Românul Ștefan Guzu s-a născut într-o familie cu 13 copii, nouă băieți și patru fete, din comuna bistrițeană Poiana Ilvei, aflată la poalele munților Rodnei. „Am avut o copilărie care nu a fost diferită de cea a altor puști din generația mea.

De mic a trebuit să ajut în gospodăria părinților și am luat parte la activități educative, culturale și sportive în familie și în sat. Asta a fost baza hotărâtoare pentru viitorul meu”, mărturisește bistrițeanul care peste ani a ajuns primar în Ivenack, o localitate cu 874 de oameni aflată în estul Germaniei.

În vârstă de 50 de ani, Guzu a plecat prima oară din țară după revoluție, în 1992, ca să strângă bani pentru familia sa. A părăsit definitiv România cu destinația Germania în 1996, la doi ani după ce a divorțat de prima lui soție. Deși începutul pe meleaguri străine a fost dificil, românul povestește că a reușit până la urmă să se adapteze și să se integreze în societatea germană, prin multă muncă, perseverență și corectitudine.

Ați mers prima dată în Germania în 1992. Cum a decurs această aventură, ținând cont că veneați dintr-o țară care tocmai ieșise din comunism?

După ce am devenit șomer în România, am plecat în Germania împreună cu cel mai bun prieten al meu, în ideea să câștigăm bani pentru a crea condiții de trai mai bun familiilor noastre. Visele noastre s-au spulberat rapid însă când am ajuns acolo. În acea perioadă, Germania se confrunta cu tot felul de probleme politice, sociale și financiare. Am încercat să învăț limba și am cunoscut multe persoane care m-au ajutat să-mi găsesc ceva de lucru. La început, am făcut curățenie într-un magazin, muncă pentru care primeam 1,5 mărci pe oră

Ca străin, și în special ca român, a fost un drum lung și greu pentru mine. Am simțit pentru multă vreme atitudinea negativă a nemților față de români, cauzată de fărădelegile comise de conaționalii noștri în Germania, în anii ’90. Dar nemții nu sunt deloc „reci”, așa cum spun românii. Dimpotrivă, în momentul în care accepți regulile și societatea lor, ești „unul de-al lor”. Am avut mulți sprijinitori care și-au dat seama de caracterul meu, iar prin loialitate și muncă neobosită i-am convins că nu toți românii sunt infractori.

În 1996 ați plecat definitiv în Germania. Cât de complicat a fost să vă găsiți un job stabil acolo?

Cel mai mult m-a sprijinit soția mea, pe care am cunoscut-o în 1995 și care este nemțoaică. Ea m-a ajutat în creșterea fetițelor mele din prima căsătorie, să învăț limba germană și m-a încurajat în tot ce mi-am dorit să fac. Ajuns în Germania, am trimis zeci de cereri de angajare la firme nemțești, dar nu am primit niciun răspuns. Așa că am apelat la departamentul special care ajută străinii să se integreze în Germania, din cadrul Agenției pentru Ocuparea Forțelor de Muncă.

Am fost testat pentru a se stabili ce meserie mi se potrivește. Mi s-a propus mai întâi să mă recalific în meșteșugărit și atunci le-am spus că nu mă descurc, pentru că „am două mâini stângi”. Apoi, am făcut timp de trei luni o recalificare în domeniul medical, ca maseur, cu posibilitatea de a deveni mai târziu fizioterapeut. Dar visul meu era să devin polițist și i-am spus asta doamnei de la agenție. Ea a zâmbit și mi-a zis că nu se poate, eu fiind străin. Însă n-a uitat de mine, iar câteva luni mai târziu m-a sunat. Mi-a spus că există o posibilitate, cu aprobarea Ministerului de Interne, să-mi trimit actele pentru a da examene la Școala de Subofițeri. După două săptămâni, am primit răspuns că cerea mi-a fost respinsă. Depășisem vârsta de înscriere cu un an. Vârsta maximă era 28 de ani, eu aveam deja 29.

Și ce ați făcut în situația asta?
Am fost distrus când am aflat. Însă socrul meu, care a fost șef de poliție, a sunat la Școala de Subofițeri și a întrebat dacă nu există excepții. I s-a explicat că există una și că se face doar cu aprobarea Ministerului de Interne. Am făcut o nouă cerere, iar după alte două săptămâni mi s-a oferit șansa să susțin examenele de intrare. Am fost 25 de persoane străine, de șase naționalități – turci, danezi, ruși, o poloneză, un ucrainean și eu. Doar cinci au trecut examenul, iar după doi ani, numai eu și un coleg rus am terminat școala și am devenit polițiști.

Cinci ani am lucrat în domeniul circulației și în biroul unei direcțiuni de poliție. Apoi am urmat mai multe cursuri de specializare, am avut mai multe poziții de conducere ca șef de cabinet, ofițer de presă și șef de tură la poliția de autostradă, funcție pe care o îndeplinesc și în prezent. Între timp, am strâns deja vreo 20 de ani de meserie.

Cum ați ajuns să candidați pentru funcția de primar la Ivenack și cum i-ați convins pe locuitorii de acolo că sunteți omul potrivit să-i conducă?
În urmă cu opt-nouă ani, câțiva cetățeni din comună și pompierii voluntari mi-au sugerat să candidez, însă eu i-am refuzat, din lipsă de timp. Eram mereu plecat cam 12-14 ore pe zi la muncă și știam că nu am timp să îndeplinesc cum trebuie meseria de primar. Între timp, situația mea la job s-a schimbat, aveam mai mult timp liber, iar cetățenii mi-au propus să încerc să candidez „ca independent”, lucru pe care l-am și făcut.
Campania electorală a fost destul de stresantă. Am împărțit pliante, am avut întâlniri cu locuitorii comunei, dar cel mai greu a fost să-i conving pe cei care nu mă cunoșteau deloc. Importante au fost apropierea mea de comunitate și implicarea în diverse proiecte sociale și culturale ale comunei. Un alt factor care a contat a fost că am pus accentul pe întărirea legăturilor inter-umane în comunitate și realizarea unor proiecte în care să fie implicați cât mai mulți cetățeni din Ivenack. Nu în ultimul rând, a fost și dorința comunității pentru o schimbare, iar eu am reușit să-i conving că sunt omul de care au nevoie. Așa am reușit să adun 59% dintre voturi.

Ivenack, deși e o localitate mică, atrage numeroși turiști. Ce are special această comună?
Regiunea din care face parte este cunoscută mai ales pentru vestiții stejari milenari din Germania, despre care se spune că sunt cei mai vechi din Europa. Stejarii, care se află într-un parc special amenajat – Turopolje, atrag anual circa 150 de mii de turiști din toate colțurile lumii. Pe lângă asta, avem un castel al unor vechi nobili germani, cu un parc minunat așezat pe malul lacului Ivenack. Iar la cinci kilometri se află orașul Stavenhagen, unde a trăit Fritz Reuter, un mare scriitor și poet german. Alte repere importante ale zonei sunt cel mai mare lac glacial al Germaniei și parcul național Müritz, la 30 de kilometri depărtare de Ivenack.

Ce proiecte ați realizat ca primar în Ivenack?
Într-un timp relativ scurt, am dotat pompierii de aici cu cea mai bună tehnologie dintre toate cele 12 comune aparținătoare din zonă. Am reparat și am construit drumuri, am amenajat o plajă pe malul lacului Ivenack și un teren de joacă modern în Grischow, care ține de comuna noastră, am construit o parcare cu peste o sută de locuri pe care am închiriat-o la Ocolul Silvic din zonă pentru următorii zece ani, în schimbul unui milion de euro.

Un alt teren de joacă va fi gata în acest an, iar în acest scop am organizat un concert de binefacere unde am adunat o sumă record, aproape 15 mii de euro. Tot anul acesta va avea loc restaurarea unui grajd medieval unde a crescut armăsarul Herodot, al lui Napoleon Bonaparte, o investiție de două milioane de euro. La fel, au început și lucrările pentru construcția unui canal de protecție împotriva inundațiilor.
Dar cea mai mare realizare e că am reușit să adun împreună cetățenii comunei din cele șase sate aparținătoare. Lucru pe care mulți nu l-au crezut, ba chiar au pronosticat eșecul. Prin muncă voluntară, organizarea unei piețe de Crăciun, recepții anuale cu toate firmele din zonă și evenimente culturale, le-am câștigat încrederea tuturor. Toate astea au fost posibile prin muncă, perseverență, transparență și tenacitate.

Știu că nu sunteți plătit pentru funcția de primar. Cum vine asta?
În general, în Germania, comunele sunt conduse de primari voluntari, onorifici. La fel sunt și consilierii locali. Doar orașele cu peste cinci mii de locuitori au un primar plătit. Eu primesc o sumă simbolică pentru a-mi acoperi cheltuielile cu combustibil, flori sau cadouri cu ocazia zilelor de naștere ale cetățenilor din comună. Banii nu ajung pentru toate astea, dar am satisfacția că pot să contribui la dezvoltarea societății și a zonei în care trăiesc.

Nu v-ați rupt total de țară, sunteți implicat în proiecte sociale din județul Bistrița. Ce ați făcut pentru oamenii din zonă?
Prin 2004, instituția de poliție la care lucram a stabilit un parteneriat cu inspectoratul de poliție din județul Bistrița-Năsăud. Colaborarea există și acum, iar în toți acești an am avut și mai multe activități de caritate în județ. Spre exemplu, atunci când biserica evanghelică a fost incendiată și am organizat mai multe concerte de binefacere în Germania. Am reușit să adunăm zece mii de euro și să-i donăm bisericii. Forumul German din Bistrița a primit de la noi numeroase donații, în bani sau alimente și haine.
Asociația de prietenie româno-germană Neubrandenburg-Bistrita, din care fac parte, a ajutat mai multe instituții din județ. În 2013, Liceul de Muzică „Tudor Jarda” din Bistrița a primit instrumente muzicale în valoare de zece mii de euro, iar Spitalul Județean de Urgență și un azil de bătrâni au fost sprijinite cu paturi, cărucioare și dispozitive speciale pentru persoanele cu dizabilități. Primăria Poiana Ilvei, locul meu natal, a primit o mașină de pompieri, mobilă și aparatură pentru cabinetul medical din comună.
Nu știu în general cum gândesc oamenii din zonă despre tot ce facem în județ, dar știu că cei cu care am discutat sunt mulțumiți de ajutorul oferit. Eu unul sunt fericit că reușesc să fac ceva pentru locul meu și oamenii mei dragi. O fac din credință și plăcerea de a ajuta.

După atâția ani în Germania, vă simțiți mai mult neamț sau mai mult român?
După aproape 24 de ani, spun cu mare drag că sunt atât român, cât și german. Inima mea bate pentru România, unde am trăit mulți ani și am o mare parte din familie, dar și pentru Germania, care mi-a dăruit atâtea lucruri frumoase. Poate mă simt mai mult neamț, fiindcă aici am găsit ce mi-am dorit dintotdeauna: respect reciproc, cinste, corectitudine, ordină, disciplină.

Care sunt lucrurile din țară cărora le duceți cel mai mult dorul?
Cel mai mult mi-e dor de familie, pe care aproape de fiecare dată o văd doar pentru câteva ore. Uneori mi-e dor de produsele culinare tradiționale, precum găluștele cu ciolan afumat, colesa cu brânză, plăcinte etc. La fel de mult îmi lipsesc naturalețea oamenilor de la țară și ospitalitatea inegalabilă a românilor. Până la urmă, România e o țară minunată, cu oameni deosebiți și tradiții unice în lume. Țara are multe resurse și potențial – material, intelectual, cultural, sportiv. Românii trebuie doar să învețe să valorifice aceste bogății.