Cristina Nemerovschi, scriitoare: „Nu cred că aș putea să-mi doresc să nu mai aud de România vreodată”

- - 13- 620 vizualizari

Cristina Nemerovschi are în librării cincisprezece cărți, dintre care una singură nu este roman. Iată.

Un articol de Andrei Crăciun

Drum. Cristina Nemerovschi, scriitoare. De unde vine Cristina Nemerovschi și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea Cristinei. Cum s-a format scriitoarea de astăzi? Care îi e istoria?


Îmi place atât de mult că ai început cu imaginea și cuvântul ăsta, drum. Cred că e unul dintre cele mai dragi mie. Chiar așa mă văd, de cele mai multe ori, ca pe o călătorie de la mine la mine – de la o persoană care abia deschidea ochii spre lume, dar o privea corect (adică plină de curiozitate, cu dorința de a descoperi tot ce are ea să-i ofere), până la eu din prezent, care am adunat, înțeles și trăit. Cred că nu m-am format prea diferit de restul oamenilor care se ocupă în prezent cu scrisul: am citit mult și am trăit tot ce mi-a ieșit în cale. Cum ziceam mai sus, mi-am păstrat curiozitatea, este categoric una dintre cele mai importante însușiri, fără ea nu poți face mare lucru. Și bucuria de a cunoaște, de a întâlni oameni, de a afla cât mai mult, de a înțelege lumea. Îmi place să cred că fiecare întâmplare trăită și fiecare om pe care l-am cunoscut mi-a adus ceva în plus, că nimic nu a fost degeaba. Ca devenire concretă, am avut o copilărie extraordinar de fericită, o adolescență gălăgioasă, am mers la Facultatea de Filosofie (pe care am ales-o în final dintre cele cinci facultăți la care am dat admitere și la care am intrat), am citit acolo tot ce se putea citi, am continuat cu un master în filosofie (și urmează cândva și un doctorat), am lucrat trei ani în presă, apoi… m-am apucat de scris. Pentru că voiam ceva nou, ceva ce nu mai făcusem. Am scris doar pentru mine prima carte, a fost o întâmplare fericită că s-a transformat într-un roman ce a fost publicat și care a devenit un bestseller.

Cu ce necazuri, cu ce greutăți se confruntă un scriitor român la zi? Întreb pentru publicul cititor, care nu știe. Mai ales că dumneavoastră aveți – împreună cu soțul, Alex Voicescu – și o editură. Tânăra editură Herg Benet.

Să scrii e frumos, nu neg asta, îți aduce multe satisfacții și cu timpul chiar devine un mod de viață, atâta timp cât de regăsești în el, cât îl simți ca fiind al tău, ca fiind tu. Dar sunt și atât de multe greutăți, e atâta oboseală și apăsare, atâta luptă cu morile de vânt, că nici nu am idee de unde să încep. Cum știe toată lumea, chiar și autorii care vând bine în România au un public destul de restrâns, realitate a cărei consecință e că nu se poate trăi din scris. Asta însă nici n-ar fi așa mare lucru, până la urmă, pentru că te poți întreține făcând joburi complementare scrisului. Cred că mai dureroase pentru autor sunt prejudecățile publicului larg, care nu are habar de nimic ce are legătură cu lumea literară – oamenii care cred că e musai să nu fii plătit pentru munca ta, deoarece ea îți aduce bucurie, așadar ar fi nedrept să mai pretinzi și bani; oamenii care cred că e cel mai corect lucru din lume să-ți fure cărțile, pentru că ’’ele sunt cultură și cultura trebuie să fie gratis’’; oamenii care cred că un artist trebuie să vorbească despre răsărituri colorate și slava lui Dumnezeu și miracolul vieții; pretendenți la gloria literară care copiază de la tine tot ce pot copia, apoi te urăsc de moarte fiindcă n-au avut succesul tău; indivizi pentru care e sfârșitul lumii să se dea la Bac un scriitor aflat încă în viață; domnii morți prin instituții care, când aud că ai fost invitat la un festival în străinătate, stau săptămâni întregi pe telefoane încercând să-ți anuleze respectiva invitație, pentru că e periculos să scoată capul în lume scriitori care își văd de munca lor și nu pupă mâini în stânga și-n dreapta; proprietari de reviste culturale, vag scriitori și ei, care le interzic redactorilor să scrie desprecărțile tale, pentrucă ai ’’oricum prea mulți cititori și faimă’’; profesorii care își pedepsesc elevii pentru că te citesc, părinții care ies cu romanele ’’sataniste’’ în fața blocului și le dau foc. De fapt, am și scris o carte despre picanteriile lumii literare autohtone, se cheamă Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes, acolo e totul cât se poate de necenzurat și detaliat. Cel mai rău este poate că nu avem instituții care să ne reprezinte – avem doar un parazit numit Uniunea Scriitorilor din România, care ia anual milioane de euro de la buget chipurile pentru a sponsoriza cultura, și care nu doar că nu face nimic pentru scriitori, dar le și pune bețe în roate pe toate căile posibile. E drept, de cele mai multe ori părțile bune în a fi scriitor sunt infinit mai prezente și mai importante decât alea rele, că altfel nu ar avea rost să mai scriem în continuare. Există acea parte extraordinară a publicului care așteaptă cu sufletul la gură o nouă carte semnată de tine, și există starea aia căreia îi spunem inspirație, sau transă, sau cum mai vrem, pe care n-o poți găsi pe alte căi și care face să merite totul.

CÂT DE PROLIFICĂ ESTE, DE FAPT, CRISTINA NEMEROVSCHI

Și Herg Benet?


Despre Herg Benet, am simțit mereu că este într-o mai mare măsură proiectul lui Alex, copilul lui. El se ocupă cam de tot, eu doar contribui scriind cărți cât pot eu de reușite, și mai nou traducându-le cât mai bine și mai repede pe cele străine – cam asta este contribuția mea la editură. Nu aș avea nervii să fac munca lui. Autorul, de multe ori, cere de la editorul său să-i fie în același timp cel mai bun prieten, terapeut, preot, tată, frate, sponsor, mentor, iubit, ghicitor în cafea, confident, profesor, țap ispășitor, umăr pe care să plângă și câte și mai câte… Eu nu aș putea să fiu toate astea în același timp. Uite, am vorbit despre greutățile cu care se confruntă un scriitor, dar ca să fim corecți până la capăt trebuie spus și că mulți autori, din cauza frustrării de a scrie în România, devin peste măsură de vulnerabili, de orgolioși, capătă o oarecare disperare de a fi în prim-plan și de a fi apreciați, iar pe capul editorului cade sarcina de a le pansa rănile. Sincer, mă uit uneori la cerințele pe care unii scriitori le au de la Alex, din postura lui de editor, și mă gândesc că dacă eu i-aș cere fie și 5 la sută din ce îi cer ei – eu fiind soția lui, deci oarecum un pic mai îndreptățită să vreau de la persoana iubită atenție, îndrumare, lucruri – cu siguranță mi-ar fi apoi rușine cu mine și m-aș simți tare vinovată. Relația mea profesională cu editorul, când vine vorba despre cărțile mele, e cam așa: îl anunț că o să scriu o carte și cam despre ce este ea în mare, o scriu (fără să-i povestesc, să-i cer sfaturi sau să-i umplu capul aiurea), îi predau manuscrisul (corectat la sânge de mine de vreo 15-20 de ori înainte, fiindcă așa e firesc), el îmi spune dacă îi place, îl anunț că pe o anumită dată nu trebuie să-și facă program, că mi-am pus lansare și ar fi drăguț să vină și el, dacă poate (au fost și evenimente unde nu a putut ajunge, și nu a fost vreo panică), apoi îi mai zic că o să avem niște plecări prin țară, ca să lansez și acolo (la care el zice: ’’imposibil, am treabă la birou!’’, dar până la urmă tot mergem). Nu-i cer niciodată să facă pentru cărțile mele lucrurile pe care le pot face eu însămi pentru ele. În ruptul capului nu l-aș intoxica repetat cu dramele mele de scriitoare, când știu cât de mult are de muncă – dacă le am, le țin pentru mine, văd eu cum le exorcizez. Așa mi se pare decent.

Cărți. Sunteți o autoare prolifică, prea prolifică – remarcă, desigur, haterii. Cu ce cărți vă găsim în librării? Care e treaba cu cărțile Cristinei Nemerovschi? Cui se adresează ele și de ce? Ce își propune literatura Cristinei Nemerovschi? Are ea scop? Care?

Să știi că mereu mă face să râd remarca aceasta cu ’’prea prolifică’’,  ca de altfel tot ce vine de la hateri, pentru că în general ei mă percep exact ca pe opusul a ce sunt. Cum aș putea să fiu prea prolifică, când, uite, de pildă acum se face un an de când nu am mai scris la modul serios? Pe la finalul verii trecute am scris Dresoarea, acum e din nou final de vară și scriu Răzvrătiții, dar între astea două momente nu m-am ocupat cu scrisul, decât foarte sporadic, am revizuit și adăugit o carte mai veche, am mai notat câte un fragment, în rest doar traduceri. Și nu e prima dată, am avut pauze de 6, 8, 10 luni în care nu am scris, doar am adunat și am trăit. Din contră, cred că aș putea scrie mult mai mult, îmi reproșez că nu muncesc cât aș putea, uneori am senzația că nu îmi respect și nu îmi valorez scrisul, că nu fac eforturi să-l promovez. Deci eu văd lucrurile exact pe dos când vine vorba de hărnicie și prolificitate. Mi se pare că am perioade insuportabile de lene și de lipsă de motivație, iar de câțiva ani m-am pricopsit și cu un pitic pe creier care, atunci când vede că mă îndrept cu pași repezi și siguri spre ceva ce îmi doresc foarte tare, spune: stooooop, păi ce facem aici, ia să mai punem frână. Da, îmi ia relativ puțin când mă așez să chiar scriu o carte, asta pentru că am purtat-o suficient în mine și i-a venit vremea, asta da, dar cred că ține doar de cât de bine ai învățat să cunoști felul în care funcționezi. În librării sunt de găsit cu cincisprezece cărți, din care paisprezece sunt romane și una este non-ficțiune. E posibil unora să le pară multe la prima vedere, nu știu, eu nu le văd așa. Sunt pagini multe, pentru că am și trăit mult. Sunt câte s-au cerut să fie, câte au pretins dreptul să fie vii și să existe pe raft. De adresat se adresează oricărui om care vrea să afle mai multe despre el și despre nebunia asta de lume în care trăim. Nu am un public de o anumită vârstă, mă citesc oameni extrem de diferiți între ei – sigur că adolescenții sunt mai activi pe rețele de socializare când vine vorba despre promovarea cărților mele și asta e minunat, dar de citit mă citește orice om cu mintea deschisă, care vrea să intre într-o poveste coerentă, închegată, care vrea mesaj, care vrea personaje memorabile, care vrea să simtă ceva, nu doar să-și petreacă timpul plăcut cu o carte.

Scopul?

Ce își propune literatura mea să facă și care e treaba cu ea? Și eu mă întreb, iar răspunsul mi se pare și schimbător, și complicat. Când m-am apucat de scris, nu m-am gândit deloc altruist la cărțile mele; am vrut să fie un loc în care să rețin ceva din ce am fost eu, de-a lungul timpului. Nu m-am gândit că le vor folosi oamenilor într-un mod atât de esențial cum s-a dovedit. Apoi au început să vină mesajele de la cititori și au fost efectiv un carusel de emoții. Mulți tineri mi-au spus că romanele mele i-au salvat de la sinucidere pentru că, citindu-le, au înțeles că există și alți oameni care simt ca ei, care gândesc la fel. S-au simțit înțeleși și au fost mai puțin singuri pe lume. Știi, vorbind cu ei, mi-am dat seama că cel mai tare te doare atunci când te simți cu totul diferit de restul, incapabil de a comunica cu specia ta, de a relaționa. Puțin diferit, puțin original și creativ e perfect OK, dar când te simți cu totul și cu totul de pe altă planetă, viața devine foarte grea și irespirabilă. Iar cărțile mele le-au spus că nu e nimic greșit în a fi exact așa cum ești. Că există o speranță să găsești oameni exact ca tine. Pe cei mai mulți i-au ajutat să-și găsească drumul, să fie mai sinceri, mai curajoși, să aleagă propria lor fericire. A fost o uimire pentru mine că o carte poate face lucruri atât de minunate și puternice, și este în continuare. Deci, într-un fel, scrisul pentru propria mea plăcere a devenit și un colac de salvare pentru ceilalți. Îmi doresc să rămână așa în continuare, chiar dacă asta vine și cu o responsabilitate mare, oamenii așteaptă de la tine numai chestii puternice, esențiale, parcă nu-ți mai vine să te joci. Deși bănuiesc că într-o zi tot o să mă mai joc. Scrisul e și despre asta.

CEI CARE ȘI-AU TOCIT GENUNCHII CA SĂ FIE TRADUȘI

Traduceri. Carieră internațională, traduceri, se preconizează ceva în acest sens? Cum poate intra un scriitor român în circuitul internațional?  
Poate intra, dar greu, cu pași de melc. E un proces de lungă durată, între timp o poți lua razna, poți fugi în lume, te poți întoarce, poți ajunge să ai strănepoți, să te lași de scris, să găsești țara condusă de marmote sau mai știu eu ce… O să sune SF, dar cel mai ușor poate intra în circuitul internațional dacă e mediocru și nu reprezintă o amenințare pentru nimeni, din punct de vedere al talentului său – adică al lipsei lui. Și dacă se târăște până își tocește genunchii și pupă ce e de pupat, pe unde e de pupat. Firește, mă refer acum la cum se poate intra în circuitul ăsta în mod oficial, cu traduceri finanțate de statul român. Normal că mai sunt și acolo două, trei excepții fericite, pentru care am numai cuvinte de laudă, dar sunt cazuri izolate, abateri de la regulă. Că sunt și edituri serioase și interesate, din afară, care caută cărți care să spună în mod REAL ceva publicului din țara respectivă… sigur că sunt, dar extrem de puține. Am în lucru două traduceri la astfel de edituri, vom vedea ce o să iasă și mai ales când. Este foarte greu, pentru că în afară se citesc predominant autori din țara respectivă. Un autor dintr-o țară ca România e mai greu acceptat, mai ales că până acum nimeni nu a impresionat în mod real. Traducerile finanțate de statul român s-au tipărit într-un număr caraghios de mic de exemplare, doar pentru a figura în CV-ul autorului care și-a tocit genunchii, deci nu prea au avut cum să impresioneze, nu au ajuns la public. Pe scurt, e extrem de greu să fii tradus acolo la modul profesionist, care include distribuție, promovare, și din păcate răul pornește de aici, din România, unde totul e putred și nu ne interesează să exportăm ceva ce ar putea avea un destin pe acea piață pe termen lung.

Țara. Ce relație are Cristina Nemerovschi cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită? De ce nu s-a emigrat?
Nu cred că aș putea să-mi doresc să nu mai aud de România vreodată, nici dacă aș emigra. Am citit de curând o carte foarte bună, Țara mea suspendată, de Anca Mizumschi, în care chiar despre asta era vorba, despre cum duci țara cu tine, în tine, oriunde ai merge. Nu ai cum să te rupi definitiv. Și n-aș putea să-mi doresc ceva imposibil, știu că România o să fie blestemul nostru până la capăt, oriunde am fi prin lume. Eu cu România am o relație veche și intensă de iubire și ură – mă rog, poate ură nu e cel mai potrivit termen, mai mult oboseală, dezamăgire și apăsare. Mă simt bine doar atunci când reușesc să mă izolez între oamenii pe care îi apreciez, când merg în locuri pe care le iubesc și când lupt să fac abstracție de degradarea pe toate planurile pe care o văd în jur. Dar, per total, nu prea ai cum să te simți bine într-un lift aflat în cădere liberă; coborârea prea rapidă te amețește, plus că te gândești că la un moment dat te vei lovi de pământ cu o viteză nimicitoare. În cea mai mare parte a timpului, pentru mine România e ca o stare prelungită de sufocare. Toată energia ta se consumă ca să poți să mai furi o gură de aer.

DESPRE DOAMNA CU COAFURA URÂTĂ CARE VORBEȘTE PROST ȘI ALȚI DEMONI

Politicul?

Noi vorbim în ultima vreme foarte mult despre politicieni; suntem nemulțumiți, ne vărsăm frustrările pe ei, debordăm de furie, suntem indignați și avem dreptate să facem asta, însă uităm că ei sunt croiți după chipul și asemănarea multor români. Nu, nu sunt politicienii pe care îi merităm eu, tu, prietenii noștri, părinții noștri, dar sunt politicienii pe care îi merită și îi doresc românii care se bagă în față la cozi, care fură imediat o bancnotă care ți-a picat pe jos, care visează șmecherii și șmenuri, care îți dau flash-uri pe autostradă ca să știe toată lumea că și-au luat mașină bengoasă, care scuipă semințe în lift, care umilesc chelnerii din restaurante pentru că pot, care distrug camerele de hotel pentru că nu sunt la ei acasă și nu contează, care acaparează locurile pentru handicapați, care scot maneaua dată la maxim pe balcon, care te înjură dacă ești diferit, deștept sau îndrăzneț, care își bat femeia pentru că e arsă mâncarea, care visează noaptea o mie de feluri în care ar putea evita să-și plătească taxele, care îți strigă obscenități pe stradă dacă ești femeie sub 80 de ani, convinși că te-au impresionat astfel definitiv, care își aruncă animalele de companie legate în pungi de plastic când se plictisesc de ele sau le leagă cu sârmă și le târăsc după mașină, care își bat copiii când întârzie o oră seara în oraș, dar le interzic să ia parte la orele de educație sexuală din școli, care merg la grătar și distrug jumătate de pădure, care cred că homosexualii or să vină cu ambulanța neagră să le fure progeniturile pentru trafic de organe, și astea nu sunt nici 0,1% din lucrurile care ar merita înșirate… Pentru mine, e mult mai tragic că oamenii din jurul meu sunt așa, decât că o doamnă cu o coafură urâtă face greșeli de gramatică pe bandă rulantă. Doamna aia o să dispară mai devreme sau mai târziu din viața publică. Doamna e o consecință a unei stări de degradare generală, și după ea va veni altcineva la fel, dacă nu schimbăm mentalitatea. Pentru că mulți dintre noi în așa ceva se regăsesc. Pentru că mulți dintre noi așa sunt.

Direcția?

Mi-ar plăcea mult să pot crede că ne îndreptăm într-o direcție bună, dar nimic nu-mi demonstrează că e așa. Cred că mergem cu spatele, că suntem tot mai plini de intoleranță, de autosuficiență, de incultură, de prejudecăți și frici. Și îmi pare tare rău pentru cei foarte tineri, pentru că ne mai și trezim să-i judecăm aspru. De ce nu se implică?, tot aud în jur. Să se implice în ce? Poate că ei sunt lucizi și nu văd că ar exista un viitor. Cu ce îi convingem noi că au o țară pe care merită să o iubească și pentru care să se sacrifice? Oricum, despre asta va fi parțial și romanul la care scriu acum, Răzvrătiții, despre cum vede un adolescent inteligent și sensibil sensul vieții și al lumii de azi. Despre lumea de dincolo de granițele României n-aș putea spune că se îndreaptă într-o direcție greșită, ci mai degrabă că a atins un nivel de maturitate la care poate accepta și integra mai ușor diversitatea. Îți poți găsi libertatea și liniștea în altă parte, poți avea răgazul de a face ce îți place și a trăi urmându-ți drumul, fiind mai puțin judecat. Dar, totuși, ca să închei și un pic optimist, mai sunt locuri și oameni de iubit în România. Puține, puțini, și poate că tocmai asta îi face atât de valoroși. E o minune când cineva rămâne necontaminat și caută să ajungă cea mai bună versiune a lui, să-și păstreze onestitatea, scânteia, altruismul.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Cristina Nemerovschi? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce? 
Votează, protestează și se implică, atunci când e convinsă că poate cu adevărat să schimbe ceva. Când știe exact ce ar vrea să schimbe, punctual, și când crede că există șansa ca schimbarea să se întâmple. Îi îndemn pe cei din jurul meu să se implice, dar întotdeauna cu rost, să nu se irosească în gesturi mărunte și inutile. Nu, n-ai să mă vezi postând pe Facebook din oră în oră înjurături la adresa unui partid, nici n-ai să mă vezi hărțuind peste tot oameni care au alte convingeri politice – nu doar că astea sunt maxim refulare sau distracție, dar sunt chiar înșelătoare, pentru că îți pot da iluzia că ai făcut ceva, că te-ai achitat de datoria de cetățean, că ai salvat, că ai reparat. Ai scris de zece ori ’’muie’’, ți-ai câștigat dreptul să nu-ți mai pese o vreme. Da, putem înjura, dacă asta simțim, ca să ne răcorim, dar abia apoi vine adevărata implicare. Și eu cred că avem nevoie de schimbări pe termen lung, trebuie să lucrăm cu oamenii, să-i învățăm să gândească, să nu se mai lase manipulați, să privească în perspectivă, să înțeleagă lumea în care trăiesc. De educație avem nevoie, în primul rând. Sigur că mi-aș dori și ar fi ideal să avem politicieni corecți, inteligenți, culți, charismatici, empatici, eficienți, altruiști, curajoși, conectați, pe care să-i urmărești de plăcere, nu cu teamă de gafele pe care le vor mai face. Dar nu trăim într-un basm, n-o să vedem finalul ăsta fericit prea curând, pentru că nu poți pocni din degete și să schimbi peste noapte ceva atât de putred.

Concret?

Sincer, mi se pare că mă implic incomparabil mai cu rost atunci când merg într-un liceu și le vorbesc adolescenților despre cât e de important să citești și să gândești, decât atunci când dau share unui banc politic, chiar dacă a doua variantă mobilizează poate mai puternic pe moment. Cred că uneori avem de ales între a lupta cu un efect și a lupta cu o cauză, și eu prefer să merg spre cauză și să văd dacă e ceva de făcut acolo. Și cred că merită totuși să încercăm să schimbăm în bine oamenii de lângă noi, să nu ne dăm bătuți, dacă tot alegem să rămânem în România.

IDOLII CRISTINEI NEMEROVSCHI

Idoli. Are Cristina Nemerovschi idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale scriitoarei? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Când eram mică, voiam să fiu ca mama. N-am cunoscut până târziu, după ce am ieșit din adolescență, om mai devotat și mai altruist decât ea, o persoană care să trăiască efectiv pentru meseria ei, să pună pasiune și să facă toate sacrificiile posibile pentru a salva copii bolnavi (mama e medic pediatru, pensionară acum, dar încă mai muncește acasă, unde și-a improvizat un mic cabinet în care tratează pro bono copii de prin vecini, pentru că pasiunea a rămas la locul ei). Idoli în sensul adevărat al cuvântului am avut, dar am fost o fană instabilă, schimbătoare și cam lipsită de devotament, am luat de la fiecare din ei inspirație pentru o vreme, apoi am mers mai departe. Nu am vreun idol pe care să-l fi păstrat de-a lungul mai multor etape din viața mea. Din rândul scriitorilor nu cred că am avut niciodată – au fost doar fascinații de moment, apoi am descoperit altceva. E o chestie foarte bună, de altfel, să nu ai idoli în domeniul în care muncești tu, ca să nu te compari mereu cu ei, chiar și inconștient.În ultima vreme, îmi topesc inim aoamenii care fac lucruri din suflet și se lasă locuiți de o dorință inocentă și autentică de a schimba în bine viețile celorlalți, fără să aștepte vreo răsplată de undeva. De pildă, o persoană obișnuită care iese în față într-o zi și își spune povestea dureroasă de viață, care îi poate inspira pe ceilalți, îi poate motiva să lupte, văzând că se poate și că altcineva a reușit. Adolescenta din Marea Britanie care a fost la un pas de sinucidere, s-a smuls de acolo, iar acum postează mesaje de încurajare pe podul unde tinerii merg să-și sfârșească brutal zilele, mesaje care au funcționat și au salvat vieți. Bătrâna din Cehia care pictează flori pe case și le face mai vii și mai frumoase. Alex, care nu doarme nopțile pentru a edita cărți din care știe că va pierde bani, dar în valoarea cărora crede. Vecina mea care a salvat zece câini abandonați și bolnavi, pe care i-a vindecat și îi iubește ca pe propriii copii. Genul ăsta de oameni.

CRISTINA NEMEROVSCHI, MOARTEA ȘI DUMNEZEU

Moarte și Dumnezeu. Cu moartea și cu Dumnezeu în ce relații vă aflați? Întreb pentru mine însumi.
Aoleu! Cu moartea e așa, o relație vag permanentă, it’s complicated, știi cum se zice. După mine, orice scriitor are o relație cumva intimă cu moartea. Cred că ăștia care scriem suntem și revoltați de ideea morții, o și percepem foarte puternic, suntem sensibili pe partea asta. Mie îmi vine extrem de greu, chiar imposibil, să mă împac cu gândul că oamenii dragi mie vor muri, și asta e ca o rană constantă, din care uneori mai ies și cărți. În adolescență, mi se părea o chestie romantică moartea, mi se părea foarte apropiată de iubire, de trăitul la limită… Acum nu o mai simt așa, e doar o chestie oribilă și nedreaptă și atât. Scrie Cărtărescu la un moment dat în Orbitor sau în Solenoid că nu e firesc să înțelegi atâtea și apoi să mori, că e o mizerie să descifrezi toate rosturile complicate ale lumii și apoi să fii nimic, să se piardă tot ce ai înțeles și ai simțit, tot ce ai putea da mai departe și cam sunt de acord cu el. Mă gândeam la un moment dat că noi, ca specie, stăm pe loc și pentru că fiecare om în parte trebuie să lupte să urce același munte al cunoașterii pe care l-au urcat cei de dinaintea lui, care după ce l-au urcat s-au dus dracului, într-un fel e o muncă fără rost, chiar dacă devenirea individuală și bla, bla… E imaginea asta, Gicu urcă, vede ce e de văzut de sus, apoi cade în cap, și vine Dorel, vede și el, cade pe partea cealaltă a muntelui, și nu rămâne niciodată cineva o vreme mai îndelungată acolo sus, de unde se vede totul și unde se află răspunsurile. Mi-ar plăcea să nu existe moarte. Nu doar la om, ci și la alte specii de animale.

Cu Dumnezeu am o relație mult mai detașată. Sunt atee de prin adolescență și în ultima vreme nici nu mă prea mai gândesc la subiectul ăsta, așa cum tot mai rar mă gândesc la Moș Crăciun. Cred că ar fi atât de benefic să găsim în schimb acea parte din noi care se apropie cât mai mult posibil de ceea ce proiectăm ca fiind Dumnezeu. Partea înțeleaptă, și adevărată, care nu obosește niciodată, care nu suferă dezamăgiri, care iubește în ciuda a tot și toate.

Tineret. Ce tineri scriitori ne recomandați, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi autorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

Tare bine ai zis. Nu-i mai avem pe ăia de ieri, dar îi avem pe ăștia de azi, și ăștia de azi chiar scriu despre noi, pe limba noastră. Despre experiențele prin care trecem și noi, despre subiectele care ne preocupă. Despre acum și aici. Cu glumele noastre, cu obsesiile noastre, cu filtrul nostru prin care trecem realitatea. Părerea mea – subiectivă, desigur – este că literatura ultimilor douăzeci, hai, treizeci de ani este cea mai valoroasă care s-a scris vreodată. Este cea mai diversă, asta cu siguranță, și are la îndemână toate uneltele care s-au folosit de-a lungul timpului pentru a face literatură. Este mai liberă, mai scuturată de tabu-uri și clișee. Mult mai curajoasă. Din păcate, e și tot mai greu de descoperit, sufocată fiind de cărți care nu sunt cărți și de oameni care visează să fie scriitori, dar nu s-au născut pentru asta. Aici iar revin la subiectul educație, pentru că școala ar trebui să ne învețe să ne formăm propriile criterii, să nu pierdem apoi vremea cu artă care nu merită și să o ratăm pe aia care ne-ar putea produce revelații. Mi-e greu să dau nume de tineri scriitori, pentru că sigur uit pe cineva, dar îi recomand pe toți cei apăruți la Herg Benet, atât cei români, cât și autorii traduși în ultimii doi ani în colecțiile de literatură străină. Fiecare are ceva aparte, puternic, cu care merită să faci cunoștință.

Ca ultim mesaj, vreau să spun ceva care să contrazică într-o oarecare măsură tonul pesimist pe care l-am avut pe alocuri: e important să credeți în voi și să vă urmați visurile fără să vă pierdeți speranța, să nu uitați că tot ce e greu și rău la un moment dat se schimbă, dacă nu chiar în bine, măcar în ceva care doare mai puțin. Și poate că nici nu e așa de important cum vă imaginați, în întregul tablou. Și faceți în așa fel încât să fiți voi acei oameni pe care v-ar plăcea să-i cunoașteți și de care să vă lăsați fascinați.

CITAT
E important să credeți în voi și să vă urmați visurile fără să vă pierdeți speranța, să nu uitați că tot ce e greu și rău la un moment dat se schimbă, dacă nu chiar în bine, măcar în ceva care doare mai puțin.
CRISTINA NEMEROVSCHI, SCRIITOARE

 

 

 

13 recommended
comments icon 0 comments
620 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Irina-Roxana Georgescu, poetă publicată la Paris: “Dacă tinerii au oportunitatea de a pleca să studieze afară, e foarte bine. Gândiţi-vă numai la tinerii generaţiei 1848 care, plecaţi la studii la Viena, la Paris sau la Leipzig, odată întorşi au schimbat fața României”

-

Poeta a debutat direct în limba franceză, la Paris, Franța, la editura L’Harmattan, în aprilie 2017. Un an mai târziu debuta și în limba română, cu apreciatul volum “Noțiunile elementare” (poemele ei sunt traduse și în spaniolă sau sârbă). Cum vede, așadar, st... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Marius Chivu, scriitor: “Nu-mi pot imagina viaţa fără plăcerea de a scrie şi fără timp berechet pentru citit, aş fi nefericit, nu mi-aş găsi nici un sens”

-

Astăzi vă propunem un interviu, desigur inedit, cu poetul, prozatorul, cititorul, călătorul, criticul literar, iubitorul de muzică, omul de radio Marius Chivu, care mai are, pe deasupra, și atestat profesional în merceologie (obținut strălucit după ce a înfrun... Mai mult »