuare. Până n-o să dispară PSD-ul, ţara asta n-o să se facă bine.

Dar lumea, lumea ce face – încotro merge ea? Ne-am pierdut busola sau ce-am făcut?
Aşa se pare. Ţi-ai imaginat vreodată că Firea va deveni primarul Bucureştiului? Trump – preşedintele Statelor Unite ale Americii? Dodon – al Republicii Moldova?

Care a fost cea mai frumoasă perioadă din viața ta în România? Și de ce atunci? Ce s-a pierdut de atunci, dacă s-a pierdut ceva?
Prima oară am ieşit din URSS/Republica Moldova în România, la Braşov, veneam cu manuscrisul volumului de debut, „Nemuritor în păpuşoi”, la Alexandru Muşina, după prefaţă. A fost dragoste de la prima vedere, întâlnirea cu Braşovul. Dar aceea a fost doar o vizită, chiar dacă de neuitat. Dacă citeşti „Tovarăşi de cameră”, poate că simţi mai multă energie, acţiune, viaţă în prima parte, „Student la Chişinău”, dar perioada doctoratului, descrisă în a treia parte, a fost ceva unic, perioada libertăţii adevărate, când făceam exact ce-mi plăcea. Adică studiam, citeam, scriam şi făceam ce-mi cerea sufletul şi trupul meu tânăr şi puternic. Foarte frumoasă a fost şi perioada braşoveană după ce m-am obişnuit cu oraşul. Veneam din oraşe mari, capitale, Chişinău şi Bucureşti, unde se întâmplau chestii faine zilnic, într-un oraş unde nu se întâmpla mai nimic, atunci, şi era foarte greu să mă adaptez, mai ales că era şi mult mai frig, iar băiatu’ e născut în august, crescut primul an din viaţă la bunici, pe căldură mare. Poate c-o să mă crezi că radiourile locale intrau peste emisiunile lui Andrei Gheorghe şi Răzvan Exarhu când voiau muşchii lor, dar că o vedetuţă locală îşi continua emisiunea peste mai mult de jumătate de repriză din meciurile de miercuri joi din Liga Campionilor Europeni poţi să crezi? Apoi a venit perioada când am călătorit foarte mult cu Carmina prin zona Braşovului, apoi prin ţară şi prin străinătate, cred că atunci a fost cel mai frumos. Acum nu m-aş mai întoarce la Bucureşti pentru nimic în lume, de altfel, s-a întâmplat să lucrăm amîndoi la Bucureşti (eu la Institutul Român de Istorie Recentă, iar ea – la Ministerul Educaţiei), dar am rămas tot la Braşov cu (a)casa. Dar sper ca cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea în România să urmeze. Să zicem că fac revista Tiuk pe bani, cu salarii, adică, cu aceiaşi oameni – Carmina, Sandu, Dan, care se mută la Braşov, scriu, călătorim, traduc, fac sport, CenaKLUbul Tiuk merge înainte (băgăm bilet de intrare? Nu, arta e pentru toată lumea, serios!), organizez o tabără de creaţie, vila pentru scriitori e mereu plină de prieteni, într-o lume fără PSD, fără războaie.


„Se scrie şi se publică prea mult şi unele cărţi foarte bune nu prea ajung la public, fiind publicate la edituri mici, în oraşe de care auzim doar la ştirile de la ora cinci. Dar până la urmă sper să se salveze cărţile foarte bune”
Mihail Vakulovski, scriitor

 

12 recommended
comments icon 0 comments
267 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun