„Mulţi părinţi consideră că dacă e gras copilul e pentru că le seamănă. Supraponderabilitatea nu are nicio legătură cu genetica!”, spune Cristina Ioniță, 31 de ani pe care experiența alături de propriul organism a făcut-o să cunoască mai multe decât oamenii care predau așa ceva. În încercarea de a pierde din greutate, Cristina și-a schimbat complet modul de viață și, cântărind beneficiile, încearcă să implementeze un ghid pentru omul de rând. Lucru pe care l-au mai făcut milioane de oameni în ultimul secol. Ghidul Cristinei nu urmează însă formula de bază a aproape tuturor dietelor și vine cu elementul X: nu renunți la ce îți place! Chiar dacă e evident bună  în ceea ce face, meseria nu îi este recunoscută de statul român.

– Să începem cu mijlocul, nu chiar cu începutul: cum ai ajuns să ai o carieră în domeniul nutriției?

Da, nu am fost de la început nutriţionist. Am lucrat foarte multă vreme în vânzări şi aveam în jurul meu mulţi oameni cu probleme de sănătate, majoritatea metabolice, de genul diabetului, şi mi se părea ireal ce sfaturi primeau şi dădeau mai departe. Aveam şi eu vreo 20-30 de kilograme în plus, aşa că am început să citesc, să înţeleg nişte lucruri. Am citit vreo şase luni, până să mă asigur că am ales dieta corectă, pentru că până atunci, până pe la vreo 24 de ani, nu ţinusem niciodată vreo dietă. În timpul ăsta am continuat să mănânc toate prostiile, dar după aia am început să pun în aplicare ce citisem şi am slăbit 27 de kilograme în 11 luni. În paralel, pentru că îmi place să gătesc, am început şi un blog pe care puneam reţete şi mă lăudam cu cât am slăbit şi, mai important, cu rezultatele analizelor, care erau foarte bune, şi oamenii au început să-mi ceară sfaturi. Nu mi s-a părut niciodată ok să dau sfaturi doar pe baza experienţei personale, aşa că m-am apucat de cursuri, am făcut atât online, la diverse universităţi din afara ţării, cât şi în România, apoi am făcut un master de nutriţie. Am avut o primă clientă cu rezultate impresionante, apoi clienţii au început să se înmulţească, poate şi pentru că între timp am actualizat şi site-ul, şi am mers în paralel cu jobul din vânzări o perioadă, până mi-am dat seama că nu merge, nu mi se părea că mai excelam în niciuna. Aşa că am renunţat la vânzări.

– Ce presupune activitatea ta, cum îţi ocupă timpul?

În primul rând este multă muncă de documentare şi interpretare. Pentru un articol îmi trebuie minimum două-trei zile de documentare, în primul rând, apoi trebuie ca informaţia pe care o acumulez să o transpun într-un articol pe care să îl poată înţelege cât mai mulţi oameni. Bineînţeles că articolele sunt presărate cu referinţe la diverse studii, pe care nu ştiu câtă lume are timp şi dispoziţie să le citească. Uneori te prinzi, pentru că postezi un articol şi în două minute primeşti un like. E clar că omul ăla nu a apucat să citească tot, ci are încredere în mine, ceea ce nu mi se pare chiar ok. Am văzut zilele trecute pe un grup de nutriţie un link postat de cineva, la care a primit o grămadă de comentarii de mulţumire, dar linkul era greşit postat, efectiv nu ducea nicăieri. Oamenii ăia mulţumeau pentru o informaţie sintetizată de el foarte pe scurt, fără să se documenteze în mod real.

– Este asta o problemă, faptul că oamenii iau de bune informaţii doar pe considerentul că vin de la cineva în care ei au încredere?

Sigur că da, nu doar în nutriţie, ci în general. De multe ori se merge ca pe un val, pe o modă, şi nu e bine. Din punctul meu de vedere, când eu postez o informaţie, tu, publicul, trebuie să mă verifici, eventual să mă combaţi, iar dacă eu reuşesc să te contracarez cu argumente solide, e nemaipomenit pentru mine. Dacă nu, am învăţat eu ceva, ceea ce este la fel de bine, mai ales că nutriţia este o ştiinţă în continuă schimbare, mai mult decât multe altele.

– Schimbările astea permanente vin şi din adaptarea corpului uman la condiţii noi, de mediu, de viaţă, de muncă etc?

Da, este una din problemele cu care mă confrunt, mai ales în studiu, pentru că corpul uman nu mai poate face faţă schimbărilor accelerate care au loc în agricultură, în mediu, în tehnologie. Nu poţi să te compari cu bunicii, care aveau două, hai trei mese pe zi, dar munceau în soare, făceau sinteză de vitamina D, fără să ştie, şi făceau şi mişcare. Zicem că mâncăm ca bunica, sarmale cu mămăligă, dar nouă mămăliga aia ni se depune, pentru că stăm cu fundul pe scaun cel puţin 9 ore pe zi. Un exemplu: revoluţia agrară, aici la noi, are 150 de ani. În câteva decenii a intervenit procesarea alimentară, care acum e hyper-procesare, iar corpul nu are cum să se adapteze într-un timp atât de scurt.

– Ai clienţi cu care îţi cer sfaturi legate de alimentaţia copiilor şi, dacă da, cam în ce proporţie?

Am avut până acum sute de clienţi, nu ştiu numărul exact, dar foarte, foarte puţini interesaţi de alimentaţia copiilor. Mulţi părinţi consideră că dacă e gras copilul e pentru că le seamănă, sau seamănă cu bunica, sau cu un unchi. De fapt nu ţine de genetică, ci de epigenetică, un domeniu separat, care în cazul de față se referă la obiceiuri alimentare “copiate”. Revenim la ce spuneam mai devreme: bunica ne hranea cu paine cu unt şi cu gem, seara cu sarmale cu mămăligă, dar acum ceva timp şi ne jucam toată ziua afară, ceea ce acum nu prea se mai întâmplă. E ok că evoluăm, dar trebuie să învăţăm să ne şi adaptăm.

– Crezi că oamenii apelează la un nutriţionist mai mult ca reacţie decât în vederea prevenţiei? Şi este asta o caracteristică a spaţiului românesc sau este o tendinţă generală?

E generală, cu câteva excepţii, cum ar fi ţările nordice europene, unde se pune mai mare accent pe prevenţie, nu doar în ce priveşte nutriţia, cât medicina, în general. Din punct de vedere al alimentaţiei, mai sunt ţările mediteraneene, care au nişte obiceiuri foarte adânc împământenite, greu de schimbat, dar au atuul că mănâncă porţii decente, au specificul ăsta.

– E necesară educaţia nutriţională şi crezi că e fezabilă în România?

Se poate, cu implicarea unor canale media importante şi cu introducerea în şcoli. Şi e nevoie, pentru că tot mai multe afecţiuni au cauze metabolice. Ok, am înţeles, nu facem educaţie sexuală în şcoli, deşi ar trebui, dar să ne apărăm copiii împotriva unor riscuri de natură medicală nu cred că e ceva ce se poate considera nenecesar. Sigur, trebuie făcută de oameni specializaţi, pe baza unr studii, nu ca să oferim informaţii bombastica, care să ne vândă publicaţiile.

– Având în vedere că munca ta presupune în mare parte activitate online, te-ai gândit să emigrezi?

(râde) În fiecare zi. Cu părere de rău, pentru că ţara asta mi-a dat multe, dar m-a şi privat de multe altele. De exemplu, nu putem stabili exact cum mă numesc eu ca meserie, după aproape trei ani de studiu, pentru că nu există nicio încadrare legislativă. Ceea ce nu e ok. În plus, nu suport iernile. Nu am plecat încă, pentru că simt că mai am lucruri de făcut aici, dar probabil că asta o să fac, într-o zi. De exemplu, luna viitoare voi lansa o carte. Ok, lansarea unei cărţi nu presupune neapărat să fii aici, dar vreau să o lansez cu oameni dragi mie, vreau să fiu aici. Dar nu aş pleca dintr-o disperare, ci pentru că aici oamenii mi se pare că sunt prea încrâncenaţi, iar eu, cel puţin în ultima vreme, m-am învăţat să fiu mai relaxată, să iau părţile bune din ce mi se întâmplă.