Steinar Lone este dintr-o specie tot mai rară: traducători din limba română. Tinerețea dumnealui este legată de România (veți vedea cum) – a făcut și o lucrare academică despre expresiile care indică teama în limba română contemporană. Cum se vede țara noastră tocmai din Norvegia? Iată.

Andrei Crăciun

Steinar Lone, traducător din limba română în limba norvegiană. Cum este posibil așa ceva? Cum ați ajuns dumneavoastră în această spectaculoasă situație? Românește: de unde până unde? Cum și de ce?

Foarte tînăr m-am uitat într-un atlas pe care părinții mei îl aveau, și acolo erau niște nume de locuri cu semne străine. Tîrgu Mureș și Târgu Jiu, sau invers, adică cu î din i și î din a amestecați. Am fost curios, și mult mai tîrziu, la liceu, am aflat dintr-o enciclopedie că limba română este o limbă romanică. L-am întrebat pe proful  meu de franceză cum se citeau aceste litere. S-a speriat – habar n-avea. Erau și alte nume exotice, pe ecranul de sticlă a radioului acasă erau stații ca Hilversum, Motala, Kalundborg sau Brasov (fără sedilă). Deci, o curiozitate, un interes pentru lucruri exotice, dar totuși europene. Dar iată ce am găsit o dată la Mircea Cărtărescu: „Acul indicator se mișca și el de-a lungul unor nume de orașe unde, credeam pe atunci, n-aveam să călătoresc niciodată: Londra, Paris, Viena, Praga, Varșovia…” (Mircea Cărtărescu: „Ada Kaleh” în Ochiul căprui al dragostei noastre, Humanitas. București 2012.) Cînd am ajuns la universitate, am găsit un curs de limba română, numai două ceasuri pe săptămînă. Am vrut să aflu dacă eram în stare să învăț o limbă străină nu ca la școală, ci cu o altă metodă. Apoi era o limbă romanică, nu așa de grea ca o limbă slavă, dar cu o poziție cam aparte, cu articolul hotărît postpus și forme de genitiv-dativ din latină. Și m-am dus. Eram numai doi studenți, trebuia să-ți faci temele de casă, nu puteai chiuli, oricum era o profesoară foarte simpatică și un curs extrem de interesant. Am primit și o bursă să merg la cursurile de vară la Brașov (locul de pe ecranul de sticlă a radioului!), și am mai continuat, dar m-am profilat într-o direcție mai largă. Am stat un an universitar la București, în 1978-1979, dar și un an la Florența, Italia, în 1980-81. Și am scris o teză pentru un examen norvegian care nu mai există, magister artium (nu este un masterat, e mult mai specializat și durează mult mai mult!) despre expresiile de teamă în limba română contemporană: „Mi-e frică să nu te îmbolnăvești”.

Care este starea literaturii române la zi, văzută dinspre Norvegia? Cum stăm, domnule?
Au fost niște ani imediat după 1990 cînd nu prea s-a mișcat nimic. Firește, cu anumite excepții. Apoi, după 2000, a venit un val de scriitori de o nouă generație, și impresia mea acum este că e o literatură foarte bogată și variată – pestriță, chiar. Nu este o problemă pentru mine să găsesc cărți de recomandat pentru edituri. Invers, trebuie să previn mai toți scriitorii români cu care întru în contact că e coadă… și că urechea acului e foarte strîmtă.

Cititorii norvegieni citesc literatură română? Le place lor? Ce e prin librăriile norvegiene dacă mergem și ne uităm în ele, ce se găsește la raft, se cumpără românii sau…

E o întrebare care merită un răspuns poate prea lung. Oricum… Abia am terminat de citit Un om care scrie, cea mai recentă parte publicată a jurnalului lui Mircea Cărtărescu, unde se plînge că după șase luni, nimeni nu mai scrie despre cartea lui cea nouă. E probabil și o cochetărie aici, dar așa este literatura azi, probabil și acum cincizeci de ani. În Franța fenomenul este cunoscut ca „la rentrée littéraire”, o avalanșă de cărți noi. Dar este la fel, cred, în mai toate țările unde se publică cărți. Cel mai puțin în Norvegia și România. Editurile trăiesc din vînzări, nu e rentabil să ai cărți în stoc, deci avem o piață unde cărțile sînt ca legume proaspete. Cînd s-a terminat sezonul, nu prea le găsești în librării. Iar la sezonul următor, vine o nouă generație. Se publică enorm de multe cărți în lume. Nu numai, se publică enorm de multe cărți bune. Nu geniale, dar bune. OK, și destul de multe geniale. În două circuite mondiale, cu o relație între ele foarte inegală. Mai întîi, literatură publicată în limbă engleză, iar aici, cam trei la sută sînt traduceri. Este un circuit foarte închis, această piața anglofonă (și nu anglo-saxonă, literatura anglo-saxonă e foarte bună, dar nu a dăruit lumii aproape nimic după Beowulf), se citesc ei înșiși, nu prea există o deschidere spre alte literaturi. Am citit recent un articol de un critic britanic despre Premiul Nobel, pentru dumnealui era un premiu irelevant, chiar dacă a făcut ca publicul anglofon să-l descopere pe Patrick Modiano. Patrick Modiano e un nume cunoscut nu numai în Franța de 20-30 de ani, a fost tradus în limba norvegiană prin anii ‘80. Dar abia după Nobel a ajuns pe piața anglofonă? Mirabile dictu. Al doilea circuit e restul lumii. Sau restul lumii unde se publică cărți. În primul rînd, poate, occidentul, dar și India, China, Japonia, Iran… (Ciudat este că literatura arabă e foarte săracă, considerînd numărul de cititori potențiali. Ei nu citesc — și nu scriu — cărți — în aceeași măsură.) În acest circuit, se și traduc — foarte, foarte mult din limba engleză, dar, din fericire, nu numai. Aici există o deschidere spre alte literaturi, nu numai la cea națională a fiecărei țări. S-a făcut o statistică în Norvegia acum cîțiva ani, cam 60 % dintre traduceri erau din limba engleză. Urmează limba suedeză, apoi ultimii 25 % sînt repartizate printre celelalte limbi din lume – daneză, franceză, germană, spaniolă, italiană, finlandeză, islandeză și neerlandeză cu mai multe titluri, apoi limbile (și mai) exotice. Iar cam o jumătate din titlurile publicate în Norvegia sînt traduceri. Cum poate atunci literatura bună supraviețui? Cu greu. Pe de o parte, cu e-books o carte nu va mai fi epuizată. Pe de o altă parte, cărțile tradiționale pe hîrtîie dispar uneori repede, pe o piață extrem de competitivă și comercializată. În fiecare an, editurile din circuitul doi se duc la tîrgul de carte la Frankfurt, se-ntîlnesc cu agenții de literatură anglofonă, care întotdeaună vin cu scriitori noi, debutanți, cam așa: „Un talent deosebit, e o scriitoare de 32 de ani, e blondă, are un masterat de literatură comparată, a făcut cursuri de scriere creativă, e căsătorită, locuiește într-un brownstone la Manhattan, are trei copii și doi cîini de rase diferite (sau invers), va fi o capodoperă — chiar dacă numai primele 50 de pagini sînt gata, dar sinopsisul e foarte bun.” Nu exagerez, am auzit o redactoare norvegiană povestind fascinată cam așa, după ce s-a întors de la Frankfurt. Dar ai numai o singură șansă, și firește cei mai mulți ratează. Chiar dacă se pare că publicul cititor are o poftă mare de romane despre familii mic-burgheze disfuncționale din Chicago sau upstate New York. Nu e literatură, e industrie. Iar aici, să revenim la întrebare: cele cîteva titluri traduse din limba română care sînt publicate sînt aproape sufocate. O recenzie bună ajută enorm, dar din păcate nici cărțile scrise în limba norvegiană nu sînt întotdeauna recenzate. Pe de o altă parte, un scriitor sau o carte poate avea un renume oarecare și va rămîne în atenția unor foarte puțini cititori pentru timp lung. Am fost la librăria din Casa Literaturii din Oslo recent, acolo am găsit traducerile mele din Cartea șoaptelor (2017, chiar în ediție de buzunar), Travesti (1998), Nostalgia (2000) și Orbitor. Aripa dreaptă (2011). Deci, ediții vechi. Iar traducerile mele de Baltagul și Patul lui Procust sînt epuizate.

Ce mai faceți dumneavoastră aparte de traduceri? Se poate trăi din așa ceva în mileniul curent?
Am făcut investițiile de casă etc. cînd eram mai tinăr, lucram cu altceva și cîștigam mai mult. Mai ales cu bursele de creație care există în Norvegia, se poate trăi numai din traduceri. Cum fac eu acum. Nu devin bogat, dar fac ceva care-mi place. De obicei.

CE ÎL FASCINEAZĂ PE STEINAR LONE: DELTA DUNĂRII, ORAȘELE MEDIEVALE DIN ARDEAL, GENEROZITATEA ȘI OSPITALITATEA, HAZUL DE NECAZ

Am constatat, trăgând cu urechea pe la FILIT (n.r. – Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași) că vorbiți limba română mai bine decât membrii Guvernului României la zi, cine o să traducă din română în norvegiană (și invers) peste încă patruzeci-cincizeci de ani, când inevitabilul se va produce și…

Cred că foarte mulți din România vorbesc mai bine decît membrii Guvernului, nu e chiar un exemplu potrivit. Oricum, scopul meu cînd vorbesc sau scriu o limbă străină nu este s-o fac fără greșeli, ci s-o fac cu greșelile tipice pe care le fac cei care o au ca limba maternă, nu greșelile tipice pentru străini… Oricum, în mai multe locuri nu se mai predau limbi străine la universități. Și meseria de traducător nu e foarte căutată, nu devii bogat. În Danemarca, nu mai sînt traducători din limba română — Danemarca, care aveau o tradiție foarte lungă de studii române, de la Kristian Sandfeld la Poul Højby. În Olanda acum se pare că sînt numai doi, tot ca în Norvegia, unde — din fericire, a apărut altcineva acum doi ani. Sper să rezistă tipul, de fapt mă bucur că am concurență. Ne cunoaștem și cooperăm, e loc și pentru doi. Pentru traduceri din norvegiană în română, sînt mai mulți, și se predă și la facultate. Deseori, traducerile sînt subvenționate din Norvegia. Cum există și subvenții din partea română pentru traduceri în norvegiană, numai că sistemul e prea complicat pentru editurile din Norvegia. Dar peste 40-50 de ani, nu știu. Am 63 de ani, colegii mei traducători din Norvegia traduc pînă la vîrsta de 80-90. Sper s-o fac și eu.

Ce vă place în România? Ce avem noi și nu mai vedem stând toată ziua în țara noastră? Cum o vede un domn norvegian care mai vorbește și româna impecabil?

Multe lucruri: natura din Carpați, Delta Dunării, orașele medievale din Ardeal, FILIT-ul, generozitatea și ospitalitatea, creativitatea, formația „Noaptea Târziu”, simțul de haz de necaz — ce să mai spun? Conjunctivul! Am trăit o parte semnificativă a tinereții mele în România — e firesc că am fost puternic influențat. Cum am fost influențat și de Italia după șederea mea la Florența. Dar poate că România m-a influențat mai mult.

Viitorul României cum vă sună? Ce nădejde să avem?
Dacă cineva mi-ar fi spus, cînd am plecat din România în 1979, că peste douăzeci
de ani voi fi traducător pentru un ministru de apărare din România, în vizită la Oslo pentru lobbying să devină și România membru al NATO… S-au întîmplat enorm de multe lucruri după 1989. Nu cred că există o cale înapoi. Totuși, am impresia că țara s-a aflat pe o muchie de cuțit timp de doi ani. Va cădea pe partea corectă, cred. Politica română e foarte interesantă, pentru mine ar putea fi mult mai puțin interesantă.

CITAT
Nu cred că există o cale înapoi. Totuși, am impresia că țara s-a aflat pe o muchie de cuțit timp de doi ani. Va cădea pe partea corectă, cred.
Steinar Lone, traducător din română în norvegiană