Într-o perioadă agitată, în care cei mai mulţi români sunt consumaţi de zbuciumul politic şi de propriile griji, Tudor este un personaj aparte, chiar dacă nu este singurul cu acest tip de viziune.  Tânăr avocat de succes, îşi face timp şi pentru acţiuni caritabile şi pune mare preţ pe implicarea socială, fără de care, spune el, România zilelor noastre nu poate progresa. Nu crede că progresul se întâmplă prin bunăvoinţa sau performanţele câtorva lideri politici, ci prin efortul susţinut al fiecăriua dintre noi, în domeniul său de activitate şi în societate, în general. A pornit prin proiecte personale, apoi a reuşit să creeze o comunitate în cadrul colegilor de breaslă, iar următorul pas este să construiască o platformă model prin care oricine îşi doreşte să facă bine, să aibă la îndemână cele mai simple soluţii.

Crezul său este unul simplu, în aparenţă: oamenii vor să facă bine, important este să ştie că se poate şi să li se arate cum o pot face.

„Esenţa tuturor proiectelor pe care eu le fac este implicarea. Vreau să arăt că viitorul avocaturii în România este un avocat care nu doar că are succes profesional, ci se implică şi în viaţa socială. Pe vremuri, în perioada interbelică, marii avocaţi aveau această latură de implicare civică, fie prin politică, fie prin acţiuni filantropice. Făceau bine, prin prisma profesiei lor, dar nu se opreau la interesele personale, ci mergeau dincolo, promovau ideea de bine, de a face bine, pentru că una dintre definiţiile dreptului este “arta binelui şi a echităţii”.

Este o problemă a societăţii româneşti lipsa de implicare a elitelor? Duce asta şi la o lipsă de modele?

Da, principala problemă pe care o văd, atât ca tânăr avocat, ca om care mă implic în proiecte caritabile, ca sportiv amator, este că atât tinerii, cât şi cei mai mici, care vin din spate, nu au un sistem de valori şi un sistem de modele. Valorile şi modelele alcătuiesc o elită. Ce înseamnă valori? Respectul, dorinţa de a învăţa, de dezvoltare profesională, conştientizarea faptului că nu eşti cel mai bun, că întotdeauna mai ai de învăţat, chiar de la oamenii din jur. Avem o elită, nu putem spune că lipseşte, dar nu este coagulată. Oamenii care fac foarte bine sunt împrăştiaţi, ori au plecat din ţară, ori sunt foarte implicaţi în proiectele lor şi nu au timp să iasă şi să se adune la un loc cu ceilalţi. Asta ar fi o problemă, dar elita există.

Dacă aceşti oameni care fac parte din această elită nu sunt vizibili masei populaţiei, oamenii nu-I pot vedea ca modele.

Sigur, eu am trăit pe propria mea piele lucrurile astea, deci îţi pot da exemplul personal. Ca avocat, lucrezi foarte mult, te poţi trezi şi la cinci dimineaţa, ca să poţi ajunge la un termen. Pe lângă instanţă, ai întâlniri cu clienţi, trebuie să redactezi, aşa că ziua de lucru ţi se termină în jur de şapte-opt seara. Problema este dacă tu, după toate astea, reuşeşti să mai faci ceva, să nu te duci acasă, sau dacă te duci, să mai citeşti sau să mai lucrezi şi la altceva.

Când m-am apucat de toate proiectele mele, asta mă întreba lumea, cum îmi găsesc timp, şi aşa a apărut şi ideea unei comunităţi sportive în cadrul celei a avocaţilor, Legal Runners. Când am început să particip la competiţii, am reuşit ca, pe lângă munca de birou şi activitatea doctorală, să-mi găsesc şi câte o oră pentru antrenament, dar singura fereastră din timpul săptămânii era la şase dimineaţa. Iar în week-end-uri, în loc să mă relaxez şi să mă trezesc la zece, mă trezeam la şapte şi mergeam şi la sală şi la înot.

Sportul ajută foarte mult. Într-un articol recent din Harvard Business Review am citit că majoritatea oamenilor din top management au hobby-uri, fac sport, pentru că disciplina pe care sportul o presupune îi ajută şi în viaţa profesională. Se arăta în acel articol cum un CEO care s-a apucat de alergat la curse de maraton şi-a îmbunătăţit performanţele profesionale de la an la an.

Asta m-a făcut să pun bazele comunităţii Legal Runners, alături de o colegă din domeniul avocaturii. O comunitate, nu un ONG, nu o asociaţie, ci pe sistemul american, unde sunt comunităţi, pur şi simplu, fără şefi, scară ierarhică, fără membrii, ci doar oameni legaţi de o pasiune sau un scop.

Apoi, odată ce m-am apucat de alergat, m-am gândit că aş putea să folosesc treaba asta pentru a face bine, pentru că alergatul e ceva personal, e despre mine, nu alerg pentru medalii, ci pentru energia pe care mi-o dă, aşa că m-am gândit să folosesc această energie, să îi dau un scop. Atunci a apărut ideea în cadrul comunităţii să participăm la evenimente sportive, la care ne şi simţim bine şi primim şi satisfacţia că am făcut o faptă bună. Primul proiect a fost de strângere de fonduri pentru Adăpostul Speranţa (adăpost pentru câinii abandonaţi), al doilea a fost pentru ATCA (Autism, Terapie Comportamentală Aplicată), şi amândouă au fost de succes pentru că oamenii s-au implicat.

Aici e cheia, pentru că pe oricine ai întreba dacă vrea să facă bine, o să-ţi răspundă afirmativ, dar dacă întrebi şi cum, mulţi o să-ţi spună că nu ştiu exact, caută ei o asociaţie sau o fundaţie şi… Şi oamenii răspund greu la mesaje sau la mailuri şi momentul se pierde.

Care crezi că este soluţia pentru dezvoltarea României şi aşezarea viitorului pe un drum corect?

Cheia pentru următorii cinci sau zece ani cred că este la identificarea elitelor de care vorbeam, ca prim pas. Apoi trebuie soluţii pentru aducerea tinerilor care îşi doresc performanţe şi muncesc pentru asta alături de cei care deja sunt vârfuri în domeniile respective. Modele sunt, atât în mediul antreprenorial, cât şi în cel academic, ţine doar de noi să le găsim şi să le urmăm. Cea mai mare satisfacţie a mea, şi surprindere în acelaşi timp, a fost să văd foarte mulţi oameni foarte ocupaţi, care nu m-aş fi aşteptat să găsească timp să se implice, că au făcut-o şi le-a făcut plăcere.

Sunt foarte mulţi oameni care fac sport la nivel de amator, dar nu ştiu cum să transforme asta într-un ajutor acordat unei cauze. Ce i-ai sfătui?

Experienţele de până acum mi-au arătat că toţi putem face bine. Pentru ca această dorinţă de a face bine să ducă România înainte, este nevoie de echipe şi de proiecte. Experienţele mele de până acum s-au concretizat în proiectul Leadershipul Binelui. O echipă are nevoie de unul sau mai mulţi lideri şi de leadership. Din păcate, această idee, în România, nu e bine înţeleasă sau e prost aplicată, pentru că mulţi încă nu ştiu sau nu vor să lucreze împreună, nu înţeleg că performanţa nu este una personală, a liderului, ci este a echipei.

Leadershipul Binelui îşi propune să pună la dispoziţia oamenilor un model. Eu am un principiu, să nu treacă nicio zi fără să fac un bine. Să ajut un om pe stradă, să donez unei cauze, să-mi pun la dispoziţie o parte din timp pentru o cauză, pot fi nenumărate forme de a face bine. Există cauza extraordinar de nobilă a lui Valeriu Nicolae, care ajută comunitatea din Ferentari, şi care are nevoie oricând de oameni care să facă teme cu copiii de acolo, sau să care nişte frigidere, de exemplu. Există Hospice Casa Speranţei, există o grămadă de locuri şi cauze unde o oră din viaţa ta se poate transforma întro faptă bună.

Revenind la Leadershipul Binelui, dorim să punem bazele unei platforme pe care toate fundaţiile, asociaţiile şi proiectele care merită sprijinite, să fie accesibile, iar orice om să poată, cu un click, ori să doneze, ori să se înscrie într-un interval orar în care să ajute o cauză, ori să se înscrie la competiţii pentru a sprijini un proiect etc. Dacă participi la o competiţie sportivă şi îţi mai iei alături de tine încă cinci prieteni, fiecare având câte cinci-şase prieteni dispuşi să doneze măcar zece lei pentru cauza aleasă, se traânge o sumă care poate părea mică, dar unora le este de mare ajutor.

Ne-am gândit şi la cei care nu pot sau nu au încredere într-un sistem de donaţii, aşa că, pentru perioada sărbătorilor de iarnă am demarat proiectul Legal Santa Claus, pentru că l-am apropiat de comunitatea din care fac parte, prin care oamenii pot să doneze diverse lucruri care nu le mai trebuie, sau lucruri cumpărate special, dacă au posibilitatea, în cele două centre pe care le-am înfiinţat. Ideea e ca oamenii să aibă la dispoziţie cât mai multe moduri de a face bine, cu un effort cât mai mic.

Practic, tu şi echipa ta vă puneţi experienţa şi timpul la dispoziţia oamenilor care vor, la rândul lor, să audcă o schimbare. Crezi că românii sunt gata să se implice în acest mod?

Sigur că da, sunt exemple concrete şi de anvergură în jurul nostru. Gândeşte-te că se construieşte un spital din fonduri private, din donaţii. S-ar fi crezut acum cinci ani că este posibil aşa ceva? Putem construi şcoli pentru oamenii care vor să se recalifice profesional.

Pornesc, din nou, de la experienţa mea. Eu sunt din provincie şi, pe vremuri, vedeam oamenii zâmbind pe stradă, pentru că aveau o meserie, un loc de muncă, erau utili. Acum, dacă te întorci în oraşele de provincie, e o atmosferă tristă. Omul care era strungar şi era mulţumit cu profesia lui, acum e paznic şi e trist, pentru că stă toată ziua. Noi nu avem reconversie profesională făcută serios. Binele nu înseamnă doar o faptă punctuală, înseamnă şi binele societăţii, înseamnă că un om, când îi este greu, trebuie să simtă că are sprijinul societăţii.

Pentru că am tot discutat de implicare, te-ai gândit la o viitoare intrare în politică?

Mi s-a pus de multe ori întrebarea asta, am şi primit propuneri, dar am zis nu. Eu văd politica de două tipuri: cel clasic, intrarea într-un partid şi urmărirea doctrinei acelui partid şi, al doilea, politica cetăţeanului. Fiind în domeniul dreptului, chiar şi fără să vrei eşti conectat la realităţile politice, pentru că legiuitorul este format din oameni politici şi voinţa acestuia se transpune în legi pe care juristul trebuie să le aplice. Pentru a înţelege legile e nevoie să înţelegi oamenii care fac parte din comisiile care au redactat acele legi. Cred cu tărie că pentru a face un proiect de succes nu trebuie să aparţii unei culori politice. Eu nu sunt în niciun partid politic şi am reuşit să fac nişte lucruri. Nu măreţe, pentru că toată lumea caută “acel” proiect. Nu e obligatoriu, putem schimba societatea prin paşi mărunţi.

Cum îţi alegi cauzele? Le alegi sau ajung ele la tine?

Asta e o poveste foarte frumoasă, pentru că eu, ca avocat, asemăn cauzele juridice în care lucrez cu cele sociale. Ambele au nevoie de pledoarie. Eu am fost contactat, am avut primul proiect, apoi al doilea, acum l-am început pe al treilea. Cauzele vin spre tine, pentru că organizaţiile au nevoie de oameni care să se implice, dar oamenii au nevoie de un scop, de un motiv pentru care să o facă. Noi am fost la Adăpostul Speranţa, pentru ca echipa mea să vadă căteii, să vadă condiţiile şi să vadă care le sunt nevoile.

Ţi-ai pus vreodată serios problema să emigrezi?

M-am gândit, în timpul facultăţii, normal, dar după aia nu am vrut. Vreau ca, dacă tot muncesc aici şi plătesc taxe, să nu mă limitez la asta, ci să fac şi eu ceva ca ţara asta să se dezvolte, chiar dacă poate unii ne consideră “fraieri”. Iubesc călătoriile şi, chiar dacă sunt încă tânăr, am fost în foarte multe ţari, de pe toate continentele, dar vreau ca viaţa să mi-o duc în ţara mea. Sunt două mentalităţi, când vezi că lucrurile nu sunt cum ar trebui: ori pleci spre un mai bine deja construit, ori încerci să faci acel mai bine aici. Îi admir şi respect şi pe cei care pleacă, pentru că dacă eşti cercetător, de exemplu, şi nu îţi poţi desfăşura activitatea aici, normal că te duci acolo unde poţi. Dar dacă noi, cei rămaşi, reuşim să construim un sistem viabil, sunt sigur că majoritatea celor plecaţi s-ar întoarce imediat.

Crezi că o schimbare vizibilă în bine este posibilă în România într-un termen rezonabil, adică astfel încât să nu o simtă doar generaţiile viitoare?

Uitându-mă în jurul meu şi cunoscând oameni, cred foarte tare. Aici intervine iar factorul profesional care mă influenţează, în sensul că nu cred că e atât de important termenul în care facem si predăm generaţiei viitoare un proiect de ţară, cât e important ce predăm. Schimbarea există şi se vede deja, dacă vrem să o vedem. Vedem că traficul din Bucureşti este sufocant, dar haide să vedem şi câti oameni aleg în ultimii ani să se deplaseze cu bicicleta sau cu trotineta, de exemplu. Haide să vedem că din ce în ce mai mulţi tineri au curajul să nu aleagă o slujbă călduţă, comodă, ci să îşi dezvolte propria afacere, propriul drum. Ne încăpăţânăm să nu vedem că lucrurile deja se schimbă.