În Timișoara culturală, cu actorul și regizorul Victor Dragoș: „Jucăm în școli, dacă e teatru forum cu adolescenți, în penitenciare, dacă e cu deținuți”

- - 6- 310 vizualizari

Timișoara, Capitală Europeană a Culturii 2021, atrage tot mai mult prin arta sa. Am stat de vorbă cu actorul și regizorul Victor Dragoș, de la Asociația Solidart, specializat în teatru forum, un teatru politic, social, activist care te implică pe tine, spectatorul. Tot la Timișoara, cei de la Solidart organizează anual Refugee Art Festival, un festival dedicat refugiaților de la noi, care din 2019 se va numi Invizibil. Și sunt doar câteva dintre activitățile lor, după cum veți vedea.

Victor, ești actor și regizor, specializat în teatru forum. De ce teatru forum? Dar până acolo, de ce teatru? Cum ai ales actoria?

Salut și mulțumesc pentru interviu. Pentru mine, teatrul e în primul rând o nevoie personală de a fi. E jocul copiilor cu „ziceam că tu erai mama și eu eram bebele”, e un joc pe care îl jucăm din nevoia de a ne explica lumea. Este prima artă a copiilor, înainte de muzică, desen sau dans: jocul de a te pune în ipostaze diferite și de a îți imagina diferite realități posibile pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul tău, cum să relaționezi cu ceilalți, cum să trăiești anumite emoții, cum să îți explici lucruri ce s-au întâmplat etc. Însă aș minți dacă aș spune că eram conștient de toate astea atunci când am ales teatrul. Am început să văd lucrurile așa mai ales de când am devenit tată. Îmi place mult să le observ pe fiicele mele în joaca asta a lor. Chiar ieri mi-a zis Irina, fiica mea cea mare, că ea vrea să fie artistă și să o învăț să facă teatru. „Dar când tu te joci cu sora ta de-a mama și de-a bebele, asta faceți, e deja teatru”. „Wow, pe bune?!”, mi-a răspuns Irina. Diferența principală poate între joaca copiilor și teatrul adulților este că mulți dintre adulți au renunțat la a se mai juca în felul ăsta și vin la teatru să ne vadă pe noi cum ne jucăm. Dar cred că o fac din aceeași nevoie primară. Ca să-ți răspund însă la întrebare, am început să fac teatru în liceu, din curiozitate și poate mai mult pentru că prietenele și prietenii mai mari erau în trupa de teatru a liceului și mi s-a părut cool. Apoi, către sfârșitul liceului, devenise clar că nu puteam alege altceva în continuare, însă nu-mi amintesc exact momentul în care am luat decizia. Altceva nu s-a putut.

Victor Dragoș

Apoi am descoperit teatrul forum cumva printr-o întâmplare specială: în clasa a IX-a; una dintre prietenele mai mari care m-au atras în trupa de teatru a liceului era Țuca, pe numele ei Andreea Iager – Tako. În 2015, vreo 14 ani mai târziu, într-o seară, am primit un telefon de la Țuca. Îmi recomanda un proiect european în care o organizație din Timișoara căuta un actor. Așa am ajuns să descopăr teatrul forum în Madeira (PT) cu Rui Frați și echipa de la Théâtre de l’Opprimé din Paris. Deși citisem „Teatrul Oprimaților”, cartea lui Augusto Boal cu ani în urmă în facultate, am fost profund impresionat de întâlnirea asta concretă cu teatrul forum și cu o echipă minunată de oameni care lucrează și trăiesc în acest spirit. Teatrul forum este politic, este social, este activist și este teatru – adică este răspunsul tuturor preocupărilor mele. Nu știu dacă e cazul să explic ce este și cum funcționează teatrul forum pentru cititorii voștri, am să încerc să o fac în câteva cuvinte…

Teatrul forum este o tehnică de teatru interactiv, care invită publicul să își dezvolte și exprime propriile idei pentru a soluționa conflictele ce sunt propuse în scenă. Particularitatea Teatrului Forum este că elimină „al patrulea perete” ce desparte audiența de scenă transformând astfel spectatorul pasiv în spect-actor ca subiect activ al spectacolului, în încercarea de a depăși barierele dintre cel care comunică și cel care primește mesajul. Din această perspectivă, rolul publicului este fundamental: el este invitat să participe activ în evenimentul scenic, transformându-l cu propriile sale idei și propuneri. O dată, de două ori, de zece ori protagoniști și antagoniști, actorii și publicul împreună caută alternative la inevitabilul conflictului inițial.

În ceea ce privește conținutul, spectacolul de Teatru Forum are în centru conflictele trăite de o ființă umană, atât ca individ, cât și ca parte a unei comunități. Rezultatul este încurajarea și provocarea dialogului, promovarea comunicării chiar și în cele mai problematice contexte. Atât prin formă, cât și prin conținut, metoda Teatrului Forum îmbină expresia artistică cu participarea socială, implicarea civică și activismul politic de care orice cetățean este responsabil.

Ești parte a Asociației Solidart din Timișoara. Cine sunteți voi și ce și-a propus să schimbe Solidart? Cum faceți asta?
Oficial, Asociația Solidart a luat naștere în vara anului trecut, însă neoficial suntem o echipă ce lucrează sub acest nume din 2015. Suntem în prezent patru membri în asociație și încă 5 – 6 în echipa extinsă, adică oameni cu care colaborăm constant. Concret, suntem actori, dramaturgi, manageri culturali sau interculturali, designeri, muzicieni, artiști vizuali. Ce ne-am propus să schimbăm? E o poveste care pe mine m-a marcat și care cred că a dat direcția principală a Solidart. În urmă cu câțiva ani, funcționa în Timișoara o organizație numită „Casa de clovni”, organizație care lucra cu copiii străzi înființată și însuflețită de un foarte bun prieten, Dominique Langlois. Se foloseau de circ ca de un pretext pentru a ajunge la ei, dar de fapt făceau tot ce ar fi trebuit să facă statul pentru acești copii: se ocupau de educația lor (voluntari români, dar și francezi și spanioli învățau copiii să scrie și să citească în limba română!), de igienă, de sănătate, de probleme juridice, de consiliere etc. În fiecare an, organizau un mic festival la care erau invitate trupe de teatru, muzică și circ și unde spectacolul principal era creația copiilor fără adăpost din Timișoara. La ultima ediție a festivalului, Dominique le-a propus copiilor să facă și să vândă clătite la festival, iar toți banii strânși să îi doneze pentru copiii străzii din Bosnia. Am văzut pentru prima dată lumină în ochii acestor copii: au descoperit că au puterea de a îi ajuta la rândul lor pe alții, că nu sunt ultimele victime ale acestei societăți, că și ei contează și că pot contribui la societate. Mi s-a părut cel mai demn mod de a ajuta persoane aflate în dificultate și a fost într-un fel inspirația principală pentru spiritul Solidart. Ne dorim să creăm rețele de solidaritate între persoane din diferite grupuri vulnerabile și să promovăm dialogul, solidaritatea, echitatea, încrederea, respectul, demnitatea. Facem asta în primul rând practicând noi înșine în viața noastră de zi cu zi aceste valori și apoi punându-le în centrul tuturor proiectelor pe care le facem, în special prin teatru forum, dar și prin alte spectacole și diferite întâlniri, expoziții, discuții etc.

Organizați în fiecare an Timișoara Refugee Art Festival. Cum a apărut acest eveniment și cum ajută?

Prima ediție a Timișoara Refugee Art Festival, în 2017, a fost oficial organizată de AIDRom Timișoara și de Institutul Intercultural Timișoara. A fost momentul în care am decis să formalizăm Solidart într-o asociație propriu-zisă și să închiriem pe termen lung „Basca”, spațiul în care s-a desfășurat festivalul, o hală de 110 metri pătrați în incinta fostei fabrici de pălării Paltim. A doua ediție, cea din 2018, a fost organizată de Solidart în totalitate, însă am realizat că am ales un nume destul de neinspirat pentru acest festival și că de fapt ne dorim să facem altceva. Mulți dintre colegii noștri refugiați ne-au spus că s-au săturat de acest cuvânt, de eticheta de refugiați și că vor să fie pur și simplu oameni. Ne-au ajutat să înțelegem că nu prea are sens să lupți împotriva unei etichete punând-o în titlul festivalului și că de fapt ne dorim ca acest festival să fie despre valori și principii, nu despre statutul legal al unor persoane și despre ce scrie sau nu scrie în pașapoartele lor. Așa că din 2019 vom organiza INVIZIBIL, un festival nou, dar care continuă direct ceea ce am început la TRAF, deschizându-ne însă către toate categoriile vulnerabile. Invizibil este despre a aduce în lumină persoanele pe care în general societății îi este mai ușor să le ignore și problemele pe care ne place să le băgăm sub preș, iar tema ediției din 2019 este UTOPIA, pentru că ne dorim să arătăm partea pozitivă, partea frumoasă a acestor oameni și a vieților lor. Sper să reușim să demonstrăm că utopia asta poate fi posibilă, chiar dacă numai pentru câteva zile, pentru un grup de oameni și într-un cadru restrâns.

Dar care este cea mai puternică poveste reală pe care ai auzit-o de când faceți festivalul?

Pentru mine toate poveștile reale sunt extrem de puternice. Cred că cel mai emoționant a fost să vedem că sunt posibile aceste mici insule de solidaritate, de exemplu după ediția din 2017 un coleg sirian a ajutat-o pe o colegă de etnie romă să-și găsească un job part-time ca să strângă bani să meargă la mare. Apoi, festivalul este unul destul de mic, așa că ne bucură enorm micile victorii individuale. Anul acesta am organizat un concert cu Roots Revival pe un pod pietonal din Timișoara. În timpul sound-check-ului s-au oprit două doamne curioase de ce se întâmplă. Una dintre ele a mers la o voluntară să ceară lămuriri și, după ce a aflat despre ce era vorba, s-a întors revoltată la prietena ei și i-a spus că suntem cu Soroș, ăștia cu ONG-urile care ne aduc refugiații pe cap, că ne forțează Europa să primim teroriști, că a văzut ea la televizor. Prietena ei însă i-a răspuns simplu: „Dar mie îmi place muzica asta”.

Cum vezi pregătirile pentru Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021?

Le văd puțin în ceață, din păcate. La anunțarea câștigării titlului am avut cea mai puternică senzație de unitate pe care am simțit-o vreodată în Timișoara. Toată lumea simțea că ceva important și valoros tocmai se întâmplase, era o atmosferă extraordinară. Acum însă toată lumea e sceptică și nemulțumită, toată lumea bănuiește pe toată lumea de interese ascunse, s-au creat tabere și bătălii, biserici și bisericuțe. Multe nemulțumiri sunt întemeiate, însă nu se manifestă niciodată ca o critică constructivă. Se întâmplă și multe lucruri bune, dar atmosfera generală e una de neîncredere, nicidecum de sărbătoare. Cred că asta e o meteahnă generală a societății noastre, nu știm să trăim bucuria și succesul cum se cuvine, tindem să bănuim mereu că ceva e putred. Și într-un fel e întemeiată atitudinea asta, pentru că de multe ori ceva e putred, de cele mai multe ori. Însă e un cerc vicios, dacă nu schimbăm atitudinea asta suspicios defensivă cu una constructivă și de încredere, mereu va fi ceva putred.

Unul dintre proiectele pentru 2021, la Timișoara, este Cămine în mișcare, iar tu faci parte dintr-un spectacol de teatru pe care ni-l propune. Despre ce e vorba?

Spectacolul „Altă zi cu soare” are o poveste specială. Colegul nostru Andrei Ursu, care este dramaturg, a aflat povestea ce stă la baza spectacolului în etapa de documentare a proiectului „Cămine în mișcare”, etapă în care au călătorit mult în zone rurale din Banat și au cules nenumărate povești reale de la oamenii întâlniți. Pe Andrei l-a impresionat această poveste auzită de la doamna Rodica Codrea din Zorani și l-a inspirat să scrie o piesă de teatru. Este povestea unui țăran din Zorani care se opune colectivizării în timpul regimului comunist. Pentru a își păstra pământul o înfiază pe nepoata sa în vârstă de numai 3 ani, care trăia bine-mersi cu părinții ei la câteva case distanță în același sat. Doamna Codrea, care ne-a spus povestea, este chiar această nepoată care a devenit în 1956 o armă în lupta împotriva colectivizării. Spectacolul rezultat a fost apoi jucat chiar în curtea familiei Codrea din Zorani, acolo unde a avut loc acțiunea originală cu 60 de ani în urmă. A fost o experiență extrem de interesantă, mai ales că la Zorani printre spectatori au fost mulți care știau povestea originală sau care au trăit consecințele unor povești asemănătoare.

Mai sunt și alte proiecte culturale în care ești implicat? Povestește-ne despre ele, spune-ne unde le/te vedem.

Avem aproape mereu un proiect de teatru forum în desfășurare însă de multe ori spectacolele sunt cu circuit închis, ca să zic așa: jucăm în școli, dacă e un forum cu adolescenți, în penitenciar dacă e cu deținuți și așa mai departe. Avem însă și forumuri deschise pentru publicul larg, de obicei la Basca, pe splaiul Nicolae Titulescu nr. 5, acolo unde mă și găsiți aproape zilnic.

Un proiect recent la care țin mult este spectacolul „Invizibilii” pe care l-am creat și jucat în cadrul programului „Memoriile cetății”. A fost un apel deschis de proiecte al Asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană și am propus un spectacol pentru un singur spectator care să vorbească despre cetățenii invizibili din „memoria cetății”. Propunerea a fost să jucăm într-un fel de tub de canalizare de 4 m lungime și 2,8 m diametru, așa că ne-am gândit că e un spațiu foarte intim, numai bun pentru un spectacol despre discriminare. Ne-am întâlnit cu mai mulți oameni din mai multe categorii vulnerabile și am realizat interviuri despre situații concrete de discriminare de care s-au lovit. Am aflat astfel despre persoane cu dizabilități cărora li s-a refuzat accesul la ștrand sau la concert, persoane de etnie romă care nu au nicio șansă la un loc de muncă decent, indiferent de calificare, copii refugiați cărora învățătoarea la școală consideră că e o glumă bună să le spună teroriști ș.a.m.d. Împreună cu colega mea Ana-Maria Ursu și, bineînțeles, cu ajutorul lui Andrei Ursu, dramaturgul echipei, am creat 10 scene diferite de discriminare în care Ana și cu mine jucam personajele negative, iar spectatorul era în rolul victimei. Ilustratorul Dan Ungureanu a făcut niște cartonașe tip board game cu cele 10 personaje invizibile, un fel de supereroi ai spectacolului nostru. Spectatorul intra singur în interiorul tubului, trăgea un cartonaș pe care avea un nume, o vârstă și o amintire a personajului, iar noi jucam o scenă scurtă, de 2-3 minute, ca și cum spectatorul ar fi fost victima din acea situație de discriminare. Erau situații destul de dure, cu adresare directă, față în față la mai puțin de un metru. A fost frumos.

Un alt proiect care tocmai a început și în care îmi pun mari speranțe este Centriphery, un proiect finanțat de Europa Creativă și implementat în Timișoara de Asociația Prin Banat, cu parteneri din alte 8 țări europene. Proiectul constă într-o serie de 9 rezidențe artistice, câte una în fiecare țară parteneră, pentru câte 4 artiști – 2 locali și 2 din două țări diferite, care au șansa de a crea o lucrare comună timp de 2 luni de zile. Tocmai am cunoscut echipa internațională de artiști și celelalte organizații partenere și am convingerea că va fi o experiență extrem de interesantă și de valoroasă, atât pentru artiști, cât și pentru public.

Tot în toamna asta am început lucrul la Dante 2021, un proiect al TM 2021 în colaborare cu Teatro delle Albe din Ravena ce are ca obiectiv creația unui spectacol cu Divina Comedie a lui Dante Aligheri, împreună cu un număr foarte mare de artiști și simpli cetățeni din Timișoara, în 2021. Prima parte a spectacolului, Infernul, a fost deja produsă la Ravena în 2017, a fost un mare succes și a implicat peste 900 de persoane. Rămâne de văzut câți oameni vom reuși să implicăm și la Timișoara, dar avem destul timp până în 2021, nu știu câți vor fi, dar sunt convins că mulți. E un proiect special, în primul rând datorită inițiatorilor săi, Marco Martinelli și Ermanna Montanari, fondatorii Teatro delle Albe – doi artiști minunați care fac un teatru unic, un teatru sacru, direct și democratic totodată, și doi oameni cu o inimă atât de mare cum rar am mai întâlnit.

Cum e să trăiești în Timișoara anului 2018, din punct de vedere artistic și cultural, dar nu numai?

Sunt multe contradicții în Timișoara anului 2018 – artistic, cultural și nu numai. Cultural se întâmplă câteva lucruri bune, dar părerea mea este că sunt mult prea puține. Suntem o mână de artiști și manageri culturali care se chinuie să facă ceva și două mâini de spectatori care nu mai știu cum să se împartă între tot mai multe evenimente. Din păcate, nici primăria, nici Consiliul Județean nu au o politică coerentă de susținere a culturii – cultura pentru ei înseamnă tot mici și bere oferiți gratuit la diferite bâlciuri. Nu există niciun dialog între artiști sau operatorii culturali și autorități, există niște programe de finanțare extrem de prost gândite și netransparente și care de cele mai multe ori au întârzieri enorme. Așa că e o zbatere continuă pentru a reuși să facem ceea ce ne dorim. Partea oarecum bună este că asta ne motivează cumva, ne alimentează lupta, dar devine tot mai obositor și mă întreb oare cum ar fi într-o lume normală…

Din punct de vedere economic există o creștere puternică și vizibilă, însă foarte inegal distribuită, ce face viața tot mai grea pentru cei pentru care era deja foarte grea. Nu ajută nici discursul primarului, nici lipsa aproape totală a serviciilor sociale.

Orașul devine însă din ce în ce mai greu de suportat. Tot mai aglomerat, tot mai poluat, tot mai murdar, servicii publice tot mai proaste (iluminat defect cu lunile în cartiere întregi, transportul public e pe moarte etc.), investițiile publice sunt de proastă calitate, de prost gust și fără cap. Toate astea îi fac pe oameni tot mai nervoși și așa mai departe…

Pentru că sunt născut aici, partea bună o reprezintă prietenii și familia. Dar asta e cam singura parte bună.

Cum ți-ar plăcea să schimbe generația ta lucrurile în România? Prin artă, dar și prin fel de a fi.

Nu cred că generația mea va schimba lucrurile. Putem începe o schimbare, sigur. Dar o schimbare reală durează mult. Cred că România are niște răni atât de adânci, e atât de multă suferință încât e imposibil de vindecat într-un timp scurt. Va dura câteva zeci de ani. Cea mai importantă schimbare de care cred că avem nevoie este de a ne accepta greșelile. Toată lumea strigă împotriva corupției, dar eu nu cunosc pe nimeni care să nu fi furat măcar 5 lei, să nu fi dat niciodată șpagă sau să nu fi evitat măcar o singură dată să plătească niște taxe. Cred că e nevoie de un fel de amnistie morală ca să putem să o luăm de la început, sau măcar să începem procesul ăsta de vindecare. Cred în continuare foarte tare în sloganul protestelor post Colectiv, „tăcerea ucide”. Primul pas este să vorbim. Să construim un dialog real despre problemele pe care le avem. Apoi, să vorbim în sensul de a nu mai accepta toată această mizerie. Să strigăm toți în gura mare atunci când vedem lângă noi o nedreptate. Să le luăm apărarea cu toată forța noastră celor care au nevoie. Să nu mai tăcem, că e rușine. Nu e rușine să vorbim, e rușine să tăcem.

Ce îți place și ce te nemulțumește în România anului centenar?

Îmi plac prietenii și familia. Mă nemulțumește aproape tot restul. Centenar… e o aniversare sau o comemorare?

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară? De ce?

Mă gândesc în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi. Din motivele pe care le-am spus mai sus plus încă câteva. Pentru că sunt tată și nu am chef să îmi spună fiicele mele peste câțiva ani ce proști am fost că am rămas. Pentru că nu am chef să ajung la pensie și să spun: „Da, uite că în sfârșit e bine în România.” și pe urmă să mor împăcat. Pentru că, în afară de oamenii la care țin, nu e nimic care să mă țină aici. Avem cel mai prost sistem de sănătate, cel mai prost sistem de educație, cel mai prost sistem de protecție socială, cel mai prost sistem politic, cea mai proastă economie, cea mai proastă infrastructură… Avem speranța de viață cu 7-8 ani mai mică decât în Europa de Vest. Să mai continui? Mă mir în fiecare zi că acceptăm mascarada asta și continuăm să ne prefacem că e OK, zi de zi, milioane de oameni. Sincer, asta e o surpriză în fiecare dimineață.

Care-i cea mai mare satisfacție pe care ți-a adus-o până acum teatrul sau un proiect în care ești implicat?

Nu știu să aleg ceva anume despre care să spun că e cea mai mare satisfacție. Cea mai mare bucurie este însă întâlnirea cu publicul, de fiecare dată. La fiecare spectacol sau eveniment, fie că joc sau organizez, sunt conștient că primesc cel mai de preț cadou de la câteva zeci de oameni: timp din viața lor. Faptul că oamenii aleg să ne ofere timp din viața lor, să petreacă acest timp cu noi și nu altfel.

Ce te motivează?

Mă motivează faptul că nu pot și nu știu să fac altfel.

Ce locuri preferate ai în Timișoara, ce locuri ne recomanzi – pentru artă și/sau relaxare?

Recomand parcurile și malurile Begăi, piața Unirii și piața Traian, văzute toate de pe bicicletă.

„Ne dorim să creăm rețele de solidaritate între persoane din diferite grupuri vulnerabile și să promovăm dialogul, solidaritatea, echitatea, încrederea, respectul, demnitatea. Facem asta în primul rând practicând noi înșine în viața noastră de zi cu zi aceste valori și apoi punându-le în centrul tuturor proiectelor pe care le facem, în special prin teatru forum, dar și prin alte spectacole și diferite întâlniri, expoziții, discuții etc.”
Victor Dragoș, actor și regizor, membru al Asociației Solidart din Timișoara

6 recommended
comments icon 0 comments
310 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan