Viitorul României vă propune o întâlnire cu tânărul scriitor Andrei Dosa. Născut la Brașov, în ’85, Andrei vorbește în rândurile care urmează despre cum a scris romanul „Ierbar” (editura Polirom, 2018), care poate fi privit și ca un microroman al consumatorilor de iarbă, dar și despre volumele sale anterioare de poezie, despre generația sa de scriitori, despre autorii de la care a învățat… Cum arată cotidianul unui scriitor de 33 de ani în România anului 2018? Iată!

Andrei, ai publicat în acest an, la editura Polirom, romanul Ierbar. Când și cum ai început să-l scrii?

Word-ul îmi spune că documentul a fost creat pe data de 8 decembrie 2015. Bucureşti, o zi mohorâtă dintr-un anotimp incert, perfectă pentru a începe ceva. Aveam în minte câteva personaje, un cadru şi nişte discuţii sparte, alimentate de droguri. A fost OK pentru început, problemele au apărut pe parcurs.

În centrul preocupărilor personajelor tale de aici, stă consumul de iarbă. De ce un astfel de subiect, cât de prizat de cititorul tânăr îl consideri?

Iarba e un liant puternic şi în acelaşi timp şi o substanţă disociativă. Eşti alături de ceilalţi şi-n acelaşi timp mintea ta umblă departe, dând naştere unor asocieri neaşteptate. Ea umple golurile din comunicare, inundă creierul cu serotonină, e prietenul meta, cel în jurul căruia se adună cu toţii.

Cred că nu poţi să scrii o carte despre tineretul urban din România fără să atingi, măcar în treacăt acest subiect, pentru că iarba a devenit o chestie comună la petreceri, aproape la fel de comună ca şi alcoolul. Ce am încercat eu să explorez în Ierbar a fost felul în care relaţiile dintre oameni îşi diminuează importanţa, intră în plan secundar atunci când existenţa lor e în derivă, derivă mascată şi menţinută la un nivel de plutire cu ajutorul unor proptele adictive, fie că e vorba de droguri, jocuri video sau cariere închipuite.

E un subiect actual, cred, cu toate că fiecare grup de fumători ajunge să funcţioneze în felul său propriu şi fiecare individ are propriile tripuri, îşi creează propria nişă de trăiri psihedelice şi propriul revers al medaliei, paranoia. Dar s-ar putea ca romanul să fie considerat absolut neinteresant sau neconcludent de către unii.

Am zice și că Ierbar e un roman despre ratare – regizorul ratat, filosoful ratat, scriitorul ratat etc. De ce toți acești intelectuali ratați, cum te-ai oprit la ei?

Tema ratării m-a preocupat dintotdeauna, am avut perioade în viață trăite în apatie și dezinteres față de ce făceam, nu-mi plăcea facultatea, nu aveam de gând să mă implic în nimic, voiam să mă las și să mă apuc de altceva, mă simțeam ca într-un limb, nici nu ştiu dacă e neapărat ratare, cât mai degrabă senzaţia că lucrurile pot fi amânate la nesfârşit. Genul ăsta de trăiri poate duce, după cum o spune Marie-Louise von Franz în cartea sa Problema Puer Aeternus, „la o formă de nevroză pe care H.G. Baynes a descris-o ca «viaţa provizorie», adică la atitudinea şi sentimentul straniu că nu se experimentează încă viaţa reală. Acum facem asta sau asta, dar […] încă nu este ceea ce vrem, de fapt, şi există mereu fantezia că în viitor, cândva, se va ivi acel ceva autentic […] vei avea atunci ultimul cuvânt în filosofie, religie, politică, artă sau orice altceva.”

Dar cred şi că tendinţa generală de a-i încuraja pe tineri să fie creativi şi speciali mi-a zgândărit partea reactivă, ironică din mine. Astăzi toată lumea poate să facă orice şi nu întâmpină prea multă critică, pentru că nu-i frumos să judeci. Există un fel de toleranţă tacită, ipocrită, tinerii creativi îi adoră pe ceilalţi tineri creativi în speranţa că şi ei vor fi la rândul lor adoraţi. Nu e ceva nou, oamenii şi-au cultivat dintotdeauna vanitatea, doar că acum criteriile valorice au devenit aproape absente.

În Ierbar nu e vorba de o ratare clară, nimeni nu le spune personajelor că sunt rataţi sau amatori, plus că din multe puncte de vedere ei sunt oameni realizaţi. Din punct de vedere financiar sunt asiguraţi, şi-au creat o bulă în care se simt bine, succesul pe alte planuri nu mai e atât de important, lipsa lor de reuşită nu pare să-i deranjeze prea mult.

Ești născut la Brașov, în ’85. Cum ai descoperit literatura?

Părinţii mei aveau multe cărţi în casă, la fel şi bunicii, descoperirea a venit de la sine. În afară de asta ai mei aveau şi viniluri cu poveşti, îmi plăcea la nebunie Micul Prinţ şi poveştile lui Andersen, în prima mea încercare ratată de a scrie un roman, pe la douăzeci de ani, descriam pe câteva pagini de Word, într-un stil empiric exacerbat, trăirile pe care le-am avut ascultând seara, înainte de culcare, vinilul cu Micul Prinţ.

Ai debutat ca poet. Ți-aș propune să rememorăm, pe scurt, volumele tale de poezie de până acum și cum s-au conturat ele…

Când va veni ceea ce este desăvârşit mi-a oferit o mare doză de entuziasm. Ţin minte că deschideam ochii dimineaţa şi începeam să scriu, era primul lucru pe care îl făceam. A fost minunat.

American Experience s-a născut dintr-un amestec de alienare, deziluzie şi oboseală. Reacţia mea pasivă la o situaţie în care m-am vârât singur. Din moment ce armata a încetat să fie obligatorie, voiam să particip la un fel de ritual de trecere, iar programul Work and Travel mi s-a părut cel mai nimerit. Am avut parte şi de momente în care am simţit că nu mai fac faţă (la un moment dat aveam trei job-uri, lucram 16 ore pe zi). Am scris poezii ca să rezist.

Nada e despre un wannabe macho care nu înţelege că dragoste cu forţa nu se poate. E o nevoie interioară proiectată asupra unei lumi hedoniste, un demers existenţial şi artistic demarat pe fondul unei abulii de adolescent întârziat care nu vrea să se maturizeze.

Iar Adevăratul băiat de aur este, foarte pe scurt, împăcarea mea cu spaţiul balcanic şi personajele lui, cu arhitectura eclectică şi cultura cluburilor. Motorul acestei cărţi a fost relaţia mea love-and-hate cu Bucureştiul.

Cum se transformă un poet în prozator? Cum a fost în cazul tău?

Prozatorii, ni se spunea la cursurile de creative writing ale lui Alexandru Muşina, sunt oameni cu multă răbdare, cu program strict, care-şi tocesc fundul pe scaun scriind. La aceste cursuri ni s-au dat şi exerciţii de proză. Am scris mai multe povestiri de-a lungul timpului, dar niciuna nu mi s-a părut cine ştie ce. O parte dintre ele au fost de-a dreptul rateuri şi, pentru că eu nu am avut niciodată prea multă răbdare, nu am revenit asupra lor, nu am încercat să le rescriu.

Cred că m-am aruncat aproape inconştient în scrierea romanului. Am scris cu maximă plăcere şi la mare intensitate. Poate că dacă s-ar fi întâmplat altfel, nu aş fi avut răbdare. Strategia a fost aceea de a scrie câte un capitol dintr-un singur foc sau cel mult din două sesiuni de scris consecutive, aveam senzaţia că, dacă nu fac aşa, o să mă împotmolesc sau o să-mi pierd suflul. Cred că asta e o deformaţie specifică poeţilor, ei vânează intensităţi, atât în viaţă, cât şi în scris.

Şi încă ceva, Ierbar a însemnat o provocare şi mi-am dat seama că simţi o reală plăcere atunci când reuşeşti să înfrunţi cu brio o provocare. Poezia îţi oferă altfel de plăceri, ca şi cum ai reuşi să zbori 100 de metri pe un covor magic. Proza, odată încheiată, îţi oferă o satisfacţie asămănătoare celei simţite de excursioniştii care urcă pe un vârf de munte.

Anul trecut, ai fost desemnat unul dintre cei zece scriitori din programul New European Voices, coordonat de Literature Across Frontiers. Ce presupune asta și cum te ajută pe tine, un tânăr scriitor român?

Asta presupune să fii chemat într-una din cele zece ţări din care sunt selectaţi autorii în anul respectiv la un festival de literatură sau la un workshop de traduceri. În primul rând cunoşti poeţi şi scriitori din alte spaţii culturale, în al doilea rând devii ceva mai vizibil în spaţiul european. Unele legături formate în aceste „deplasări” se pot dovedi trainice şi se materializează în traduceri prin reviste şi alte colaborări viitoare.

Cum vezi generația ta de scriitori de la noi? Care consideri că sunt punctele forte ale noii generații din literatura autohtonă și care cele slabe? Ce ți-ar plăcea să aducă nou generația ta?

Se scrie poezie destul de bună la noi. Proză mai puţin, dar nici nu-i de mirare, din moment ce nu avem burse de literatură şi nici rezidenţe. Proza mai ambiţioasă necesită foarte multă muncă şi concentrare, documentare şi încăpăţânare, or scriitorul mai trebuie să şi supravieţuiască din ceva. Nu cunosc pe nimeni din generaţia mea care să-şi permită să se dedice în totalitate scrisului.

Greu de zis care-s punctele forte, uşor de zis însă care-s cele slabe: lipsa unei fundamentări teoretice a volumelor de poezie, a unei construcţii riguroase care să aibă corespondeţe cu repere fundamentale ale culturii europene şi universale. Nu cred că mai e suficientă priza imediată a poeţilor tineri la noutăţile din diverse zone de interes cum ar fi noii hibrizi din domeniul artei, cultura pop, subculturile, fenomenele de masă, memele etc. Dar asta înseamnă implicit că nu sunt mulţumit nici de mine însumi. Din fericire, se zice că frustrarea este bună.

În cazul prozei româneşti tinere nu mă pronunţ, am senzaţia că nu am citit suficientă.

Cum trăiești în viața de zi cu zi și ce te inspiră din ceea ce trăiești?

Dimineaţa iau micul dejun cu prietena şi cu băiatul meu, îl hrănim pe rând. După aceea mă mai joc un pic cu el. Traduc câteva ore, apoi citesc. Facem o plimbare de cel puţin jumătate de oră. Din când în când, ies în oraş cu prietenii.

Mă inspiră trăirile tensionate sau confuze, reacţiile şi comportamentul meu, pe care nu mi le pot explica până la capăt. Scrisul a venit dintotdeauna dintr-o nevoie de clarificare.

Cum te raportezi la aspectele socio-politice din România anului 2018, ce te afectează și ce te face să crezi că va fi mai bine?

Am fost la proteste, am creat şi postat meme în reţelele de socializare, am scris un poem despre protestele din februarie 2017, dar mai mult de atât nu m-am implicat. Poate că ar trebui, deşi nu cred în ideea că scriitorul ar trebui să fie un lider de opinie. Scriitorii pot deveni lideri de opinie cel mult în cadrul propriei bule sociale, sunt destul de sceptic că un scriitor ar putea influenţa în mod hotărâtor masele.

Odată, faimosul poet botoşănean stabilit în Bucureşti mi-a propus să facem un protest, un gest simbolic: să ne opintim de zidul Palatului Parlamentului, dar momentul s-a dus, au început alte tulburări şi evenimente politice. Dar chiar dacă ne-am gândi să-l facem în viitor, nu cred că asta ar schimba mare lucru.

Chiar nu ştiu dacă va fi mai bine, societatea civilă de la noi e prea moale şi are prea puţine instrumente în faţa şleahtei de interlopi agramaţi aflată la conducerea României.

Care sunt scriitorii de la care consideri că ai avut cel mai mult de învățat?

Alexandru Muşina, J.D. Salinger, Vladimir Makanin, György Petri, Lajos Parti Nagy, Szilárd Borbély, Philip K. Dick, Apuleius, Dan Sociu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Irvine Welsh, Clarice Lispector, Roberto Bolaño şi lista poate continua, am foarte multe de învăţat din aproape orice carte pe care o citesc, aşa mă şi raportez la ele, gândirea mea magică spune că fiecare carte îmi poate deschide posibilităţi nebănuite, poate că acesta e şi motivul pentru care citesc încet, îmi place să adast asupra anumitor pasaje, să revin, să rumeg.

Ești și traducător. Pe cine și de ce ai tradus?

Consider că cele mai importante cărţi pe care le-am tradus sunt cele din literatura maghiară. Pe primele două le-am tradus în urma unei conjuncturi favorabile: editura All mi-a dat mână liberă să le propun trei romane scrise în limba maghiară. În cele din urmă s-au materializat doar două traduceri, dar oricum, sunt foarte mulţumit de faptul că am reuşit să fac cunoscute aceste cărţi publicului cititor din România. Este vorba de Ciocârlia de Dezső Kosztolányi şi de Uşa Magdei Szabó. Am tradus de asemenea multă poezie maghiară pentru revista Poesis International. În 2014, am publicat la Charmides o selecţie din poezia cunoscutului poet maghiar István Kemény, O îndepărtată alarmă aeriană. O altă realizare de care sunt mândru e antologia tinerilor poeţi maghiari din Transilvania, Linişte, pace, perversiuni, heppiend, urmată de traducerea volumului de poezii Berlin Hamlet, scrisă de Szilárd Borbély, tradusă acum câţiva ani şi în engleză.

Se pare că Arts Council UK ar fi introdus literatura pe lista disciplinelor pe cale de dispariție. Ce crezi despre asta și cum îți imaginezi tu ca va fi percepută literatura în viitor?

Mă gândesc că în viitor ar trebui să se scrie romane cu capitole scurte, a căror lungime să nu depăşească limita de caractere (477 sau 423), după care apare vezi mai mult, pentru a face faţă intervalului de atenţie din ce în ce mai limitat al societăţii noastre suferind de ADHD.

Se știe că în România nu se poate trăi din ficțiune. Ce te motivează să scrii?

Plăcerea, nevoia de a-mi clarifica trăirile, nevoia de a împinge limitele. E singurul sport extrem pe care-l practic.

Revenind la Ierbar, pentru că sunt acolo tot felul de locuri din București, de la un bar la Dragonul Roșu, care sunt locurile tale preferate din oraș? Unde te-ar putea întâlni cititorul, întâmplător, la o bere?

Locurile de la periferie, unde se îmbină kitsch-ul cu utilul, locurile destinate să devină ceva, dar care n-au mai devenit nimic, parcurile mai puţin cunoscute, cum ar fi parcul Plumbuita, pasarela feroviară Griviţa. Îmi plac şi anumite zone din centrul oraşului, cum ar fi străduţele din Cartierul Armenesc.

La bere mă găsiţi la Tramvaiul26, la Londophone sau în vreo cârciumă din Crângaşi, cartierul în care locuiesc momentan.

Despre forța premonitorie a cuvintelor scrise. Spuneai în încheierea cărții că ți s-a întâmplat ca ulterior scrierii ei să trăiești experiențe asemănătoare celor descrise. Ne-ai putea povesti o astfel de experiență? Pentru că e ceva ce ți s-a întâmplat și în cazul cărții anterioare, Adevăratul băiat de aur, cât crezi în forța premonitorie a cuvintelor scrise?

Petrecerile de apartament descrise în primele capitole ale romanului, atmosfera de acolo, mai exact, am regăsit-o mai târziu la petrecerile şi întâlnirile organizate, de cele mai multe ori ad-hoc, în casa unui prieten.

Cred doar parţial în asta. Ceea ce scrii se curbează şi se modifică asemenea materiei prime a mierii mestecată şi amestecată cu saliva şi enzimele a douăzeci de albine, pentru a ajunge înapoi la tine în timp sub forme nebănuite.

„Tema ratării m-a preocupat dintotdeauna, am avut perioade în viață trăite în apatie și dezinteres față de ce făceam, nu-mi plăcea facultatea, nu aveam de gând să mă implic în nimic, voiam să mă las și să mă apuc de altceva, mă simțeam ca într-un limb, nici nu ştiu dacă e neapărat ratare, cât mai degrabă senzaţia că lucrurile pot fi amânate la nesfârşit.”
Andrei Dosa, scriitor

Foto: Adam Dosa