Adi Bulboacă: “Oamenii au prins gustul de a își auzi vocea, nu cred că apogeul ieșirilor în stradă a fost anul trecut”

- - 5- 327 vizualizari

Adi Bulboacă e unul dintre fotografii timpului nostru. Îi plac trenurile și teatrul. Se trezește noaptea din somn pentru a pune mâna pe aparatul de fotografiat – dacă e nevoie. Umblă lumea și ne-o arată așa cum e ea. Bulboacă – el este acela.

Andrei Crăciun

Pentru aceia dintre noi care au deschis mai târziu ochii către fotografie: cine e Bulboacă? De unde a apărut Bulboacă?
M-am născut în vara lui ’88 și 16 ani mai târziu am început să fac fotografii. Am crescut în Rahova și mi-am petrecut vacanțele la țară, la bunici, pe lângă Siret. Tot acolo mi-a plăcut să mă întorc și după ce am pus mâna pe un aparat de fotografiat. Din cartier am început să ies tot cu aparatul foto. Am cunoscut Bucureștiul cu aparatul la ochi. Mai întâi centrul vechi, fără glam-ul lui de-acum, după care bulevardele, străzile mai mici și aleile dintre blocuri.

Bulboacă umblă prin lume și face fotografii inedite? De unde are Bulboacă parale, cine îl ține pe el în spate? E grea viața de fotograf român contemporan? Cum e? Din ce trăiește, domnule, Bulboacă?
Umblu. Umblu pentru că sunt curios să văd cum trăiesc alții, cum se gospodăresc, cum gândesc. Învăț, după care mă întorc aici și încerc să zic prin jur ce-am văzut că fac alții bine. Cât stau în București lucrez, sunt zile cu câte două job-uri. Lucrez prin teatre, fotografiez festivaluri, primesc oameni la mine în studio. Mai sunt și cazurile în care m-atașez de vreun brand și ne scărpinăm reciproc pe spate. A fost mai greu și mă aștept oricând să devină greu din nou.

Au fost ani întregi în care puteau să treacă două luni fără să-ncasez nimic. Mă împrumutam, mâncam supe la plic, și când intrau ceva bani îmi plăteam datoriile. O fi greu, nu știu. Mai demult mă epuizam fizic. La câteva luni de muncă îmi luam o zi de refacere la spital. Acum am lăsat-o mai moale pentru că-mi împart timpul cu Irina și e prima dată când cineva mă fascinează mai mult decât fotografia.

Teatrul. Bulboacă învârte lumea teatrului pe degetul cu care declanșează aparatul de fotografiat. Cum a ajuns el în acest frumos univers artistic? Detaliați.
Am făcut un pic de teatru în liceu pentru că voiam să-mi înfrunt frica asta de a fi expus. După aia am dat de fotografie și am știut că vreau să fac asta, doar că la facultate nu m-am dus la UNARTE, ci la UNATC, la film.

În aceeași clădire e și facultatea de teatru și m-am împrietenit cu studenții mai mari de la actorie și de la regie. Stăteam mult cu ei, îi fotografiam la repetiții, în culise, pe hol, în cămin, la terase. Glumeam spunând că ei or să crească și eu o să devin celebru prin fotografiile lor de la tinerețe.

Odată ce-au terminat facultatea și au început să joace sau să monteze prin țară, mă chemau, pe prietenie, să le fac poze în continuare. Mă suiam în tren (ajungem și la asta imediat) și dacă făceam treabă bună pe unde nimeream, teatrul mă chema să lucrăm în continuare la următoarele proiecte. În vreo 3 ani m-am împrietenit cu teatre din toată țara.

Trenurile. Lui Bulboacă îi place să fotografieze trenurile. Care e treaba cu trenurile? De ce? Am văzut și un documentar despre Bulboacă și tatăl său mergând cu trenurile – nu era gata încă. Ce s-a mai întâmplat cu pelicula?
Treaba cu trenurile a început odată cu teatrul, cum ziceam și mai sus. Pentru că n-am vrut să-mi iau carnet de conducere, prima variantă pentru călătorit a fost mereu trenul. Cu cât era drumul mai lung, cu atât aveam mai mult timp să fotografiez, să citesc și să mă odihnesc. Cu cât erau oamenii mai mirați de lejeritatea cu care mă urc eu în “trenurile alea în care e prea frig/cald, întârzie mult, e aglomerat” cu atât îmi întăream eu mai mult fascinația pentru trenuri.

Dacă era aglomerat erau mai multe fețe de fotografiat, iar dacă întârzia aveam mai mult timp să mă odihnesc. Au trecut așa mulți ani de încălzire, lucram din ce în ce mai mult și intrasem deja în faza aia cu muncă – epuizare – spital. Mi-am promis o vacanță și am început să-mi imaginez cum o să plec vreo lună în Cuba sau în Brazilia. Îmi lipsea Rahova mea natală și voiam să merg undeva unde să iau din nou viața în piept, voiam necunoscut și pericol și, mai ales, voiam să fotografiez. La sfârșitul unei veri, într-o călătorie de vreo 16 ore cu trenul, mi-am dat seama că pot să am parte de toate lucrurile astea de mai sus într-un tur de căi ferate prin țară.

M-am hotărât să-mi iau o vacanță de-o lună în care să mă plimb cu trenul și să stau în gări și prin barurile de lângă ele. Primele două săptămâni mi-am repetat cât sunt de original și de “super crazy”.

După asta, trezitul pe banchetele din trenuri personal și deschisul larg al geamului dimineața au devenit ceva foarte natural și familiar. De-abia de-aici încolo am început să mă bucur de experiența asta și să mă odihnesc. Am reușit să scriu după o pauză de vreo 10 ani, am început să învăț să stau locului și să nu fac nimic, doar să mă uit pe geamul ăla cât cea mai mare plasmă și să mă bucur de tot ce-mi trece prin fața ochilor. După luna aia în tren m-am simțit odihnit încă vreo jumătate de an și mi-am promis că o să repet experiența odată pe an. Plănuiam deja să fac același lucru prin Balcani și mama mea își făcea griji să mă știe singur prin Serbia sau Albania.

Eu i-am zis ca dacă n-am pățit nimic în România înseamnă c-am trecut testul, dar ea a zis totuși să-l iau pe tata cu mine. Asta mi s-a părut o idee foarte bună, pentru că taică-miu a fost mereu modelul meu absolut. Lui i s-a părut o idee și mai bună pentru că era proaspăt pensionat de o lună sau două.

Lucrase doar în armată și mereu a dat raportul despre unde pleacă în weekend-uri sau în concedii, așa-s regulile acolo. A venit iarna și ne-am suit în tren. Am mers prin Bulgaria, Turcia, Grecia și Serbia. În rest, din cauza zăpezilor, țările dădeau vina una pe alta că nu deszăpezesc căile ferate la granițe și închideau circulația.

Am jucat table, am băut pălincă și am ascultat povești strânse de taică-miu în mai bine de 50 de ani. Ăsta-i filmul despre care zici și până una-alta îl țin la sertar pentru că nu știu cum să îl fac mai puțin personal decât e. Anul ăsta am luat-o pe Irina în cea mai fascinantă călătorie cu trenul de până acum.

Am aterizat în Vladivostok, la capătul Rusiei și am luat-o încet cu trenul spre Moscova și Sankt Petersburg. Încă mestec experiența asta, dar ce pot să spun e că mestecenii din literatura lui Cehov nu erau doar în capul lui, sunt peste tot pe miile astea de kilometri de pe lungimea Rusiei. Și tot pe nemestecate pot să spun că vrem amândoi să ne întoarcem și s-o luăm și mai ușor, mai atenți a doua oară.

Se uită Bulboacă la societatea noastră modernă și contemporană? Îl interesează viitorul României? Cum îl vede el?
Mă uit și mă interesează. Văd pe de-o parte că educația e în general la pământ și că pe de altă parte există profesori care reușesc să scoată generație după generație de tineri super-deschiși la minte. Văd că televizorul a reușit să-i mintă definitiv pe mulți și mai văd că o parte a presei reușește să le deschidă altora ochii.

Văd că oamenii au prins gustul de a își auzi vocea și nu cred că apogeul ieșirilor în stradă a fost anul trecut. Ce mi-am ales eu să fac ca să-mi aduc contribuția e să duc muncă de convingere pentru ieșit la vot.

Port discuțiile astea cu fiecare dintre prietenii mei în parte, iar când am ocazia să le vorbesc liceenilor, am grijă să le amintesc că mai au puțin până la primul vot și e momentul să se informeze și să voteze pentru ei.

De mai bine de un an-jumate am în fiecare lună senzația că suntem pe ultima sută de metri, că suntem în bătălia finală. Mă refer la toate modificările de legi și încercările de deschis portițe pentru evitarea pușcăriei.

Pe aceeași sută de metri simt din plin că suntem și acum, dar într-un an jumate am învățat că nu-i niciodată așa. Cred că mulți am înțeles asta, așa că învățăm să ne refacem din mers, nu obosim. Altfel, eu de felul meu sunt optimist și cred că o să ieșim mai puternici din serialul ăsta (că nu mai e de mult doar un episod).

Ce planuri are Bulboacă pe mai departe? Ce vrea să facă el cu viața lui? Unde poate un cetățean să vadă ceva din arta Bulboacă, dacă i s-a stârnit curiozitatea?
Călătoritul rămâne undeva sus de tot pe listă. Teatrul la fel – e singura mea constantă din fotografie. Vreau să încep să organizez mai bine ce-am făcut până acum.

Îmi imaginez o platformă online pe care să reușesc să urc tot ce am fotografiat eu prin teatre în ultimii 10 ani, după care să invit și alți fotografi de teatru să facă același lucru și să rezulte o istorie în imagini a teatrului românesc contemporan.

De văzut, nu recomand neapărat site-ul www.adibulboaca.ro, pentru că-i neactualizat de vreo 5-6 ani, de când l-am făcut. Pe instagram – https://www.instagram.com/adibulboaca/ postez în schimb zilnic și e relevant, cred. Altfel, expun rar pentru că-s prins cu fotografiatul propriu-zis. Weekend-ul ăsta o să fim, atât eu cât și Irina aici: 

Cuvânt de încheiere, vorbă bună pentru fotografii cei tineri care poate vin din urmă și văd în Bulboacă un model.
Nu-i valabilă doar pentru fotogarfi – dacă au găsit lucrul ăla care reușește să-i ridice din pat la orice oră, ar fi bine să aibă încredere că aia e. Cred că ar fi înțelept să transforme lucrul ăla în mai mult decât o pasiune.

CITAT
Nu-i valabilă doar pentru fotogarfi – dacă au găsit lucrul ăla care reușește să-i ridice din pat la orice oră, ar fi bine să aibă încredere că aia e.
Adi Bulboacă, fotograf

5 recommended
comments icon 0 comments
327 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Valeriu Nicolae: curiosul caz al unui om bun

-

Valeriu Nicolae (49 de ani) a fost inginer, a fost oengist, a scris (și scrie încă) prin gazete, l-au publicat italienii în volum, a muncit în nouă țări străine, are școală multă și bună (master în diplomație), ajută până în ziua de azi copiii săraci din Feren... Mai mult »