Uneori, dragostea de țară se explică și așa: nu vrei să emigrezi pentru că ți-ar fi mult prea dor de sarmale și de acrituri. Iată, Cosmin Vaman, de la trupa vocal-instrumentală SPAM.

Andrei Crăciun

Cosmin Vaman, muzician și – dacă nu greșesc – bugetar. Cine e Cosmin, de unde vine el și ce vrea să facă în viață (atât cât a mai rămas din ea). Care e treaba cu trupa vocal-instrumentală SPAM?
Am fost băcăuan vreme de 18 ani, după care pentru încă 16 ani am devenit ieșean. Am făcut aici Facultatea de Litere și lucrez și azi la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, la departamentul de promovare. Sunt tatăl unui copil mai frumos și mai deștept decât aș fi meritat. Îmi plac lucrurile rare, pe cale de dispariție, de aceea sunt abonat la peste 10 publicații tipărite (nu toate românești, se înțelege) și tot de aceea am scos două albume pe CD audio.

Prima dată am cântat la 4 ani când, fiind trimis de ai mei cu flori după Mirabela Dauer, în timpul unui spectacol din 1989, am refuzat să mă dau jos. Refuz și azi, în ciuda tuturor semnalelor primite. Atunci, Mirabela m-a luat cu ea prin turnee. Am fost, vreme de un an și jumătate, „copilul minune”.

Pentru că destinul nu poate fi decât ironic, mă cheamă și Adrian. Pe atunci cântam și spuneam glume. Acum, la fel. Am cântat, mai apoi, fiind elev în școala primară, în cea gimnazială mai apoi, în liceu și în facultate de asemenea. Într-o zi voi cânta și ca adult, sunt convins.

Alături de colegii mei din trupa SPAM (Alexandra Andrei, Ciprian Diaconu, Eugen Toboș, Tudor Olaru) cânt parcă mai din suflet decât am făcut-o oricând. Pentru că e greu să scoți în lume muzica ta, cuvintele tale, tristeți mascate prin glume și glume ascunse în rime stângace. Am scos două albume. Primul s-a chemat Drumul (2015) și mai există doar pe internet, modestul nostru tiraj fiind deja epuizat. Cel de-al doilea se cheamă Facem Dragoste. Nu e momentul să explic acum de ce, așa cum nu e nciiodată momentul de a explica astfel de lucruri. Cât timp lumea ne va căuta, ne va asculta sau va veni să ne vadă în concerte, vom continua. Mai avem în noi muzică.

Domnule, de la distanță, așa, păreți un patriot român stabilit la Iași. Care e natura relațiilor dumneavoastră cu țara noastră? Cum vă împăcați cu dânsa și – mai ales – cum vedeți viitorul României?
Nu am foarte multe păreri despre țara mea. Ceea ce bănuiesc că mă scoate din rândul patrioților. Încerc să nu-i fac niciun rău, simultan străduindu-mă să n-o las să mă afecteze. M-am născut unde m-am născut, am aici mulți oameni dragi, dar dincolo de asta nu văd cum poate să fie acest lucru mai relevant pentru cine sunt decât ceea ce fac.Nici nu știu dacă țările simt nevoia de a fi iubite pe cât au nevoie să fie îngrijite. Pentru că dacă o simt, atunci cred că îmi e milă de România. Nu cred să o iubească prea mulți dintre cei ce încă o locuiesc.

Stârnind apetitul de nestăvilit al cititorilor, care vor da năvală pe youtube să asculte SPAM, cum e cu muzica în zilele noastre? Din ce trăiți dumneavoastră, muzicienii din așa-și-așa-noua generație? Cum vă descurcați? Vă e greu și dumneavoastră? Cum e? E bine să vă ascultăm pe youtube sau nu vă ajută cu nimic? Detaliați.

De trăit, trăim din joburile pe care le avem ca să ne permitem să cântăm. De cântat cântăm chiar de drag. Poate dacă ne-am strădui mai mult am putea trăi exclusiv din asta, dar nu e cazul acum. Dacă ne e greu contează mai puțin. Contează dacă ne mai e drag să cântăm. Și ne mai e. E bine să ne ascultați pe youtube, e recomandat să ne ascultați oriunde și să dați și altora să asculte. Ce ajută cel mai mult, de oriunde am privi, e să ne vedem la concerte.

Povață pentru muzicienii mai tineri – să se lase de chestiune, să emigreze, ce să facă? Chiar așa, dumneavoastră de ce nu ați emigrat până la etatea asta?
Nu dau povețe. Fiecare face ce simte și e bine să fie așa. Nu am emigrat pentru că nu am fost în stare. În starea potrivită.

Ce vă place cel mai mult în țara noastră – de ce vă e dor atunci când sunteți plecat dincolo de hotare, ca să zicem așa?
De sarmale. Și de acrituri. În toată Europa găsești doar supe-creme dulci-dulcegi, niciun borș ca lumea. Când lucram la Parlamentul European (mi s-a întâmplat și asta pentru vreo șase luni, acum zece ani), când mergeam după cafea (cafeluță, de fapt, că tot bugetar eram), dintre doamnele care serveau cafeaua o alegeam mereu pe cea mai acră, cea care privea încruntată pe toată lumea. Îmi amintea de casă.

În loc de încheiere o întrebare mai grea: credeți că veți apuca în timpul vieții dumneavoastră o autostradă care să unească Moldova de Transilvania? Când? PS: sunteți nemuritor?
Dacă atunci când m-am născut nu am avut de ales, iată că și la a doua încercare tot moldovean am rămas, de bună voie. Aștept să mi se întâmple inevitabilul și să devin bucureștean, împlinind astfel destinul oricărui moldovean respectabil. Abia atunci moldoveanul din mine va avea acces la autostradă. În rest, putem doar spera și urla. Urlatul ar trebui chiar să nu fie atât de opțional. Nemuritor? Mi se întâmplă uneori să fiu pe câte o scenă, să cânt niște cuvinte pe care doar eu știu cât de greu le-am scos din mine și să aud în sală voci care le cântă împreună cu mine. Și n-ar avea niciun motiv să o facă dacă nu le-ar și simți la fel ca mine. Am mai pățit, așadar, însă îmi trece de fiecare dată.

CITAT

Mi se întâmplă uneori să fiu pe câte o scenă, să cânt niște cuvinte pe care doar eu știu cât de greu le-am scos din mine și să aud în sală voci care le cântă împreună cu mine. Și n-ar avea niciun motiv să o facă dacă nu le-ar și simți la fel ca mine.
Cosmin Vaman, muzician