Scriitoarea Ana Barton nu vrea să plece din România nici în concediu și niciodată nu a putut fi convinsă să procedeze altminteri (se mai deplasează doar cu treabă, nu pentru loisir). Când e departe de România, se simte rău fizic, se simte rău sufletește. Citiți!

Andrei Crăciun

Ce mai face, ce mai scrie îndrăgita noastră scriitoare Ana Barton? Cu ce ne va răsfăța în viitorul apropiat? Dar în cel îndepărtat?

Ana Barton: Fac bine, mulțămesc de întrebare, domnul mieu. Adică și atunci când nu fac chiar bine, pot fi luni la rând, tot bine fac, adică lupt să-mi scot mințile din cap, cum zice prietena mea Aliz, ca să pot face cât de cât bine. De scris, scriu un roman. Sau așa cred eu că e. Îl cheamă „Nemuritorii de rând“ și e de-o încăpățânare înnebunitoare. Merge greu, foarte greu, cu totul împotriva oricărei forme de răsfăț al meu, dar trag nădejde să fie o carte bună. Mă rog, nu doar nădejde, ci și muncesc la treaba asta. Știi, Andrei, pe mine mă afectează așa de tare ce se întâmplă în țară în ultimii ani, că nu pot scrie cum aș vrea. Undeva în capul meu o fi că țara arde, iar tu scrii? Așa că treaba asta cu viitorul apropiat și cu ăla îndepărtat habar n-o am. Uneori plâng pentru că nu pot să scriu, apoi îmi zic că alții au probleme serioase, iar eu plâng că nu pot scrie? Pe urmă îmi dau seama că e o problemă serioasă pentru un scriitor să nu poată scrie. Pe altă urmă îmi zic că, lasă, nu-i nimic, nu-ți mai da atâta importanță, lumea o să meargă fără scrisul tău cum a mers și înainte de el, dar durerea nu trece cu toate prostiile pe care mi le spun. Dreptu-i că eu caut să fârșesc romanul în vara asta, însă certitudini nu am c-o să se și întâmple.

Foto: Ovidiu Moisin

Cărțile. Și, pentru aceia dintre noi, care ne-am trezit mai târziu la realitate, dacă intrăm în librărie, ce cărți purtând semnătura Anei Barton putem achiziționa?

Ana Barton: Găsim așa : „Prospect de femeie“ și „Mamifer“ – Editura Herg Benet, 2014, „Cele mai frumoase proze“ – Editura Adenium, 2014 (antologie), „Cartea simțurilor“ – Humanitas, 2015 (antologie, coordonată de Dan C. Mihăilescu), „Jurământ de rătăcire“ – Editura Herg Benet, 2016, „Foto Splendid. Viața socială – Colecția Costică Acsinte“, „Foto Splendid. Doamne și domnițe – Colecția Costică Acsinte, Editura Atelierele Albe, 2016, „Pervazul lui Dumnezeu“, Humanitas, 2016.

ANA BARTON ȘI OAMENII CARE, VĂZUȚI DE SUS, PAR BUNI

Ana Barton, care este relația dumitale cu țara noastră? Iubești țara noastră sau cum? De ce nu ai emigrat? Ai o fată adolescentă? O sfătuiești să rămână aici, la noi, acasă? Sau cum?

Ana Barton: O relație de vrăjitorie de care mi-am dat seama pe la treizeci și cinci de ani, adică acum aproape zece ani. Mi-e mereu foarte rău când plec din țară. Treaba asta începe cu câteva zile înainte, cam o săptămână. Rău fizic, rău sufletesc. Am senzația că mă pierd dacă ies din țară. Nu are legătură cu zborul, chiar îmi place mult în avion, foarte mult. Trăiesc fiecare plecare din țară ca pe o dezlegare. Știu că e temporară, dar nu-mi pot înfrânge frica. Mă tem că n-am să mă pot întoarce. De-aia e foarte greu pentru cineva să mă convingă să plec în afara țării, că din inițiativa mea n-am plecat niciodată. Și niciodată nu am fost în vacanță în afara țării. Numai cu treabă. Dar chiar și așa și tot a fost necesar să mi se dea o mulțime de asigurări că totul o să fie bine și c-o să mă pot întoarce liniștită acasă. Ăsta e motivul pentru care cred că-i vrăjitorie, sunt vrăjită de țara mea, sunt dependentă de ea, am ața scurtă, ce să fac? O avea legătură cu faptul că-s copil crescut la țară, iar lumea mi s-a arătat mare pentru prima dată când m-am urcat pe acoperiș. Aveam cinci ani. Am văzut strada din fața casei, ulicioara din spate, statuile de la cele două intersecții din centru, biserica, cimitirul, pârâul, casele, Doamne, câte case!, nu știam că erau atâtea case la noi în comună. Și oamenii, mai ales oamenii. Știai că, văzuți de sus, toți oamenii par buni? Fie că merg, fie că stau, nu le vezi ochii, nu le vezi gesturile, nu te sperie nimic la ei.

Iubesc țara noastră din ce în ce mai mult, da. Știi, când ești mic și când ești foarte tânăr, nu-ți dai seama că-ți iubești țara. Țara e doar un nume pentru tine. În timp, începi să simți și să înțelegi, în ordinea asta. Să simți și să înțelegi că apartenența la o țară, la orice țară, e o particulă nobiliară. Pe tine poate să te cheme Maria, Floarea, Ion, Gheorghe, bine, bine, Andreea, Alexandru, însă tu ești de România. Și orice, oricât, oricine nu ți-ar conveni ție la sau în țara asta, tu tot de România ești. Poate pe tineri i-o speria un pic treaba asta, poate ei ar vrea să se dezbrace de România, însă de oasele, de carnea, de sângele și de pielea ta nu te poți dezbrăca. Din fericire. Înțelegi în timp că din fericire. Cam când începi să-ți dai seama că apa asta pe care o bei și pământul ăsta din care mănânci – din care au băut și mâncat toți ai tăi – sunt în fiecare dintre celulele tale. Dacă am înțelege asta când suntem foarte tineri, ne-am speria.

 

Să emigrez? Aș muri pe drum, oricât de scurt ar fi drumul. Eu sunt, de bunăvoie și nesilită de nimeni, legată de glie. Și când o veni ceasul trecerii vreau să fiu îngropată acolo unde odihnesc bunicii mei, în pământul în care ne-am născut și eu, și ei.

Sunt mama unei fete de aproape șaptesprezece ani, Rada. Caut s-o pregătesc și pentru a rămâne, și pentru a pleca. Ea va decide ce va face, datoria mea de mamă e s-o susțin, indiferent care-i va fi decizia. Acum spune că vrea să plece. E foarte tânără, poate să-și mențină decizia, poate să și-o schimbe. Eu vreau să-i fie bine, e normal, sunt mama ei. M-aș bucura ca și ea să fie bine pentru lume, nu doar lumea pentru ea. Da, o încurajez să plece, să studieze, pentru început, să cunoască lumea, să compare, să înțeleagă, să decidă în cunoștință de cauză. Dar fac ce știu și ce pot eu pentru ca să fie mai bine aici, și nu doar pentru ea, ci pentru toți copiii. Iar ea vede asta.

ANA BARTON ȘI TINERII

Atitudine civică. Ana Barton votează, protestează, e implicată social? Ce face pentru cetate? Ce regrete prezintă pentru că nu a făcut până acum? Ce are de gând mai departe?

Ana Barton: Da, da și da. Merg în școli, licee, universități și vorbesc cu copiii și cu tinerii. Am început acum cinci ani, cu „Școala Altfel“, apoi am mers de câte ori am fost invitată: de directori de școală, de diriginți, de părinți, de profesori (universitari), de coordonatori de masterclassuri. Nu mă duc să le vorbesc copiilor și tinerilor, mă duc să vorbesc cu ei. Să știi că-s cam nevorbiți. În general, adulții le tot spun ce să facă, ce să nu facă, ce e bine să știe, ce nu e bine să știe (!), dar ce simt ei, ce vor ei, ce nu vor ei, ce nelămuriri și nesiguranțe au ei nu interesează aproape pe nimeni. Și noi am crescut așa și mă mir că ne mirăm de ce nu avem cultura dialogului. Păi, de unde s-o avem? Că doară nu crește pe marginea drumului. De-aia și urlăm unii la alții și ne-amenințăm, pentru că nu avem cultura argumentului într-o discuție. Și discuțiile degenerează de la primul schimb de replici, se-ajunge la insulte, la renunțări, la rupturi chiar. Pentru că pe noi ne interesează să ne impunem pumnul de vedere.

E și golire, și umplere în dialogurile astea cu copiii, așa cum e în orice discuție normală. Probabil că ei simt că eu îi respect, că îmi pasă de ce au ei de spus, de ce simt ei, că nu vin să-i învăț nimic, că nu le cer nimic. Avem doar un timp al nostru în care să fim unii cu alții, fără niciun fel de constrângeri. Unii tineri au atât de mare nevoie să se spună, încât mărturisesc lucruri foarte personale. Pe mine nu mă miră c-o fac în fața mea, eu sunt o străină, mă miră c-o fac în fața colegilor și a prietenilor lor. Ăsta da curaj!

Și după aia vin acasă și mă ia fie-mea: aia n-ai făcut bine, aia nu faci niciodată bine, nu ți-ai dat seama când mi-a fost greu, că erai ocupată cu ale tale, aia mă enervează la tine, ailaltă mă scoate din minți, sunt supărată pe tine, las’ că n-o să ți le mai spun eu ție pe toate, că nu meriți etc. Își varsă și ea amarul zilei sau al săptămânii. Și e foarte bine, eu nu mi l-am vărsat niciodată, n-am avut curajul ăsta. Am rămas cu el și m-am otrăvit singură, iar acum caut să mă-ndulcesc ca să pot trăi și mai departe. Copiii trebuie să aibă pe cine să-și tocească gheruțele, ca pisicile. E și ăsta un rol al părinților, printre cele mai importante.

Regret că nu știu foarte bine limba engleză. Mă complexează și mă încetinește lucrul ăsta. Pierd mai mult timp să înțeleg un text. Regret că am învățat civismul târziu. Între momentul în care, la începutul anilor 90, am mărșăluit în București pentru eliberarea lui Ilie Ilașcu și următoarea ieșire la un protest au trecut foarte mulți ani. Ani în care am crezut că nu contează ce cred eu, ce simt eu, că eu sunt nimeni, nu pot schimba nimic. A trecut prea mult până când am înțeles că eu cu eu înseamnă doi, cu încă unul ne facem trei și tot așa. Că niciun eu nu e atât de mic încât să nu conteze. Andrei, dacă ar fi existat mișcări de protest constante după momentul Piața Universității din 1990, educația și sănătatea nu erau în situația în care sunt acum. Însă generației mele nu i-a făcut nimeni educație civică. Eram adolescenți când am ieșit din comunism. Atunci ne-am mai născut o dată și ce copil e pe picioarele lui imediat după ce s-a născut? Îi trebuie ani, mulți ani, anii despre care-ți zic eu acum. Părinților noștri iar nu le fac vină. Ei au fost și mai tarați de comunism. Vezi tu, tot despre cultura dialogului este vorba: să te opui unei idei nu înseamnă că ești dușman, așa cum încă se-nțelege la noi. Am uneori senzația că nu mai creștem, că ne-am oprit la un fel de pubertate istorică și acolo am rămas.

Mai departe am de gând să fiu și să scriu. Poveștile mele în care nimic nu e eminamente alb și nimic cu totul negru. Ca viața. Să vorbesc în continuare cu tinerii, dar nu doar cu ei, să le vorbesc oamenilor despre faptul că poți purta un dialog chiar și când ești în total dezacord cu interlocutorul. Că insulta nu e decât o pierdere de energie și-o cale de despărțire. Cui prodest? Poți să-i spui omului că nu ești de acord cu el fără să-i invoci arborele genealogic, viu ori repausat.

 

ANA BARTON, BLESTEMUL PĂMÂNTULUI, BLESTEMUL IUBIRII ȘI ANTICIPAREA

Cum vezi dumneata viitorul României? Ne îndreptăm noi într-o direcție greșită? Ce e de făcut?

Ana Barton: Foarte bun. Eu n-o să-l apuc, dar asta nu are importanță. Copiii noștri sunt cu mult mai buni decât noi și, chiar dacă nu știu foarte clar ce vor, știu foarte clar ce nu vor și nu acceptă să primească ce nu vor. Prin excludere, o să le iasă și ce vor. Noi credem că știm ce vrem, dar, nefăcând mare lucru pentru ce zicem că vrem, uite că ne iese aproape numai ce nu vrem. Și nu e nici blestemul pământului, nu e nici blestemul iubirii, ca la Rebreanu. E doar o slabă capacitate de anticipare fiindcă nu luăm în calcul contexte și nuanțe, nu simțim, suntem statui de sare pe jumătate.

Noi, da, ne îndreptăm într-o direcție greșită, copiii noștri, nu. Ei sunt salvarea noastră și a bunicilor lor. Mulțumită lor, corabia va ieși dintre Scila și Caribda, unde se află ea azi.

De făcut e să credem în ei și să-i ajutăm să răzbească. Noi suntem azi aici, ca societate, pentru că pe vremea când eram mici nu se purta să crezi în copii, ci doar să le ceri să te asculte ca pe Dumnezeu. Rezultatul e că nu avem încredere în noi. În lipsa încrederii, ce și cum să reușim?

Literatura. Cum e literatura română astăzi? Ce să citească oamenii care intră la noi pe site și vor să citească și ei ceva?

Ana Barton: E bună ca raiul, Andrei, așa e literatura română azi. Și proza, și poezia.

Să citească tot ce le pică-n mână, niciun minut de citit nu e degeaba. O să zici, poate, că asta înseamnă că oamenii vor citi și cărți bune, și cărți așa și-așa, și cărți proaste. E adevărat, dară noi câte cărți așa și-așa și proaste n-am citit? Nu regret niciuna, am învățat în timp să las din mână ce nu-mi place. Surpriza a fost că, peste ani, am luat la citit destule cărți lăsate și mi-au plăcut, unele chiar foarte mult. Unele, e drept, niciodată. Dar anii copilăriei și adolescenței, în care orice carte începută trebuia terminată – ăsta era principiul meu de atunci și mă supuneam orbește lui – sunt anii în care am învățat să discern. Și le sunt foarte recunoscătoare tuturor cărților așa și-așa și proaste pe care le-am citit. Datorită lor am început să simt ce e valoarea, așa, empiric, cu mult înainte să învăț despre valoare la școală.

Știu, ce spun eu acum seamănă cu „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!“, îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu, de acum o sută șaptezeci de ani. Îndemnul lui a fost foarte important atunci pentru tineri, trebuie judecat în contextul de atunci. Și pentru că nu există nimic în afara unui context, dă-mi voie să spun că azi, când atât de puțini oameni citesc, nu, nu te uita la bula noastră, uită-te la țară, e foarte bine ca oamenii să citească orice și vor fi cititori din ce în ce mai pretențioși, așa că vor ajunge cu siguranță la valoare. Așa că: „Citiți, dragilor, orice, numai citiți.“ Poate aveți norocul să dați peste valoare din prima sau din a doua. Dacă nu, nu-i bai, discernământul de cititor vine sigur, dacă citești mult.

Te rog să mă ierți, dar nu voi da nume și nici titluri, mă tem să nu uit pe cineva și n-aș vrea să se supere nimeni.

ANA BARTON ȘI DRAGOSTEA CARE SE ÎNVAȚĂ

Ana Barton, un cuvânt de povață, un cuvânt de încheiere, un mesaj pentru tineri. Ce să facă ei cu România ? Dacă ai avea din nou douăzeci de ani, dumneata ce ai face?

Ana Barton: E și pentru tineri, dar și pentru părinții și bunicii lor: păsarea de oameni se învață, civismul se învață, bunătatea se învață, dragostea se învață. Nu ne naștem cu ele, le deprindem de mici și le creștem toată viața. Pentru că ne creștem toată viața, da, ne creștem pe noi înșine.

Pe doamna România descoperiți-o, adulmecați-o și gustați-o, o veți iubi cu patimă, e tânără pentru o țară, e fragedă, are doar o sută de ani. Nu vă plac multe în țara asta, mentalități și fapte? Nici mie, dar hai să ne suflecăm mânecile cămășii și-ale bluzei și să facă fiecare dintre noi cevaul lui bun pentru aproapele lui. Bun cu bun se face un bine mai mare. A, și vă mai rog ceva: dezbrăcați-vă de dispreț, omul, fiecare om, este o valoare în sine, necondiționată. Agresivitatea verbală nu e normalitate, violența fizică nu e normalitate, abuzul emoțional nu e normalitate, vă rog mult să nu mai treceți pe lângă ele, nu le mai considerați firești, nu sunt și nu vor fi în nicio lume, reacționați, apărați victimele, nu vă solidarizați cu abuzatorii, violența nu e putere, e slăbiciune, de fapt, fiți alături de cei aflați în nevoie pentru că solidaritatea voastră poate salva vieți. Nu treceți pe lângă omul durut, ca să nu treacă nici el pe lângă voi când o să vă doară, căci nimeni nu știe când o să aibă nevoie de sprijin, absolut nimeni. Fiți buni și blânzi și cu animalele, cui nu-i pasă de animal nu are cum să-i pese de om. Învățați de la ele devotamentul și iubirea, sunt cel mai adesea învățători mult mai buni decât oamenii. Mângâiați-vă și îmbrățișați-vă des copiii, spuneți-le de mai multe ori pe zi că-i iubiți, asta îi va face puternici.

Douăzeci e prea târziu, nouăsprezece. Nu m-aș mai mărita așa de tânără.

 

 

Foto-Cătălina-Flămînzeanu

CITAT
Să emigrez? Aș muri pe drum, oricât de scurt ar fi drumul. Eu sunt, de bunăvoie și nesilită de nimeni, legată de glie. Și când o veni ceasul trecerii vreau să fiu îngropată acolo unde odihnesc bunicii mei, în pământul în care m-am născut și eu, și ei.

Ana Barton, scriitoare