Iulian Angheluță, unul dintre oamenii care aduc Lumină pentru România

- - 6- 155 vizualizari

În numere, proiectul “Lumină pentru România” înseamnă 5 ani de muncă susținută, sute de mii de kilometri călătoriți prin toată țara în documentare, mii de familii întâlnite, iluminarea ultimelor 4 școli fără electricitate din România, dar și iluminarea a 151 de familii și a 2 bisericuțe din 57 de localități în 23 de județe.

Andrei Crăciun

Iulian Angheluță. Cine este Iulian Angheluță, ce face el, de ce ar trebui să fim noi interesați de ce face el?
Păi, Andrei, oi fi făcut eu ceva de m-ai contactat pentru un interviu… Probabil, cea mai vizibilă chestie este treaba asta cu lumina, de care mă ocup de câțiva ani. Lumină pentru România, adică. Asta înseamnă documentare pe teren, la firul ierbii, prin noroaie, zăpezi sau arșiță, pe la oameni uitați de cam toți și prin cine știe ce cătune și coclauri. Corespondență cu autorități. Strângere de fonduri și de voluntari. În cele din urmă, ajung la oameni fără speranță și fără lumină, iar ei aprind leduri în casă prin apăsarea unui întrerupător. Sau își încarcă un telefon cu butoane. Altfel, poate m-ai văzut prin Piață, pe la Victoriei sau Universitate. Acum câțiva ani, am făcut un tur al țării pe bicicletă, 8.000 de kilometri, cam 6 luni. Am mai fost cu o Dacie 1310 până-n Mongolia. Restul, Facultatea de Drept, publicitatea, jurnalismul, au rămas undeva în spate.

Free Miorița. Care e treaba cu Free Miorița?
Free Miorița își face treaba. E Miorița mai năzdrăvană. De câțiva ani, Miorița zburdă liberă pe meleagurile neaoșe și aiurea, și îi cam place. Pe plaiurile mioritice, îi place la oamenii și la familiile uitate, care o duc greu, și le duce lumină. A mai umblat pe la școli și copii, le-a dus lumină, calculatoare și altele trebuincioase. Aiurea, Miorița a ajuns în Mongolia cu o Dacie 1310, prima și singura care a ajuns acolo, pe roțile ei. S-a mai dat cu bița prin Kîrgîzstan și până la Nordkapp și jinduiește la aventuri peste Ocean.

Lumină în locuri unde nu a existat până acum curent electric. Cum de v-ați oprit tocmai la acest aspect din atâtea lipsuri pe care le avem?
Este un lucru atât de simplu și de la îndemână pentru noi toți, sau pentru cei mai mulți dintre noi, încât nu putem concepe în lumea noastră atât de 4G, 4K, 4×4 etc că lângă noi, aici în România, sunt oameni care trăiesc fără lumină, deși ei nu-și doresc asta. Cred că lumina este unul din lucrurile sau, mai bine spus, unul din drepturile de bază ale fiecărui om. Sau cetățean, privind din punct de vedere social, al societății și al statului. Ca în multe alte domenii, statul român a eșuat și aici, astfel încât acum, la Centenar, avem zeci de mii de familii care trăiesc fără acces la electricitate, mai simplu spus fără lumină. Iar lumina este doar una dintre probleme. E utopic să te gândești la dezvoltare personală și socială în absența luminii. Fără lumină înseamnă fără acces la serviciile de urgență, fără acces la informații și la educație și multe altele. Ca atare, am pornit campania Lumină pentru România. În cifre, înseamnă 5 ani de muncă susținută, sute de mii de kilometri călătoriți prin toată țara în documentare, mii de familii întâlnite, iluminarea ultimelor 4 școli fără electricitate din România, dar și iluminarea a 151 de familii și a 2 bisericuțe din 57 de localități în 23 de județe.

Ce înseamnă România pentru Iulian Angheluță? Cum vedeți viitorul României?
Un roller coaster. Unic, în orice sens. Funny, poate de aceea nici nu avem un termen în română pentru așa ceva. Resemnare, indiferență, egoism. Câte un om și o luminiță pe ici pe colo. Viitorul meu e acum, al României nu știu. Acuma fac lumină, poate așa va fi mai luminos și pentru România, oricare ar fi ea.

Când sunteți plecat din țara noastră mai multe zile, ce vă lipsește cel mai mult? Cum și de ce?
Mi-e dor de o pungă cu pufuleți sărați sau de un compot de cireșe. Mi-e dor de cănuța mea din lut ars nesmălțuit făcută de un olar din Maramureș. Mi-e dor să mă dau cu bița și să petrec nopți pe la Cazane sau într-un fânar. De Gărâna, Ursici și Vadu. Mi-e dor de avizele poștale scrise de mână. Și de teii înfloriți. Și de vremea când fumam la liber în tren. De o ciorbă cu ardei. De limba română, scrisă cu diacritice. Mi-e dor de cărțile mele, plimbate prin nu mai știu câte chirii. Este un ”je ne sais quoi”, un amestesc care mă enervează și îmi dă dependență. Sado-maso.

Ce îi datorați României?
Depresia asta care mă ține de ani buni de zile.

Se poate iubi România firesc, fără pompoase acolade patriotarde? Cum putem învăța să ne iubim țara? Putem?
Cumva, fiecare are România sa, la care ține și pe care o iubește. Așa cum o înțelege doar el. Iubirea e oarbă, așa că nu mai avem timp și ochi să vedem și celelalte Românii. Sau România. Ne regăsim uniți sub tricolor la un meci de fotbal și de 1 Decembrie. Da, e fain să arborezi tricolorul și să invoci figuri istorice, dar asta nu te face iubitor de țară sau de neam. Citește. Despre România și oamenii simpli. Scrie. Scrie poezii de dragoste sau jurnale. Scrie corect, cu diacritice. Ia lopata și dă zăpada. Ajută pe cineva. Votează. Dă bună ziua și spune mulțumesc. Dacă România ar fi o persoană, ar fi una plină de cicatrici, bătută în lagăre sau de mineri, cu privirea în pământ sau în televizor, batjocorită de politicieni, înfometată, gazată, cu wc în curte sau fără, așteptând pensia și fondurile pentru analize, jumate balcanică, jumate occidentală. Câți ar putea-o iubi?

Ce ne lipsește, domnule Angheluță?
Iulian, asta cu domnule puțin mai târziu, te rog. Încredere și determinare. Încredere în tine, în ceea ce faci și în ceilalți. Și determinare, să mergi până la capăt, să-ți faci treaba și să-ți urmezi visul, oricare ar fi el.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei mai tineri decât noi.
Mă consider la fel de tânăr ca tine și ca ceilalți toți, mai am până la vârsta povețelor. Cohen însă, o spune bine de tot:
There is a crack, a crack in everything
That’s how the light gets in.

CITAT
Mi-e dor de o pungă cu pufuleți sărați sau de un compot de cireșe. Mi-e dor de cănuța mea din lut ars nesmălțuit făcută de un olar din Maramureș. Mi-e dor să mă dau cu bița și să petrec nopți pe la Cazane sau într-un fânar. De Gărâna, Ursici și Vadu. Mi-e dor de avizele poștale scrise de mână. Și de teii înfloriți. Și de vremea când fumam la liber în tren. De o ciorbă cu ardei. De limba română, scrisă cu diacritice. Mi-e dor de cărțile mele, plimbate prin nu mai știu câte chirii.
Iulian Angheluță, despre ce îi e dor când nu e în România

6 recommended
comments icon 0 comments
155 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Valeriu Nicolae: curiosul caz al unui om bun

-

Valeriu Nicolae (49 de ani) a fost inginer, a fost oengist, a scris (și scrie încă) prin gazete, l-au publicat italienii în volum, a muncit în nouă țări străine, are școală multă și bună (master în diplomație), ajută până în ziua de azi copiii săraci din Feren... Mai mult »