Emanuel Ciocu se definește ca „scriitornic” în România și bucătar independent în Tenerife. „Când spun scriitornic, mă refer la tot ce înseamnă scris, de la non-ficțiune (presă), până la ficțiune (literatură, teatru, film, spectacole pentru copii) și pragmatism (copywriting în publicitate)”, explică el.

de Ionuț Axinescu

A plecat din țară în 2013, iar astăzi este un autonomo, adică persoană fizică autorizată, și singurul muncitor, alături de soția sa, în propria cafenea din San Cristobal de la Laguna, un oraș de 150 de mii de locuitori din nordul insulei Tenerife.

Până să pleci din România ai lucrat mulți ani în presă și în publicitate, la Cluj și la București. Cum ai descrie acea perioadă a vieții tale?
Intensă. Întodeauna am făcut ceea ce mi-a plăcut şi când am făcut-o m-am implicat total. Am lucrat majoritatea timpului în investigaţii, chiar şi când nu trebuia să o fac. Când am ajuns la Cotidianul, de exemplu, erau locuri libere doar în departamentul economic, dar tot ceea ce făceam ieşea tot investigaţie.

Până când, în cele din urmă, am ajuns la departamentul potrivit. Investigaţiile şi reportajul au fost pasiunile mele jurnalistice. Primele mi-au adus satisfacţii, dar şi zece procese, pe care le-am câştigat apărându-mă singur. Asta pentru că dreptul m-a pasionat suficient cât să-l practic pe propria piele. Iar reportajele mi-au adus plăcere.

De ce te-ai mutat din țară și de ce Tenerife?
Locuiesc într-un oraș care este universitar încă din 1700 și care a fost prima capitală a insulei. Este, probabil, cel mai european oraș al arhipeleagului canariot și cel care a influențat arhitectura urbană în Americi, cu străzile acelea construite în poligoane, care se intersectează în unghiuri de 90 de grade.

De ce am plecat? Au contribuit mai mulți factori, dar cel mai determinant a fost fiul nostru, Leo, care atunci avea aproape trei ani. Perspectiva de a crește pe o insulă, în pantaloni scurți, înconjurat de mare și soare, mi s-a părut (și încă mi se pare) ispititoare. Noi veneam din Pipera, care e un soi de Las Vegas sau Dubai, dar nu în sensul civilizației, ci dimpotrivă. Ca să poți face orice, trebuia să mergi cu mașina, iar cel mai aproape loc potrivit pentru cineva cu copil mic era mall-ul Băneasa.

Cum v-ați adaptat acolo, care au fost problemele de care v-ați lovit?
Nu neg că adaptarea a avut partea ei dificilă. O țară nouă, o viață nouă, fără prieteni. Nu e simplu. Dar, în multe aspecte, mutarea în Tenerife a fost mai ușoară decât cea de la Cluj la București. În primul rând pentru că aici toți sunt, într-un fel sau altul, emigranți, la fel ca în SUA. Unii au venit acum 500 de ani, ca primii coloniști spanioli, alții acum câteva zeci, precum germanii și englezii atrași de soare. Sau, și mai recent, italienii alungați de criza de acasă sau românii.

Nu am fost privit într-un fel anume pentru că eram străin sau român. Probabil ține și de atitudine. Eu am adoptat atitudinea engleză, a expatului, și-am avut avantajul că n-am fost nevoit să-mi caut un loc de muncă. Nici nu cred c-aș fi găsit unul satisfăcător, fiindcă unul dintre punctele slabe ale Insulelor Canare este o piață a muncii foarte săracă. În lipsa totală a industriei, joburile – puține și prost plătite – se găsesc doar în turism și agricultură.

Cât de greu a fost să te acomodezi cu limba spaniolă?
Limba o învăţ în continuare. Nu aş spune că sunt un mare talent, la modul general, la a învăţa limbi străine, cel puţin comparat cu soţia mea, care e un filolog prin excelenţă (licenţiată în engleză-japoneză). Ziceam că mai am de învăţat, pentru că atunci când ai un vocabular bogat în limba natală, ai pretenţia de a atinge acelaşi nivel şi în noua limbă.

Dar, ținând cont că în șase luni am deschis localul şi că în primul an citeam deja literatură, aş spune că m-am descurcat binişor. Şi asta, în continuare, datorită oamenilor. Care sunt buni şi săritori. De exemplu, prima învăţătoare a fiului meu (aici copiii încep primul ciclu şcolar – Infantil – la trei ani) s-a oferit imediat să ne întâlnim mai des în afara scolii, împreună cu fiii ei (unul student şi celălalt la liceu), pentru a comunica şi ne dezvolta spaniola.

Cum au fost primele luni în Tenerife?
Am făcut nişte cursuri de spaniolă şi am căutat un loc pentru a deschide un local. Idei de afaceri am avut multe, de aplicat însă mult mai puţine. Au fost momente stresante, în care realizam că trebuie să mergem înainte, că fiecare zi sau decizie o să cântărească mult pentru viitor. Timpul trecea, banii se cheltuiau, astfel încât atunci când am deschis localul, eram cam la finalul resurselor financiare.

­Și ai deschis un restaurant vegan.
Restaurant e mult spus. E o cafenea, un bar, cum vrei să-i spui. În Spania nu e nimic mai simplu decât să deschizi un local. La fel cum e să dai faliment, după câteva luni. Spania are cea mai mare concentraţie de baruri şi restaurante pe cap de locuitor, unul la 137 de oameni. Aşa că oricine poate deschide unul, poate găti sau să facă ce-i trece prin cap. Cumperi o licenţă de la cineva (aici licenţele sunt transferabile) sau autorizezi un local şi îţi vezi de viaţa ta.

Localul nostru e ciudat din toate punctele de vedere. În primul rând pentru că e vegetarian strict (deşi majoritatea clienţilor nu sunt). Mâncare de post, ca să zic aşa. Apoi, e deschis doar trei ore pe zi, de luni până vineri, la prânz. Meniul se schimbă zilnic şi constă în două feluri întâi sau două feluri doi şi o salată, la alegere, plus trei deserturi. Un suc al zilei, cafea, ceaiuri, bere şi vin. Fără băuturi răcoritoare, fără alcool. A fost o opţiune curajoasă, dar câştigătoare. O nişă pe care atunci nu mai era niciun local. Acum, după cinci ani, sunt patru. Dar nu ne e frică de concurenţă. Dimpotrivă, chiar am mărit preţurile, pentru a acoperi preţul farfuriilor de unică folosinţă, care sunt din frunze de palmier.

Știu că aveai ceva experiență într-un astfel de business. Ce diferențe sunt între a avea un restaurant în România și unul în Tenerife?
Da, am avut un restaurant şi în Bucureşti, în zona Cotroceni. Dar experienţa e radical diferită, în sensul că aici e multa mai ușor în domeniu. În Spania, autorităţile nu pornesc de la premisa că eşti un hoţ sau un atentator la siguranţa alimentară. Responsabilitatea e mare, dar cât timp nu există nicio reclamaţie sau suspiciune în privinţa ta, eşti liber să-ţi vezi de treabă.

În cinci ani de zile nu m-a întrebat nimeni ce fac, cu excepţia unui inspector care a verificat dacă avem angajaţi. Și clientela e diferită față de cea din România. Oamenii sunt mai relaxaţi, mai prietenoşi, în majoritatea lor. Şi aici mă refer la localnici, pentru că nu suntem în zona turistică a insulei.

Cum arată o zi obișnuită pentru tine?
Ne trezim şi la ora 8:20 ducem copilul la şcoală. Apoi mergem la local, fac cumpărături şi prepar meniul zilei. Gătesc singur, cu excepţia sucurilor şi a unor deserturi la care mă ajută soţia. La ora 13 deschidem localul, iar la 16 îl închidem. La 16.30 „recuperăm” copilul de la şcoală şi ne vedem de viaţa noastră.

Cu siguranţă, viaţa e mai relaxată aici. În primul rând pentru că, veniţi din Bucureşti, oraşul în care oamenii sunt grăbiţi din motive greşite, cum zice Dobrovolschi, aici totul are alt ritm. În cinci ani de zile nu am claxonat niciodată. Niciodată! Şi nici nu m-a claxonat nimeni. Îţi închipui asta în Bucureşti? Ce vreau să spun e că mult din stresul oraşelor din ţară e artificial, creat de oameni grăbiţi, dar fără să fie eficienţi.

La început mi se păreau exasperanţi de relaxaţi oamenii. Vânzâtoarea de la supermarket care vorbeşte cu toţi clienţii sau te lasă ca să meargă să ajute o bătrânică să urce în taxi, maşinile care se opresc pe stradă pentru ca şoferul să vorbească cu cineva cunoscut. Dar suntem pe o insulă şi relațiile interumane sunt importante; oamenii sunt grijulii şi săritori, la modul fizic. Dacă cineva cade pe trotuar, se opresc imediat patru-cinci maşini ca să-i dea o mână de ajutor. Am asistat chiar la un episod în care un individ beat a fost nevoit să plece acasă, exasperat pentru că poliţia, ambulanţa şi nenumăraţi şoferi l-au trezit pentru a vedea ce se întâmplă cu el. Deşi el voia doar să doarmă.

Ții legătura cu alți români din Canare sau din Spania?
Există aproximativ 11 mii de români în Canare, cam jumătate în Tenerife, restul în Gran Canaria. Nu aş spune că am contacte cu ei, deoarece majoritatea lucrează şi locuiesc în sud, acolo unde e concentrat turismul. O cunosc pe preşedinta asociaţiei comunităţii româneşti din Tenerife şi sunt la curent cu probleme pe care le au conaționalii noștri: lipsa locurilor de muncă, probleme cu adaptarea, cu şcoala. Ea e translator în şi din română şi italiană şi e chemată deseori pentru a traduce la poliţie sau judecătorie pentru clienţi români sau italieni. Îţi închipui de ce… Dar, infracţionalitatea românească e formată din `vizitatori”, nu din rezidenţi ai insulei.

Spune-mi cinci avantaje și cinci dezavantaje ale vieții de zi cu zi în Tenerife.
Avantajele sunt clima, oamenii, şcoala, statutul de rezident – care îţi conferă, printre altele, reduceri de 75% la transportul înspre şi dinspre Spania şi în relaţia cu celelalte insule, cu avionul sau vaporul – și costul redus al vieţii. Dezavantaje? Lipsa locurilor de muncă, izolarea geografică, faptul că mulţi vânzători online nu livrează în Canare, faptul că plătim taxe vamale şi pentru bunuri importate din Spania, subdezvoltarea economică.

Ai în plan să te întorci în țară?
Nu am un plan să revin în România în viitorul apropiat. Dar nici nu spun că n-am să revin. Şi aici nu mă refer la vizită.  De ce? Pentru că am un proiect în desfăşurare aici, am cumpărat o mică bucată de teren, complementară localului, în care cultivăm fructe şi legume tropicale. Şi suntem de abia la început.

Dar, cel mai important, pentru că ne simţim bine aici, iar viața e OK pentru fiul nostru, altfel cel mai patriot din familie, când e vorba să-şi declare românitatea. E greu să pleci dintr-un loc în care te simţi bine pentru a te reîntoarce într-unul în care te enervează aproape fiecare ştire pe care o citeşti.