Dacă vă mai întrebați ce mai fac poeții zilelor noastre, iată un interviu cu Svetlana Cârstean, poetă din țara noastră.

Andrei Crăciun

Svetlana Cârstean, poetă. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?Să fii poet ori să fii orice altceva e cam la fel. Poate să fii poetă e diferit. La urma urmei te miști în aceeași realitate în care se mișcă toată lumea.E posibil să te raportezi diferit la această realitate și să te răzbuni sublimând-o, să o povestești până când nu mai rămâne din ea decât proiecția.E posibil și să te raportezi obsesiv la această realitate, poate în mijlocul ei te simți ca tocmai ieșită dintr-o operație înainte ca sutura tăieturii să fi fost făcută.Mai e posibil să ai o sensibilitate mai mare, dar și o preocupare exagerată de a pune tot ce vezi în cuvinte.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de poezie de Svetlana Cârstean – ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum s-a ajuns aici?
S-a ajuns de departe. Vin de departe, adică. Pentru cei care vor să descopere cum arată o poetă la debut, le recomand Floarea de menghină. Nu am vrut să fie despre comunism – asta pentru că pe atunci nu eram conștientă de faptul că era imposibil să nu fie despre asta -, dar până la urmă am ajuns să o aud pe prietena mea, poeta Athena Farrokhzad spunând că din Floarea de menghină a învățat mai mult despre comunismul românesc decât din toate documentarele pe care le-a văzut de-a lungul vremii. Asta poate și pentru că a tradus-o în suedeză.Traducerea te obligă să înveți tot felul de lucruri.Gravitație și Trado sunt următoarele cărți, despre care acum pot spune că m-au condus eficient, sper, spre următoarea carte. Cea care va veni. O scriitoare pe care o admir mult, din spațiul balcanic, îmi scria acum câțiva ani, după ce a citit Gravitație, să nu mă îngrijorez dacă simt că nu fac parte din nici o grupare sau curent. Fiindcă ăsta e specificul meu. Așa că nu mă căutați în vreo generație, fiindcă nu o să mă găsiți nicăieri. Altfel, aș zice să căutați cărțile în librărie. Dacă aș fi sigură că există peste tot. Aș zice să le căutați la rafturile de poezie din marile și micile noastre librării. Numai că rafturile astea sunt cele mai dezorganizate, mai fără logică, din orice librărie în care intrați. Poeții au făcut multe pentru poezie în ultimul deceniu, dar n-au apucat să organizeze și rafturile astea cum trebuie.

POEZIA CA MODĂ

O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru?
Nu se poate trăi din poezie. Dar nu se poate trăi nici fără poezie. Deși poezia a cam ajuns o modă, – observ că a aterizat pînă și în industria advertisingului unde totul e acum o poezie, și nu știu ce cașcaval, și masa în familie, o poezie cam neconvingătoare, cam subțire ce-i drept -, asta nu schimbă cu nimic statutul poetului, sistemul, perspectiva. Mai mult ca oricând cred că poeții vor fi utilizați pentru conținutul lor, consumați și uitați. E plin de oameni care au impresia în zilele astea că știu cum e cu poezia. Din fericire e plin și de oameni care pur și simplu doar se bucură de poezie, o redescoperă, chiar dacă apoi trec mai departe.

Viața poeților azi, în România, e complicată, ca pentru toată lumea. Însă pentru această meserie nu există un cadru specific. Nu există rezidențe, burse, șanse de a da un timp exclusiv scrisului, nu există un frame corect. Poezia la urma urmei e facultativă, cam asta crede toată lumea, ești un pic stânjenit atunci când spui: sunt poet, poetă, fiindcă asta nu e o meserie, poate cel mult un hobby. E greu de înțeles că pentru unii dintre noi poezia și scrisul nu sunt un hobby, un goblen sau un pescuit de wekend, ci un goblen și un pescuit permanent.Prin urmare, nu poți fi doar poet sau scriitor și atât. Trebuie să fii mai mult decât atât ca să supraviețuiești. Trebuie să scrii oriunde apuci, fiindcă nu o să apuci să te așezi la masa ta de lucru prea curând și să rămâi acolo constant o lună, două, trei, atât cât ai nevoie. Trebuie să produci. Iar poezia o produci oricum, că nu se poate altfel. Deci trebuie să produci în paralel de toate sau oricum multe altele care să te țină în viață într-un loc unde viața costă și prea puțin și prea mult în același timp. Prea mult fiindcă e scumpă, prea puțin fiindcă nu contează. O poetă care supraviețuiește convertește poezia în altceva. În evenimente, concepte, proiecte și cum s-or mai numi ele. Suntem toți niște producători și niște făcători de proiecte în lumea asta culturală în care ne mișcăm. Îndrăznesc să spun că absolut nimic din ce am făcut profesional în ultimii probabil douăzeci de ani nu a fost făcut fără instrumente poetice. Restul e proză și e mult de povestit.

Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vedeți dumneavoastră viitorul României?
Și aici vin de departe. Pe 18 februarie 1990 împlineam 21 de ani și eram în Piața Victoriei. Nu mai știu de câte ori am fost în Piața Victoriei de atunci, am pierdut șirul. Sau pe traseul dintre Universitate și Piața Victoriei. Am trăit toate valurile de revendicări, de tipuri de proteste și protestatari. Aproape că mă sperie capacitatea infinită de regenerare a speranței. Parcă speranța asta e prea rezistentă la toate porcăriile posibile. Ce cred despre România, despre abstracțiunea asta absurdă care e o țară în care te-ai născut? Că e în agonie, că drumul a fost lung și că e interesant să vezi tabloul întreg, nu pe bucățele. Nu suntem departe de 1990, dar nu ca similarități, ci ca încheiere a unei epoci, a unui ciclu lung de dezmeticire, de pierdere a iluziilor și începere a unei noi construcții. Ne luptăm cu zațul cel mai întunecat acum, cu ce a fost cel mai toxic, mai stagnant, cu ceea ce s-a perpetuat și a rezistat de-a lungul vremii pentru a menține un status quo convenabil pentru anumite grupuri, corespunzător unui anumit mod de a face politică. E fascinant că acum, când Urmuz, Kafka, Orwell și Caragiale, își pot vedea întrupate cele mai curajoase halucinații din imaginația lor, mai există oameni care încearcă să legitimeze, să găsească explicații logice sau justificatoare, circumstanțe atenuante pentru ceea ce se întâmplă în România în 2018. Nu prea știu cum să mă raportez la viitorul României în momentul ăsta. Nu mai cred în buni și răi. Nu cred nici că cei buni sunt chiar buni. Am văzut oameni pe care îi credeam de ”partea binelui” și care au comportamente asemănătoare cu cei împotriva cărora luptă. Nu avem alternative politice convingătoare. Cred în inițiativele oamenilor pur și simplu, ale celor care care vor să facă lucruri concrete. Și poate spun asta fiindcă răspund la întrebările acestui interviu aici în Suedia, unde drepturile oamenilor au fost câștigate de-a lungul secolelor de către organizații care s-au luptat pentru aceste drepturi. Oamenii din aceste organizații au împins limitele, au forțat decizia politică și continuă să facă asta și în ziua de azi. Ei au rămas factorul de luptă, de generare a efectelor, a legilor, a deciziilor fundamentale, a bunelor practici, plecând de la realitate, de la nevoile concrete ale oamenilor. Și din rândul lor s-au născut și politicienii propriu-ziși, social-democrații care au tot construit Suedia de azi, o țară unde totul e gândit pentru oameni, unde oamenii cu handicap sunt perfect integrați, unde vezi cupluri de oameni în vârstă plimbîndu-se veseli prin muzee sau luând masa la restaurant, unde există peste tot spații create pentru copii, iar în acele spații vezi bebeluși care vin purtați la piept de mama sau de tata. Nu doar de mama adică.

Emigrare. De ce nu ați emigrat? Ce vă ține acasă, aici, la noi?
Mi-am pus târziu problema emigrării și întotdeauna am înțeles că depind în tot ceea ce fac de limba în care scriu, că nu voi scrie niciodată în altă limbă. Oricât de bine mi s-ar părea că aș putea cunoaște o altă limbă. M-am lipit de multe alte locuri, m-am văzut trăind în Franța, în Suedia, la Kuala Lumpur sau la Tel Aviv. Dar nu s-a întâmplat și nici nu am luptat pentru asta. Însă nu e timpul trecut, nu? Mi-aș lua oricând un an sabatic de la România de acum. Dar mai am treabă de făcut pe acasă.

TRASEUL IMPLICĂRII, NAIVITĂȚII ȘI SPERANȚEI

Implicare civică. Este Svetlana Cârstean implicată civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?
Merg la vot. De fiecare dată. Protestez. Scriu despre asta. Uneori simt că nu e de ajuns. Există un poem în Trado, Raport. Am vrut să schițez acolo traseul implicării, naivității și speranței, unul dintre aceste trasee din viața mea. În ultima vreme am devenit mai tăcută. Cred că tot ceea ce ni se întâmplă ni se datorează, e o lipsă profundă de solidaritate umană, simplă, de conștientizare a cauzelor cu adevărat comune și a importanței vieții ăsteia pe care o trăim împreună în același spațiu. Continuăm să trăim de pe o zi pe alta, e și asta o variantă, dar care sunt efectele ei pe termen lung?

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, unde îi găsim? Cum să procedăm?
Literatura română contemporană e literatura care se scrie azi de către scriitori care trăiesc în același timp cu noi. Cam așa le explicăm copiilor contemporaneitatea la atelierele Incubatorului de lectură, ateliere de citit și de scris pe care le-am creat împreună cu Ana Maria Sandu acum câțiva ani deja. Literatura română nu se predă în școală. Se găsește însă în librării. Cum ajungi la ea. Prin critici? Cam greu, fiindcă nu prea există. Prin emisiuni culturale? Parțial prin Radio România Cultural, prin emisiunea Cooltura de la televiziunea națională. Prin rețele de socializare? Poate, dar trebuie să fii în bulele corespunzătoare. Prin urmare, accesul nu e foarte simplu. Ceea ce poate conduce la o lipsă de contact între scriitorii de azi și publicul lor. Sunt locuri fierbinți totuși unde cititorii se pot întîlni cu scriitorii. La festivaluri, la evenimente și lecturi. Există un lobby conștient care se face mai discret sau mai asumat. Cred că întâlnirea cu scriitorii contemporani și cu textele lor este șansa cea mai autentică de a capta cititori noi pentru literatură în general, de a pune în legătură oamenii cu lumea în care trăiesc și cu textul scris, literar sau nu. Citind textele despre lumea de azi, citim și lumea în sine. Și fără lectura asta nu putem trăi.

CITAT
Cred că tot ceea ce ni se întâmplă ni se datorează, e o lipsă profundă de solidaritate umană, simplă, de conștientizare a cauzelor cu adevărat comune și a importanței vieții ăsteia pe care o trăim împreună în același spațiu. Continuăm să trăim de pe o zi pe alta, e și asta o variantă, dar care sunt efectele ei pe termen lung?

Svetlana Cârstean, poetă