Cosmin Ciotloș, critic literar: „Literatura română stă, astăzi, mai bine ca niciodată”

- - 13- 575 vizualizari

Tânărul critic și universitar Cosmin Ciotloș (35 de ani) ne arată ce pierdem când nu citim literatură română contemporană. Și ne mai vorbește și despre Șumudică și Alibec. Așadar, atenție!

Andrei Crăciun

Cosmin Ciotloș, critic literar. Ia uite, mai există critici literari în ziua de azi? Mai e nevoie de dumnealor? Cu ce se mai îndeletnicesc aceștia, în această frumoasă și tristă epocă în acare cititorul poate să-l ia de nasture sau de guler pe scriitor prin intermediul rețelelor sociale și să și-l facă singur praf? Care sunt greutățile vieții de critic literar român în acest mileniu în care se citesc mai degrabă etichete decât cărți?


Mă întreb dacă nu cumva întotdeauna s-au citit (adică s-au vehiculat) mai degrabă etichete decât cărți. Decenii de-a rândul scriitorii români au fost glorificați așa. Știm ce s-a întâmplat cu Eminescu. A fost numit „Luceafărul poeziei românești”, „românul absolut”, „omul deplin al culturii române” șamd. Am început, slavă Domnului, să le uit. Nu discut adecvarea sau calitatea lor stilistică. Spun doar ce se vede cu ochiul liber. Că sunt niște etichete. Adică niște clișee în devenire. Ei bine, câți dintre cei dispuși să lăcrimeze la formulele astea măcar habar de ediția Perpessicius, singura care ne oferă un Eminescu semănând cu el însuși? Căci, să fim înțeleși, cel din Ce-ți doresc eu ție… e din alt film. Alt exemplu: Caragiale, cu binecunoscuta lui Scrisoare pierdută. Ne amuzăm văzându-l pe Ghiță Pristanda cum se-ncurcă la numărătoarea steagurilor. „Două la prefectură, două la piața lui 11 fevruarie…”. Până la urmă, nu ies la socoteală, așa încât, tragem concluzia, e sigur că polițaiul și-a însușit o parte din bani. Dar haideți să urmărim traseul acestora. Să verificăm adică informația, dacă nu din trei surse, măcar din una – dar bună! O să vedem, negru pe alb, că toată tranzacția s-a făcut peste capul bietului Pristanda, la comitet, direct în cont. Iar în condițiile astea, scena nu mai e comică, ci mai curând tulburătoare. Se pasează, sub ochii noștri, răspunderea. Sau altfel spus, șeful își pregătește subalternul pentru o repriză de căutat castane în jăratic. Am ales două cazuri care sar în ochi. Altele, cu nimic mai prejos, se nasc probabil chiar acum, nebăgate în seamă de nimeni. Cu excepția celor câtorva fanatici ai vocației critice, de care, din fericire, nici o epocă n-a dus lipsă.

Cum stăm cu literatura română contemporană? Cine se uită de la distanță vede mai degrabă frecușurile de pe la Uniunea Scriitorilor și e tentat să creadă că nu mai avem noi, domnule, scriitorii de altădată. Scandal mult, literatură puțină?


Mă tem că cine stă cu ochii pe ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor nu prea mai are nici timp, nici chef să deschidă o carte. Dacă și-ar ridica o secundă privirea, ar constata însă că literatura română stă, astăzi, mai bine ca niciodată. Avem mulți scriitori valoroși și activi, din toate generațiile, suntem conectați la piața occidentală prin traduceri care contează, la edituri care contează, îl avem, aici și acum, pe Mircea Cărtărescu, un autor care e pe lista scurtă a Premiului Nobel, așa cum fusese Arghezi în anii ’60. Generația mea, în capul căreia s-au spart atâtea oale, a dovedit, cred, și ea câte ceva. Și în poezie, și în proză, și în critică.Contemplăm interbelicul cu admirație sau cu nostalgie leneșă, dar avem rețineri în a recunoaște că trăim, în definitiv, în mijlocul unei literaturi tot atât de mobile și de spectaculoase. Nu mă gândesc numai la vârfuri, ci și la medie. Ca și atunci, aceasta e foarte sus astăzi. Scriitorii de raftul doi sunt absolut onorabili. Ba chiar interesanți. În plus, să nu uităm că avem o generație de critici care, ajunsă la vârsta sintezelor, și-a ținut promisiunea. Nu le-am numărat, dar au apărut, în ultimele decenii, mai multe istorii parțiale sau generale ale literaturii române. Ceea ce e un semn de sănătate intelectuală. Între ’48 și ’89 o atare pluralitate ar fi fost de neimaginat. Mai rău arată lucrurile cu revistele culturale, e-adevărat. Există, dacă nu cumva sunt prea generos, patru săptămânale care au de filtrat o realitate editorială pur și simplu copleșitoare. Ceea ce, în orice epocă, e infim.

COSMIN CIOTLOȘ, MIRCEA LUCESCU, MARIUS ȘUMUDICĂ, DĂNUȚ LUPU ȘI DENIS ALIBEC

Suntem bineînețeles ultimii din Uniunea Europeană și în chestiunea industriei de carte (râd bulgarii de noi). Așa că nu pot să nu vă întreb, ca Lenin: ce e de făcut?

Mă-ntrebați ca Lenin, vă răspund ca Nikolai Nosov: habar n-am. Am în schimb câteva succese personale, când am convertit spre lectură oameni care păreau imuni față de asemenea plăceri. Nici aici nu dețin însă o rețetă. N-am făcut decât să le vorbesc cinstit despre lucruri care, mie, îmi plăceau cu adevărat. Eu însumi sunt, în cele din urmă, produsul unui asemenea proces. Până târziu, spre finalul gimnaziului, am suspectat disciplina care se numea limba și literatura română de diversionism (era epoca faimoaselor, cândva, culegeri de comentarii). Citeam, e drept, mult pe atunci, dar nicidecum ficțiune. Eram înnebunit după Herodot, după Plutarh, mă cucerise Titus Livius, cu Ab urbe condita. Colecționam numere din Magazin istoric mai ceva ca surprizele Turbo. Până când am întâlnit un profesor care m-a scos din matca mea și m-a învățat, practic să merg. Fără nici un strop de morgă, ceea ce a contat suveran. M-a salvat de o discuție despre Goga (tocmai făceam Rugăciune, mi se pare) și mi-a oferit în schimb volumul de debut al lui Sorescu, cu care fusese coleg de grupă în facultate. Urma să-i spun, peste o săptămână, cum mi se pare. A fost de-ajuns să descopăr că literatura există și în afara școlii sau, mai bine zis, mai ales în afara școlii și a programelor de învățământ.

Dumneavoastră sunteți și profesor la Litere, la Universitate, la București. Cum sunt studenții de la Litere în aceste timpuri de aur pentru analfabetismul funcțional în țara noastră? Măcar dumnealor, studenții la Litere, mai citesc? Cărți, adică.


Sigur că citesc! Am studenți grozavi și ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să-i condamn pentru că, nu-i așa, generația lor nu mai are tenacitatea generației mele, care la rândul ei nu mai are curiozităție generației lui Marius Chivu, și tot așa, până la 1863. Sper să nu comit o blasfemie spunând asta (mă consolez cu gândul că un scriitor pe care amândoi îl iubim, Radu Cosașu, îmi va da dreptate): cred că uneori profesorii au de învățat de la antrenorii adevărați, de tip Mircea Lucescu sau Marius Șumudică, care-au știut să scoată nu untul, ci perla din jucători considerați de majoritatea specialiștilor capricioși, de nu chiar  imposibili. Ca să continuu comparația, eu unul sunt convins că în destui studenți ai mei se ascunde câte un Dănuț Lupu sau câte-un Denis Alibec.

Dacă tot am ajuns în acest punct delicat, viitorul țării, viitorul României, cum îl vedeți, domnule profesor? Unde mergem noi, Niculae?
Deocamdată, de un an și ceva, mergem cât se poate de des în Piața Victoriei.  După aceea, om mai vedea.

COSMIN CIOTLOȘ, ESTEȚII, RECLUZIVII, ARHAISMUL, DISTINCȚIA, SNOBISMUL ȘI CONDIMENTUL

Pentru cine s-a trezit mai târziu în librărie și n-a avut ocazia să afle: ce este cu cartea dumneavoastră Elementar, dragul meu Rache ? Să meargă de urgență spre librării și cititorii care nu citesc toată ziua-bună ziua teorii critice? Li se adresează? Explicați-ne.


E o carte despre fiul cel mare al lui I.L. Caragiale, Mateiu, scriitor el însuși și totodată personaj fascinant, doldora de curiozități. De obicei, se vorbește despre el ca despre un dandy, un ins prețios și rafinat care a produs o literatură pe măsură, cu adâncimi oculte și cu falduri colorate, programatic diferită de aceea a tatălui său. Văzut așa, scrisul lui ar trebui să-i intereseze doar pe esteți și pe recluzivi, pe cei care gustă arhaismul și distincția, snobismul și condimentul. De altfel, micul său roman, Craii de Curtea-Veche, a devenit, cu timpul, o epitomă a luxului morbid, a delabrării aristocrate, a poematicului invaziv. Or, cartea mea propune o altă față a omului și, pe cale de consecință, a operei. Îl privesc pe Mateiu Caragiale ca pe un ins de o inteligență radicală, de o încrâncenare casantă și de un gust al disimulării fără îndoială atavic. Nu numai în Craii…, dar și în poemele care l-au precedat, și în misterioasele lui nuvele, chiar și-n corespondența intimă, el instrumentează veritabile scenarii polițiste pe care le ascunde atât de bine încât găsirea lor e mai importantă decât găsirea criminalului. Sunt, în carte, șase asemenea spețe, cu care m-am jucat în chip de detectiv sau, când intuiția nu m-a servit, de procuror. Mi-am dorit să nu fie o carte rezervată specialiștilor sau fanilor lui Mateiu Caragiale: în definitiv, nu trebuie să știi formula chimică a cianurii pentru a urmări deconspirarea unei otrăviri, nici să fii expert în gemologie pentru a investiga un furt de pietre prețioase.

Povestea dumneavoastră care este? Om de litere în România – pare un destin greu de îndurat în secolele XX-XXI . Se poate trăi din asemenea îndeletniciri? Se face foame? Este literatura mai importantă decât viața sau cum? Cum ați ajuns până aici?


Eu am abandonat facultatea de Automatică și Calculatoare pentru a veni la Litere, prin urmare vorbiți cu cineva suficient de neserios cât să dea cu piciorul unei mediocre (dar rentabile, chiar și așa) cariere de IT-ist. Voiam însă să fiu critic literar. Nu poet, nu prozator. Critic literar. Iar meseria asta cere studii sistematice. Sigur, și gust, și intuiție, și viziune. Dar în primul rând știință de carte, adică, așa cum cum ar tranșa lucrurile Gică Hagi, muncă. A venit, aproape simultan, cronica la România literară, pe care am ținut-o zece ani și de rutina căreia nu m-am plâns niciodată. Am scris cronică în sesiune, am scris în zilele examenelor de licență, în pragul doctoratului. Chiar și de pe patul de spital. La propriu. După ce, în noaptea de dinainte, fișasem cartea la lumina lanternei, în salon. Mă-ntreb și azi de unde atâta consecvență. N-am un răspuns categoric, dar cu siguranță a contribuit și subtilitatea pedagogică a lui Nicolae Manolescu, care atunci când mi-a oferit rubrica,mi-a oferit-o împreună cu un cod moral. De acesta din urmă nu m-am îndepărtat până azi.

Cosmin Ciotloș, te întreb de la obraz: frumusețea va salva lumea?
Nu știu pe-a altora, dar lumea mea o salvează în fiecare zi.

 

CITAT
Avem mulți scriitori valoroși și activi, din toate generațiile, suntem conectați la piața occidentală prin traduceri care contează, la edituri care contează, îl avem, aici și acum, pe Mircea Cărtărescu, un autor care e pe lista scurtă a Premiului Nobel, așa cum fusese Arghezi în anii ’60.
Cosmin Ciotloș, critic literar 

13 recommended
comments icon 0 comments
575 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Viitorul Romaniei