Spitalul Brâncovenesc nu a fost doar o capodoperă arhitecturală, ci și una socială. Construit între 1835 și 1838 de Elisabeta ”Safta” Brâncoveanu, a reprezentat unul dintre primele centre medicale pentru nevoiași din București, unde „bolnavii sunt primiți și tratați. Safta Brâncoveanu însăși întocmise inclusiv un regulament de ordine interioară în care explica foarte clar, pas cu pas, ”datoriile dohtorului”.

Clădirea în sine, o minune arhitectonică în stil brâncovenesc, străjuia măreț Splaiul Independenței, la câțiva pași de Piața Unirii, lângă hale. În anii ’80 arăta excelent, fiind proaspăt renovată, iar distrugerea ei nu a avut nici măcar o justificare practică. După toate sursele, a fost pur și simplu un alt act criminal al lui Nicolae Ceaușescu, care în acel ultim deceniu intrase într-o fază teribilă a grandomaniei și paranoiei. Arhitectul Cristian Dicu-Sava, în acea vreme arhitect la o instituție a statului, povestește că Ceaușescu a luat, fără nici o explicație, decizia de a demola spitalul într-o zi de vineri, 23 martie 1984, iar demolarea propriu-zisă a început fulgerător, chiar lunea următoare, pe 26 martie.

Tot orașul a fost șocat de distrugerea unei supraclădiri importante ale capitalei de la acea dată, dar, pentru că presa era totalmente sub controlul comuniștilor, nimic nu s-a aflat. Nostalgicilor nu după ceaușism, ci după frumusețea Bucureștilor de dinainte ca buldozerele comuniste să facă harcea-parcea orașul, li se pare că dictatorul a căzut, chiar dacă la 5 ani distanță, victima unui soi de blestem pe care Safta Brâncoveanu l-a lăsat în propriul testament: ”cel care va înstrăina acest spital sau cel care și-l va adăuga la avutul său să fie depărtat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitorul celor sfinte, întrucât acest spital și averile lui sunt întocmite spre folosul obștei”. 

Material realizat în cadrul „București-Centenar” Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația și Patrimoniul Turistic