Care e treaba cu Ilinca Hărnuț, o actriță de care, dacă nu ați auzit deja, veți tot auzi.

Andrei Crăciun

Drum. Ilinca Hărnuț, actriță. Pentru aceia dintre noi care s-au trezit mai târziu cu fața la teatru: de unde vine și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?

În liceu m-am înscris într-o trupă de teatru de la casa de cultură a studenților din Cluj, se numea Imago. A fost un loc minunat, de care îmi voi aminti mereu cu bucurie. Coordonatorii erau doi studenți la facultatea de teatru din Cluj, unul era la regie și unul la actorie. Mi se părea incredibil că mă primiseră în trupă, eu aveam 16 ani și restul erau mai mari, erau studenți. Nu eram sigură pe atunci că vreau să fiu actriță. Cu primul rol, care a venit după mai bine de jumătate de an, am descoperit și plăcerea imensă de a juca, nici nu mă gândeam să fac altceva. Ulterior am dat la facultate, am intrat (nu cred că aș fi continuat dacă picam, mă demoralizam ușor, din păcate) și am venit la București. Eram infinit mai orgolioasă decât mi-ar fi permis abilitățile tehnice, așa că nu am fost foarte fericită în perioada studenției. Nu îmi plăcea dansul, nu îmi plăcea să cânt, voiam doar să îmi imaginez personaje. Acum regret unele lucruri pe care le-aș fi învățat mai ușor atunci. Confundam deseori temperamentul cu forța, nu aveam măsură, eram mereu tensionată. După facultate am avut o scurtă experiență la un teatru de stat unde am avut ghinionul să lucrez cu un regizor cu care am fost complet incompatibilă, atât ca tip de personalitate cât și ca preferințe estetice. Experiența asta m-a îngrozit, m-a lăsat complet lipsită de încredere în mine și în ceilalți și m-a făcut să plec din teatrul respectiv la doar două reprezentații după premieră. A urmat o perioadă lungă în care am lucrat ca traducător simultan (lucru pe care îl mai fac în continuare), în care încercam să fac proiecte independente, pe unele să le produc, să-mi iau cumva soarta în mâini. A fost destul de greu, dar am lucrat cu actori care îmi plăceau, pe care îi admiram și îi admir și azi și de la care simt că am avut de învățat, deși eram, deseori, de aceeași vârstă. Apoi, încet-încet, am început să joc mai mult, dar niciodată suficient cât să renunț complet la plasa de sigurantă pe care mi-o oferea meseria de translator. Parțial din frică dar și din dorința de a nu transforma vreodată o meserie pe care o iubesc doar într-o sursă de venit. Mi-e frică și acum că fiecare rol va fi ultimul, că nu mă va mai distribui nimeni niciodată. Încerc, pe cât posibil, să nu aștept să mi se întâmple nimic, să fiu conștientă că trebuie să muncesc eu, să fiu eu cea care împinge lucrurile înainte.

Spectacole. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în stagiunea trecută și ce urmează de la toamnă? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Ilinca apetitul odată deschis după citirea interviului?

Momentan nu joc în prea multe spectacole. Stagiunea trecută s-au întrerupt marea parte a spectacolelor în care jucam, din varii motive. Lunile astea joc în Macbeth, la teatrul Bulandra și în Menajeria de sticlă, la Point. Am început două proiecte, dar am să vorbesc mai mult despre ele atunci când vor fi într-un stadiu mai avansat.

Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?

În ultimii ani am jucat în câteva filme de care sunt foarte mândră. Am colaborat cu Radu Jude la ultimele lui două lung metraje, „Inimi cicatrizate” și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, colaborări care mi-au plăcut foarte mult, cu un om de la care simt că am mereu ceva de învățat. Am început să lucrez cu fratele meu, Ion Indolean, am făcut un lung metraj acum trei ani, „Discordia”, pe care l-a produs aproape singur, din banii lui, și care a luat premiul de debut la TIFF și acum lucrăm la un nou lung metraj. Am făcut un scurt metraj care ]mi place enorm, „Iederă”, cu Sarra Tzorakidis. Mai am câteva proiecte în pregătire. Seriale nu am făcut până acum, deși mi-ar plăcea. Mă bucură să văd că se fac seriale din ce în ce mai bune. În ceea ce privește o carieră internațională, până acum nu am făcut mare lucru în sensul ăsta, dar am hotărât că e ocazia să-mi iau inima în dinți și să încep să caut și în direcția asta.

ILINCA HĂRNUȚ ȘI BENEFICIILE COOPERĂRII

Țara. Ce relație are Ilinca cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită? Cu referendumul ăsta ce ziceți?
Mi se pare că România are un potențial enorm, care însă nu pare să se fructifice niciodată. O eternă tânără speranță. Mă simt destul de bine aici pentru că încerc să-mi fac viața cât mai suportabilă. Nu mă uit la știri, evit discuțiile în contradictoriu despre politică, încerc să interacționez cu oameni care îmi plac, încerc să mă concentrez pe lucrurile frumoase sau amuzante. Dar nu cred că e normal să fie nevoie să evit mereu să privesc câte ceva ca să pot trăi. Deseori aud discuții în autobuz pe care încerc să le îmbrac în tot umorul de care dispun ca să nu fug cu primul avion. Mass media întreține o stare permanentă de urgență, de pericol, alimentează furia și frica. Frica asta le-a intrat oamenilor în sânge. Eu merg des cu transportul în comun. Mi se pare interesant. Traduc și studii de cercetare de piață de ani de zile. Văd oameni din diferite pături sociale și îi văd din mai multe perspective. Isteria continuă și propaganda din ultimii ani a pornit niște transformări periculoase și greu de oprit. Televiziunile de știri nu mai transmit de mult doar informații, transmit emoții. De asta discuțiile dintre cei aflați în tabere opuse devin din ce în ce mai dificile. Fiecăruia îi este alimentată frica de celălalt. Referendumul ăsta e un exemplu excelent. În ambele tabere s-a ajuns să se vehiculeze informații neverificate, false, alarmiste. Mă bucur mult că nu a fost validat, dar bucuria asta nu mă face să uit felul în care oameni aparent pașnici au ajuns să se blesteme unii pe alții. Trebuie depusă o muncă imensă ca oamenii să-și reamintească beneficiile cooperării. Și nu mă exclud din categoria celor care trebuie să reînvețe asta. Și eu merg seara pe stradă cu cheile strânse între degete când trec pe lângă oricine nu e din categoria mea socială, deși am avut rareori incidente și niciodată serioase.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Ilinca? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
Votez de când am putut s-o fac prima dată. Mama m-a dus în ianuarie ’90 la mitingurile unde vorbea Doina Cornea. Am trăit anii ’90 înconjurată de oameni plini de speranță, care voiau să facă ceva, să se dezvolte. Mama este o persoană absolut extraordinară, care și acum reușește să mai spere, să lupte pentru cauze în care crede și să îi ajute cât de mult pe cei din jur. Încerc să am măcar jumătate din curajul și determinarea ei. Fac oricum prea puțin. Cred foarte mult în importanța voluntariatului. Nu e momentul să ne spunem că nu e treaba noastră. E o sărăcie groaznică în România. Noi ne permitem să ne indignăm principial, dar asta nu e valabil pentru toată lumea. Cred că trebuie să ne implicăm civic mai mult, cât putem, fiecare. Fie că donăm bani, alimente, fie că ajutăm copii să-și facă temele sau bătrâni să-și care plasa până la lift, orice.

Protestez dacă e ceva în care cred. Și cred că protestul nu trebuie să se oprească în stradă. Cred că asta e un aspect, dar trebuie continuat. În societatea de consum în care trăim mai avem o armă. Banul. Boicotul economic. Cred că urechile astea surde la care strigăm din piață sunt destul de rapid sensibilizate atunci când sunt nevoite să-și închidă abatorul sau fabrica de lactate. Mai cred că e nevoie să contracarăm activ unele direcții în care pare să alunece țara. Să ne asumăm și responsabilitatea individuală. Micile găinării de zi cu zi ne fac toleranți cu marile abuzuri.

ILINCA HĂRNUȚ NU VOIA SĂ FIE ACTRIȚĂ CÂND ERA MICĂ

Idoli. Are Ilinca idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Eu nu voiam să fiu actriță când eram mică, voiam în principal să fiu arheolog, iar când a apărut Jurassic Park am vrut, circa un an, să fiu paleontolog. Îmi plăcea istoria foarte mult și îmi plăcea să stau în aer liber, așa că părea combinația ideală. În timp am descoperit filmele și teatrul. Bunicii mele îi plăcea enorm Mastroiani și filmele italienești în general și așa am văzut-o prima oară pe Anna Magnani, care mi se pare și acum fantastică. Încep însă să admir tot mai mult artiștii care se desfășoară pe mai multe planuri, care explorează. Îmi place Lynch enorm, din perspectiva asta. Poate nu e regizorul meu preferat, dar felul în care dă senzația că nu se oprește niciodată din căutat mi se pare fantastic. Cred că în momentul ăsta el ar fi modelul meu. Felul în care face scurtmetraje pentru că îl amuză, albumele de muzică, animațiile, efervescența, umorul dement. Nu e singurul, dar e primul nume care îmi vine mereu când vine vorba de libertate.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

O să dau un singur nume, nu pentru că nu ar fi multe, dar pe ea o știu bine: Cătălina Bălălău. Cred că e extrem de talentată. Am jucat cu ea, mult timp, un spectacol la Bulandra care nu se mai joacă acum, Dumnezeu iubește, era minunată și atunci, iar acum e angajată la Teatrul din Piatra Neamț, unde face o treabă fantastică și pare de neoprit.  Ca povață… de fiecare dată când ai impresia că știi exact, nu mai ești atent și o să aluneci.

CITAT
Mi-e frică și acum că fiecare rol va fi ultimul, că nu mă va mai distribui nimeni niciodată. Încerc, pe cât posibil, să nu aștept să mi se întâmple nimic, să fiu conștientă că trebuie să muncesc eu, să fiu eu cea care împinge lucrurile înainte.
Ilinca Hărnuț, actriță