Alex Voicescu, fondatorul editurii Herg Benet, casă pentru mulți tineri scriitori români, vorbește despre cât de puțin citesc, de fapt, românii, și ce e de făcut pentru a schimba direcția în cultura noastră. Un interviu care te îndeamnă la reflecție adâncă.

Andrei Crăciun

Alex Voicescu, scriitor și director de editură care nu e străină de publicarea multor tineri români. Care e povestea lui Alex Voicescu scriitorul? Cum te-ai apucat de această frumoasă meserie? Este o meserie sau un hobby?

La început a fost “hobby” fix între ghilimele. Am o licență în filosofie și una în drept internațional și am fost doar tangențial implicat în domeniul editorial până să iau în 2010 decizia de a înființa Herg Benet. Am zis între ghilimele pentru că am fost întotdeauna un fan înfocat al cărții, dar divagându-mi la un moment dat viața – tânăr și speriat fiind de lipsa de perspective ca filosof (nu am practicat niciodată domeniul juridic) – în ceea ce se cheamă creație publicitară. Un compromis care am crezut că o să meargă și o să îmi poată domoli un pic propriii demoni de artist în devenire și care s-a dovedit a fi doar o aparentă acalmie. Visul meu era mai întâi să fiu anticar și să fac în timpul liber o arheologie a cunoașterii cercetând textele vechi, cele care stau la baza culturii pe care o avem noi în fața noastră ca proaspătă și de la sine dată. Și totuși se pare că mai am de așteptat câțiva zeci de ani până să pot zice că mi-am îndeplinit visul, pentru că mai întâi trebuie să îmbătrânesc eu însumi și să îmi trăiesc perioada de acum, de creator de cărți noi, din dubla postură de publicator de literatură contemporană și de scriitor de literatură contemporană. Sunt însă ferm convins că o să fiu cândva și anticar, pentru că unul dintre lucrurile care mă definesc este încăpățânarea. Poate nu aici, în țară, ci în vreun fjord islandez sau, mai credibil, pe un câmp din Toscana, îngrijindu-mi artrita, dar știu că voi ajunge în cele din urmă să transform literatura, scrisul și cartea în hobby pur și simplu. Editor în România și la fel de mult scriitor în România este doar “hobby” fix între ghilimele; nu ai public suficient nici ca editură, nici ca scriitor încât să te poți lăuda că ai o meserie. O faci pentru că asta te definește, altfel ți-ai fi străin.

Dar a editurii Herg Benet? Cum și de ce o editură? Cât de greu este să supraviețuiești ca scriitor, dar ca director de editură?

Din tot răul comercial al aventurii antreprenoriale în publicitate s-a născut însă și binele, asemeni poveștii cu “murdăria este bună” (asta era pe vremuri o faimoasă reclamă la un detergent). Am fondat editura Herg Benet cu gândul de a aduce un suflu nou în ce (prăfuit) se publica pe atunci și în maniera (prăfuită) în care se putea promova pe atunci o carte, sperând eu că pot să aplic regulile occidentale de profesionalism editorial pe plaiurile mioritice. Bineînțeles, am fost naiv și m-am dat cu capul de prag. Până să reușesc să lărgesc ușa editurii au trecut cam 5 ani, moment în care am renunțat complet la partea de publicitate a vieții mele și m-am scufundat integral în ceea ce înseamnă carte în România. Financiar nu a fost o alegere bună, și nici pentru sănătatea mea proprie, dar mă bucur enorm că am făcut asta, e bine să fii editor, ai o mulțumire aparte, ca un martir care s-a răstignit cu un scop nobil, n-a murit degeaba. Și am avut și ajutorul soției mele, Cristina Nemerovschi, la rândul ei scriitoare și binefăcătoare a multor cărți scrise de autori români (spre exemplu, niciodată nu și-a luat drepturile de autor cuvenite pe cărțile vândute și a preferat să le păstreze în editură, pentru a ajuta publicarea unor cărți meritorii, dar foarte puțin vandabile, după care unii dintre acei autori au luat-o razna și au înjurat-o că de ce vinde ea mai bine decât ei; dar asta e o poveste pentru altă seară). Așadar, Cristina a fost la fel de mult implicată în proiectul Herg Benet și mi-a fost tot timpul alături, chiar și atunci când ar fi trebuit să punem lacătul la ușă de zeci de ori. Acum, în 2018, la opt ani de la început, este bine, vorba ta, Doamne’ajută, supraviețuim așa cum o fac toți cei implicați în industria asta, de la scriitor, editor, tipograf sau librar, și cel mai mult mă tem de blazare, nu de faliment. Ca scriitor, cel mai tare am frica lipsei de timp. Când îmi vine să scriu, fumez o țigară, savurez ce aș putea să fi scris, și mă întorc la munca de jos, a livrărilor, facturilor, redactărilor și termenelor depășite. Și mi-e tare dor să dorm, să dorm bine, sănătos, ca la țară. Cele mai bune cărți ale mele sunt cele scrise în somn și pe care mi le știu, știu că există acolo în mintea mea, dar nu am ajuns să le și trăiesc scriindu-le. Pentru că un scriitor nu își poate cunoaște textul decât după ce iese din el, în afara lui, uimindu-l.

ALEX VOICESCU ȘI BOALA CARE NE MACINĂ

Ce ar trebui să facem noi, publicul, pentru tinerii scriitori și tinerele edituri? Dar dinspre decidentul politic, ce s-ar putea face?

Publicul nu poate face nimic, pentru că el deja face citind, cumpărând și recomandând cărțile care-i plac. Problema e cu acea covârșitoare majoritate care nu face parte din publicul de carte, oamenii pe care nu ai cum să-i convingi că ar putea avea vreun beneficiu citind. 95% dintre români nu citesc pe bune – poate o carte, două pe an vreo 25% din ăștia 95% lipsă. Eu ca editor și scriitor mă adresez unui 5% din populația de limbă română (Coca-Cola, ca extrema cealaltă, are potențial public 95% dintre oameni, de aceea vedem la TV reclame la sucuri și nu la cărți). Cartea în sine a ajuns de nișă, iar motivul este lipsa de interes pentru ceea ce înseamnă cultură în sens larg, pentru cunoaștere, imaginație și dorința de a avea mentori, mirări, interiorizări. Acum, noi suntem o națiune paralizată, care urăște foarte mult, simte nevoia să se lupte tot timpul cu ceva, e permanent nemulțumită și vede foarte mult negru în fața ochilor pentru că se uită tot timpul înainte, înspre viitor, sperând să fie altfel decât este, dorindu-și lucruri pe care habar nu are de ce și le dorește și mimetizând foarte mult modele care crede el că sunt evadări din confruntarea cu sine. Și privind în față, nu vede nimic în fapt clar, e o negură de care se teme și pe care nu știe să o confrunte. Atunci ia de-a gata vorbe propovăduite de fieștecine de prin jur și merge orbecăind pe un drum care nu îi e personal, e nepotrivit lui. De aici boala care ne macină. Suntem foarte bolnavi ca popor. Și politicul reflectă perfect starea de bolnăviciune a noastră ca masă, fiind inert când vine vorba de programe coerente, de viziune pe termen lung și de voință de a face și de a duce la bun sfârșit ceva. Eu o iau ca pe o laudă de sine lipsa mea de interacțiune cu statul: nu vreau să am nimic de a face direct cu nicio instituție de stat sau vreun reprezentant al său. Dacă vreo bibliotecă mă întreabă dacă sunt în SEAP (ce nume dulce, nu?), direcționez imediat spre o librărie care știu că are așa ceva în portofoliu. Știu, sunt om rău cu statul, săracul stat, poate are și el uneori intenții bune, poate mai sunt și acolo oameni care își doresc să schimbe lucruri, dar sunt prea mic încât să pot să mă opresc ca să îi salut pe acei câțiva care reprezintă excepțiile. Grosul statului mă storcește până să ajung la ei, acei oameni de bine din stat, pentru că e o masă masivă de tescovină care îi înconjoară și care își apără baierele împotriva oricărei intruziuni. Deci nu, eu nu văd altfel în afara unei soluții revoluționare: să desființăm tot, să dăm afară tot, să distrugem toți pereții statului și să îi reconstruim de la zero. Pornind de la politic.

CÂȚI BANI IA UN SCRIITOR DINTR-O CARTE CARE COSTĂ 30 DE LEI

O carte costă 30 de lei. Cum se împart banii între scriitor, librărie, editură? Explică-le cititorilor mecanismul.

La noi e cam ca la nimenea. Editura dă gratis cărțile librăriilor, care le pun gratis la raft (asta se cheamă sistem de consignație), iar după și dacă există vreo vânzare din acea expunere pe raft se împart banii frățește: jumătate editura, jumătate librăria. Librăria își plătește din jumătatea asta chiriile, oamenii, curentul și tot ce e nevoie la casa omului, editura își plătește din jumătatea ei chiria, oamenii, curentul și tot ce e nevoie la casa omului plus tipografia, autorii, redactorii, corectorii, editorii, traducătorii și promovarea, ca să și aibă ce vinde librăria. Ce nu se vinde se întoarce, gratis, înapoi la editură, care face mai apoi pe dracu’n patru ca să scape de ele. Autorul e la coada împărțelii, cam 3 lei din 30 de lei, dați de editură dacă și când are facturile încasate. În lumea civilizată, care are o piață matură de carte, librăriile sunt primii clienți ai editurilor, cumpără cărțile imediat ce apar și asigură un flux de numerar pentru reinvestirea de către edituri în alte cărți noi, iar autorul primește un avans înainte de publicare, ca garanție a seriozității editurii. Te-ai întrebat oare de ce nu există agenți literari în România? Pentru că 10% din 10% comisionat de la autor din procentul autorului primit de la editură nu i-ar ajunge agentului nici pentru o masă în oraș, o dată pe lună, de-aia. Restul e poveste și sunt dorințe neîmplinite, care nu pot naște decât frustrări. Sunt mulți scriitori români frustrați că nu pot trăi din scris și care își găsesc alinarea în ce mai pică de la statul român, o rezidență, un premiu, o colaborare la vreo revistă literară necitită de nimeni în afară de redacție, o lectură publică prin afară, ca o gură de oxigen. Și iară ne întoarcem la ceva ce am mai zis: tescovina are tendința de a se întări în timp, devenind solidă, rigidă și se transformă în ce e acum USR (Uniunea Scriitorilor din România). Nația asta are în sânge compromisul și pupatul multor funduri ca mijloc de reușită. Hai să punem totuși altceva în loc, ceva mai igienic mental.

Ești implicat social, civic, Alex? Ai timp să urmărești actualitatea din țara noastră? Ce zici – încotro mergem? E bine, e rău? Cum vezi viitorul României?

Da, sunt implicat, dar de la distanță. Nu am timp să fiu activ. Și nu glumesc, nu mă fofilez, chiar nu am timp. De mers, mergem prost, șchiopătăm pe pistă. Marele avantaj al felului în care mergem noi înainte e că suntem angrenați într-un maraton care se întinde pe zeci de ani de pistă. Nu prea se vede cu ochiul liber că șchiopătăm și e posibil la un moment dat ca târâșul ăsta să ne și ducă la destinație, în cele din urmă. Până și un ceas stricat arată de două ori pe zi ora… corect?

CUM ARATĂ, DE FAPT, CHIPUL COMUNISMULUI

Ai ajuns și un jucător pe piața globală cu editura, fiindcă ai cumpărat drepturi de publicare, traduci, intri în contact cu agenți din lumea occidentală. Ce ne desparte de acea lume și cum putem reduce decalajul? Ca Lenin vin și te întreb: ce e de făcut?

Ca Marx îți zic: revoluție. Nimic mai puțin de o revoluție. Poate (și e recomandabil) să fie una tăcută, fără lupte, pe care să o purtăm fiecare dintre noi cu noi înșine, mai întâi, apoi încet, încet cu cei din jur, cu cei puțini pe care îi cunoaștem și cu care interacționăm constant, după care tot mai curajos, cu amorfismul care ne pune piedică pe șest, râzând înfundat de noi, ceilalți. Pentru că schimbarea vine de la mic la mare, până se construiește masa critică. Eu sunt o persoană extrem de liberală ca viziune politică, cred cu tărie în individualitate și puterea „unului”, și mai cred în capacitatea acestui “unu” de a deveni un “unu” multiplu. Uite, o chestie pe care o fac sisific, zi de zi când ajung dimineața la birou, e să șterg spamurile intrare în mail-ul public al editurii, pe care nu vreau să le filtrez automat din server ca nu cumva să ratez vreun manuscris mișto sau vreo chestie importantă. Zeci și zeci de spamuri inutile, pe care eu le șterg unul câte unul, cu conștiinciozitate, și le dau block la adresă și ip, doar ca să o iau de la capăt a doua zi cu alte și alte spamuri, cu alte și alte adrese și ip-uri. Cam ăsta e și chipul comunismului, e un spam înrădăcinat în societatea noastră care dacă e aparent șters are el un fel al lui de a se reîntoarce pe fereastră, cu aceeași voioșie, ca o veche cunoștință pe care nu ai mai văzut-o de mult și pe care de fapt nu o vrei lângă tine, dar îți e foarte familiară și o lași să îți stea alături la masă. Dar dacă ne-am încăpățâna cu toții să ștergem zi de zi spamul tarelor din noi, apoi i-am ajuta să facă la fel pe prietenii, rudele, apropiații noștri, am reuși să ne curățăm de trecut și de boala aceea care ne stă pe ochi, bezmetic.

Ce planuri ai cu scrisul? Pregătești ceva sau editura îți mănâncă toată viața? Dar cu editura ce planuri ai?

Editura îmi mănâncă toată viața, la propriu. Dar sper că încăpățânarea de care ziceam mai înainte să mă ajute să termin de scris anul acesta cea de a treia carte din trilogia gnostică începută cu „Malad” și continuată cu „Fata de la nord de ziuă”, astfel încât să o iau de la capăt cu scrisul și să public în sfârșit cu pseudonimul Alex Marten pe care mi l-am ales înainte să fac 18 ani. Ce o să scrie Alex Marten rămâne de văzut, și eu sunt curios. La nivel de editură, Herg Benet nu mai este de ceva timp “o tânără speranță”, așa că a ajuns în poziția de consolidare, în care triază manuscrisele, și în câțiva ani va căpăta o voce sper eu cât mai distinctă. Deocamdată îmi propun să fie jumătate literatură română, jumătate literatură străină, ca să nu fiu acuzat de parti-pris. Ce știu că este Herg Benet și ce vreau să fie tot mai clar pentru orice cititor de la noi că reprezintă e lipsa temerilor față de întuneric și față de cunoașterea de sine, o din-aia pe bune, nu de „self help”. Mai simplu spus, cărțile pe care aleg să le public sunt cărți care au puterea să te schimbe, să îți pună întrebări, să nu te lase indiferent, să nu fie calme, călduțe și agreabile. Să te doară, dar să ieși vindecat.

Cum e literatura română contemporană, cititorii site-ului nostru care n-au urmărit până acum tineri scriitori români spre cine să își îndrepte atenția? Dă-ne câteva nume și mai ales câteva motivații.

Tinerii scriitori de la noi au de toate pentru toți. Dacă ai avea ca cititor bunăvoința de a accepta că scriu în timpul liber (majoritatea seara, după serviciu) și nu au avut șansa de a se exprima pe de-a întregul ca scriitori profesioniști, cu program de 8 ore de stat la scris și de a da tot ce au mai bun, atunci vei găsi în cărțile lor aceeași satisfacție ca la orice alt scriitor străin. La noi scriitorii români sunt priviți cumva ca niște copii, mângâiați pe creștet și acceptați, dar nu priviți de publicul larg la modul pe de-a întregul serios. Majoritatea cititorilor de la noi cumpără autori străini, testați, aranjați, programați să placă, ușor de luat drept reper literar. Însă avem și noi, avem și scriitori de thrillere, și scriitori de fantasy și SF, și de literatură elitistă, și de literatură de plajă. Avem de toate, cititorii mai lipsesc. Eu citesc cu drag Flavius Ardelean, spre exemplu, un scriitor care ar merita cât mai mulți cititori (dacă nu s-ar tot încăpățâna să își aleagă titluri care sperie oamenii și sabotează vânzările), îmi plac Andrei Crăciun și Iulian Tănase, vreau să citesc Tatiana Țîbuleac (n-am ajuns încă, dar am încredere în părerea Petronelei Rotar), recomand Ioan T. Morar (nu mai e tânăr, dar poate că niciodată nu a fost, deci e într-un fel de fără vârstă), Dan Coman scrie poezie foarte bună, are vână de filosof, la fel și Claudiu Komartin, Ana Mănescu și Eva Precub au un fler aparte pentru lucrurile nevăzute, văd un potențial foarte mare în Alexandru Lamba (scriitor de SF), Radu Găvan a scris de curând o carte seducătoare, îmbibată de sevă bolañoistă și murakamiană.

ALEX VOICESCU ȘI POVESTEA DE DRAGOSTEA CARE L-A ȚINUT MEREU ACASĂ

Care sunt cele mai mari regrete din cariera ta de până acum de scriitor și director de editură?

Lipsa timpului. Nu am putut face tot ce mi-am dorit și cum mi-am dorit, de aici și multe greșeli și jumătăți de măsură. Unii oameni, unii scriitori, unii prieteni m-au înțeles, alții nu. Iarăși un regret; am foarte puțini prieteni. În general, un editor nu prea are prieteni, iar un scriitor nu are niciun prieten, are poate admiratori care îl adoră pentru ceva ce nu este el 100%, doar o imagine, o himeră care a fost cândva, când a scris o carte. Restul sunt cei care nu-l citesc. (Scriitorii au un ego foarte mare, așa împart ei lumea, în cititori și în necititori.)

Te-ai gândit vreodată serios să emigrezi? De ce ai ales să trăiești și să muncești în România, plătind impozite statului român? Ce te-a mânat în această luptă? Ce te ține aici, acasă?

Da, m-am gândit și o să o fac în viitor, dar după ce ies la pensie (pentru mine conceptul de pensie e ceva relativ, nu ține de vârsta biologică, poate să se întâmple și peste cinci ani, dar și peste 50 de ani). Nu am emigrat pentru că nu a vrut Cristina, soția mea, care a fost fermă la începutul relației noastre (suntem căsătoriți de 18 ani, și încă mai suntem foarte tineri), părerea ei fiind că ne-am aliena față de ceea ce suntem, am fi obligați să ne transformăm în ceva care nu ne aparține, ceva nesincer, neautentic, care vine peste noi obligatoriu, ca un tractor care își pune grapa în tine și te sfâșie pentru a te înlocui cu altceva. Iar ea nu ar mai fi putut să scrie (are niște cărți fenomenale, apropo) despărțită de societatea în care s-a născut. Eu nu am fost și nu sunt de aceeași părere, acasă e locul meu propriu pe care mi-l construiesc singur, aproape solipsist, îmi doresc să mă dezlipesc de mediu și să creez propria arhitectură a spațiului în care mă mișc, însă sunt și îndrăgostit de ea, foarte mult, zi de zi, așa că pot spune că nu am emigrat și plătesc în continuare impozite unui stat român pe care îl cam detest și mă chinui aici, știu asta, simt asta, nu vreau asta, dar este așa, totul din cauza unei fete. O poveste de dragoste foarte frumoasă, nu? Păcat că nu toți avem șansa să ne trăim poveștile de dragoste ca în cărți. Eu poate sunt norocos, un norocos ursuz, uneori, pesimist, deseori, dar să vezi și când mă fac mare și mă fac anticar.

CITAT
Cam ăsta e și chipul comunismului, e un spam înrădăcinat în societatea noastră care dacă e aparent șters are el un fel al lui de a se reîntoarce pe fereastră, cu aceeași voioșie, ca o veche cunoștință pe care nu ai mai văzut-o de mult și pe care de fapt nu o vrei lângă tine, dar îți e foarte familiară și o lași să îți stea alături la masă. Dar dacă ne-am încăpățâna cu toții să ștergem zi de zi spamul tarelor din noi, apoi i-am ajuta să facă la fel pe prietenii, rudele, apropiații noștri, am reuși să ne curățăm de trecut și de boala aceea care ne stă pe ochi, bezmetic.
ALEX VOICESCU, SCRIITOR