Blogger de oarecare succes şi „publicitar”, Darius Groza (jeg.ro) a făcut din călătoriile sale un mod de viaţă şi are chiar şi un plan de viaţă mai mult decât cincinal. A început, ca orice copil, prin a călători cu bicicleta, cu care a făcut ocolul României, apoi a încercat un tur al lumii cu „ia-mă nene”, dar la insistenţele celor dragi a renunţat după un tur al câtorva ţari din Europa (practic şi-a vizitat câţiva prieteni), până a ajuns la motocicletă şi a străbătut Africa de la Nord la Sud.

În prezent lucrează şi se plimbă prin Europa într-un motorhome, dar are în plan să se întoarcă şi să se stabilească în România, chiar dacă nu prea curând.

De ce ţi se spune JEG şi de ce, uşor-uşor, pare că se pierde numele? Ai lăsat JEG în urmă?

Jeg merge explicat doar cu floricica pe care-o puneam pe J. Începuse de la un jurnal intim da’ public – înainte să fie bloguri pe la noi – al dramelor mele personale, urâtul din viața mea, laolaltă cu frumosul, sublimul sau hazul pe care-le vedeam eu în fiecare experiență negativă, care mă creștea, mă făcea mai pregătit de căcaturile ce urmau să vină. Deci Jeg a fost inițial o colecție a frumosului urâtului. O floare dintr-o balegă. (Ulterior l-am post-raționalizat eu să fie acronim de la Jurnal Editorialistic de Groza, că mă plictisisem să explic la toată lumea ce tocmai ți-am răspuns ție. Am avut răbdare să explic iar, doar fiindcă nu m-a mai întrebat nimeni de mult FIINDCĂ NIMĂNUI NU-I MAI PASĂ!) Vorbeam despre cum mă-nșelau pe mine prietenele, tâmpenii de pe la școală, relația cu părinții și-n general cum eram de mic un pampas influențabil. Apoi, fiindcă scriam bine, am prins curaj (în a râde de mine în hohote) ș-am pus totul pe net. Cred că mulți și-au regăsit propriile lor dileme secrete în debordarea mea de sinceritate. De la aia am remarcat că există multă ipocrizie, frică și prefăcătorie în lume ș-am dat mai dihai cu onestitatea brutală. Și tot mai multă lume a apreciat. Și iaca-șa, cred că Jegul a devenit un fel de „o spune cum e”, cândva când se năștea self-publishingul prin România. Ș-a prins teren. Mna, de atunci au trecut 20 de ani, mi-am găsit și io diverse slujbe, mi-a păsat mai puțin de validarea socială (nu de tot, că încă-s victima propriilor mele slăbiciuni) și în esență n-am mai avut vreme să scriu.

Am avut câteva articole mai de success care-au influențat la vremea lor pozitiv discursul social din țară, după care mi-am dat seama că am și eu treaba mea, nu tot grija altora. Și m-am dus în diasporă, de unde să-mi fie dus dorul și unde să pot fi și eu ca Ștefan Hrușcă, să vin și să fiu adulat de sărbători, în rest să am viața mea personală. A, dar apropo, nu l-am lăsat în urmă, mai scriu când am chef, și toată lumea pare la fel de fermecată și fascinată când o fac. E ca un sezon în plus din ceva serial care-ți plăcea și are o revenire spectaculoasă… Numai că varianta de mult mai proastă calitate, în cazul meu.

Sunt pregătit să trec la următoarea întrebare.

A ajutat personajul JEG la dezvoltarea ta, în afară de aşa-zisa notorietate?

Da. Când scriam, practic era o gândire publică. Să zicem că m-a ajutat și cum a răspuns lumea la ce scriam. Mi-a intrat – cu dificultate, dar mi-a intrat – la cap și opinia altora. M-a ajutat atât cu toate fetele care-mi cădeau la picioare de iscusit (și distructiv, că le impresiona un personaj ușor de admirat la distanță, da’ greu de digerat în particular) ce eram. Da’ mi-am și explicat eu mie câteva chestii, cu un drum. Mi-am format niște principii. Mi-am contestat altele. Am tras de mine un pic să fiu mai bun. N-am reușit mare lucru, dar puteam fi mult, mult mai rău, deci nu m-oi plânge.

Deşi eşti „publicitar”, nu prea te-a atras Bucureştiul, ci ai preferat multă vreme Clujul. De ce?

Că-i mai fain. Și-mi pasă mai mult de mine decât de publicitate. Și dacă vreau să fac mai multă publicitate, pot să mă duc unde există (ceea ce am și făcut), nu la București, unde e un fel de publicitate de Cluj, dar mai urât în jur. Acum e la fel de fain și la București, ca oraș, dar tu mă-ntrebai de o decizie luată la vremea respectivă. Da’ publicitatea de la București sau, mă rog, viața în publicitate, e și mai urâtă comparativ cu Clujul decât era înainte. Sper să n-ajung să fac vreodată publicitate la București. Și, dacă ar fi să judec cum mi s-au întâmplat lucrurile până acum, pesemne tocmai am cobit ș-o s-ajung să fac.

Când ai plecat din ţară, unde, cum şi de ce? Ai avut un plan pe care l-ai urmat sau a fost o decizie de moment?

Am avut un plan. Profesional, am știut că dacă vreau să cresc, trebuie să cresc undeva unde să fie accelerat. Am călătorit și văzut lumea în detrimentul carierei mult timp, cât să fie loc de recuperat, la momentul la care am plecat. Am ales Londra, special ca să „bite more than I can chew”, vorba maghiarului. Și să fie maximum de risc, cu maximum de recompensă, să am portofoliu, să pot de acolo să pivotez oriunde altundeva. Personal, voiam să mai călătoresc și să mai văd lumea, deci funcționa și-n direcția respectivă. Și urma să-mi dea perspectivă pe durată medie și lungă, după ce funcționa pe termen scurt și mediu. Viziunea de ansamblu a fost deci să petrec următorii 15-20 de ani, locuind câte minimum 2 și maximum 4 ani, în destinații diferite care mă interesează personal, făcând lucruri care mă dezvoltă profesional. Am început cu Londra ca să stabilesc fundamentul de experiență variată, am făcut-o timp de 3 ani. M-am mutat la Berlin unde curând intru în anul 2 de experiență. Primează acolo planul personal că am reușit să-mi aranjez munca (deocamdată) să nu fie legată de un singur loc. Și e centrată la Londra, făcută de la distanță. Singurul plan în care eșuez consecvent e ăla emoțional, că evident că nu se găsește nici o netoată să creadă până la capăt în idioțenia asta instabilă.

A, și evident, vine cu doru’ de casă adiacent. Deci planul de după 15-20 de ani este să revin să mă așez comoduț în România. N-am fugit niciodată de România, în sensul ăsta, doar m-am dus să mă plimb o viață.

Scoţând din discuţie componenta profesională, ce-ţi place cel mai mult la o ţară unde ai fost şi, invers, ce-ţi lipseşte din România?

Customer service bun. Nu neapărat că „clientul are întordeauna dreptate”, cât că „un client fericit e un client care revine sau măcar un client care mai trimite alți clienți”. Iar de lipsit, îmi lipsește balcanismul. Să „mai rezolvăm” lucrurile. Nu corupție, doar flexibilitate. Sunt obișnuit în UK (super customer service, apropo) că dacă nu e conform planului, nu e asigurat. Nu e asigurat, NU FACEM! Plecat la Berlin, e un pic în mijloc. Mai avem reguli, mai și facem excepții. Suntem rezonabili. În România e haos. Dar parcă mi-e dor. Abia aștept să mă întorc, să aduc sau să găsesc mai multă decență dar în esență să nu fim nici scorțoși. Problema actuală e că români-s cu ifose. Ne place să ne dăm rotunzi, deși suntem foarte capete pătrate. Și nu avem demnitate.

De ce nu ai făcut trecerea de la blog la vlog? Nu te mai interesează faima?

Nu-mi place de mine pe cameră și pe audio, un pic prea conștient de sine. De lipsă de prezență scenică, cred, sau lipsă de convingere improv. Probabil m-aș fi descurcat sau aș fi găsit ceva formulă dar dacă n-am avut tragerea, nu m-am apucat. Am făcut video-uri virale și de astea, dar nu vlogging în sinea sa (hehe) „tradițională”. Sunt mai pe script, pe gândit dinainte. Asta ca și content. Ca și mediu, de Jeg – scris – nu m-am apucat să fac mare șmecherie plănuită, a venit de la sine, scriitură. Vloggingul a fost un trend pe care l-am văzut venind ș-am zis “meh”.

Eşti bătrân clasic, care foloseşte „tinerii din ziua de azi”?

Nu-nu, că pe tinerii din ziua de astăzi, din nefericire cred pentru comunitate, nu-i mai prea întâlnești. Au ei locurile lor unde umblă. Nu mai există generation gap, că n-ai cu cine, există doar „mă, unde-s toți tinerii, n-avem niște tineret să fie confuz la care să boscorodim?”. Eu sunt cu „extremiștii de stânga din ziua de astăzi”. Doar că tot bătrâni îs ș-ăia, de vârsta noastră, numai că au prea multe idei, prea repede. Și-n rest cu PSD-ul e problemă, noi n-avem vreme de c***turi de ăstea de societate în surplus, de-și permite să-și facă griji pentru unde se-ndreaptă tinerii. Mi se pare că tocmai asta e ironic, avem o societate civilă în dezvoltare, relativ informată, iar mai mult de jumătate-s leftiști de ăștia, se apucă de probleme văzute la televizor, în altă țară. „Alăptat în public! N-avem voie să alăptăm în public? La protest!”. Ba da, ai voie. Toată lumea are voie să alăpteze oriunde. La fel cum toată lumea are voie, dacă vrea, să se uite urât. E de rahat, dar are voie. Că și tu ai voie să alăptezi.

„Puiuţ de comunist” ţi se mai potriveşte? Ţi se potrivea măcar când ţi-a fost adresat?

Nu, nici atunci, nici acum și nici n-a avut un sens, sunt convins că Băse nu voia să mă facă sau credea că sunt… nimica. Nu-l interesa. A fost un trumpism de ăsta, hai să zicem un „p***a mă-tii”, da’ politic. Ce era atunci mai trigger word, așa? Comunistule. Bun. Ăsta-i prea mic. „PUIUȚULE de comunist”. Cum ai zice acum: „Jandarmule!”. Te poziționezi politic prin injurii, nu trebuie să aibă o legătură. Atragi atenția cu elemente la care-ar răspunde lumea. „Aoleo, hoțul!”, „Microagresiune!”, de ăstea, de-a auzit lumea că nu-s bune și, prin opoziție, tu, Băse, deci ești bun.

„Mi-a pus mâna pe fund!”. „Intenționat?”. „Nu, dar n-are față de violator?”. De ăstea.