Andra Grosu și povestea unui restaurant cu specific românesc în Japonia. Ușoară sau grea este viața de antreprenor român în Țara Soarelui Răsare?

-

Folosim des expresia “Succesul nu vine peste noapte”, iar ea este întărită de ieșeanca Andra Grosu, care după 15 ani de muncă pentru japonezi, a considerat că a venit vremea, chiar neașteptat după spusele sale, să-și fructifice ideile și să-și brodeze visul până la cel mai mic detaliu. Totul a pornit în joacă, iar joaca, se pare, că a devenit foarte serioasă, iar în momentul prezent deține un restaurant cu specific românesc într-un oraș numit Gifu.

De aproape două decenii a fost adoptată de Japonia, dar în pofida timpului ireversibil, nu a uitat să trăiască și să simtă românește. Să se îndepărteze de originile sale e lucrul la care s-a gândit cel mai puțin în toți acești ani.

E destul de greu să spun că Japonia e acasă pentru mine, pentru că părinții și o mare parte din prietenii mei încă se mai află în România. Viceversa, nici România nu o mai pot numi acasă, pentru că aici, în Japonia, este cealaltă jumătate a oamenilor dragi sufletului meu. În concluzie, acasă pentru mine înseamnă atât Japonia, cât și România.

A ieșit de pe ușa unei clinici dentare, ca să intre pe ușa propriului său restaurant. S-a perfecționat în arome și savori, iar aproape de 40 de ani, când alții sunt deja “așezați” la casa lor, Andra a pornit pe un alt drum, reinventându-se și lăsând frica de necunoscut deoparte. Deși astăzi deține o afacere în tot sensul cuvântului, aceasta s-a dorit a fi un loc de suflet. Ideea nu a fost să construiască ceva de mare profit, ci i-a plăcut mai mult să-și adune prietenii, să le organizeze sărbătorile și să le facă surprize.

Andra a ales ceva cu specific moldovenesc pentru restaurantul său, pentru că oriunde ar fi și oricine ar ajunge, tot moldoveancă rămâne la rădăcini și orice întâlnire cu prietenii e mai frumoasă în jurul mesei cu bucatele tradiționale românești și cu vinul foarte gustos din Moldova. Acum, la „Yashibe”, mâncărurile preparate cu mult suflet sunt savurate de japonezi, francezi și americani, dar și de românii aflați la peste 11.000 km distanță de casă.

Un gând ascuns purtat într-un colț al inimii sale s-a materializat în urmă cu doi ani de zile, iar de atunci nu a mai fost lăsat pe pauză.

Cum te vezi prin ochii proprii?

Un om sincer, pasional, corect.

Sunt un om extrem de sincer, aș putea spune chiar dureros de sincer. Nu știu dacă în zilele noastre sinceritatea mai poate fi considerată o virtute. Nu toți oamenii apreciază sinceritatea. Trebuie să recunosc că de cele mai multe ori, sinceritatea mi-a adus necazuri.

Pasional pentru că îmi place să fac lucrurile cu devotament și implicare totală. Când mă ia valul cu ceva care îmi place, nu îmi mai canalizez energiile decât spre acel lucru până la ultima suflare.

Corect- încerc să fiu corectă în primul rând față de mine și mai ales față de cei din jur. Deși uneori ce consider eu a fi corect nu e si pentru ceilalți și invers.

În jurul căror cuvinte guvernezi, Andra?

Prima și a doua ta întrebare sunt cumva legate una de cealaltă, pentru că mă simt nevoită să îți răspund cam cu aceleași cuvinte. Sinceritate, corectitudine, pasiune, modestie și aș mai adăuga omenie.

Ce te face sa te dai jos din pat dimineața?

Ceasul deșteptător ți-as răspunde în spirit de glumă.

Cred că devotamentul pentru ceea ce fac acum și responsabilitatea.

Care este secretul tău pentru o viață mai bună?

Pentru a avea o viață mai bună cred că este vital să fii înconjurat de oamenii potriviți. Oameni care să te susțină, să te iubească și să te înțeleagă și atunci când ești într-un impas, dar și când ești fericit.

“Spune-mi ce prieteni ai ca să-ți spun cine ești.” Ceea ce vreau să subliniez este că o mare parte a reușitelor și implicit a unei vieți mai bune o datorăm celor care ne înconjoară, prietenilor apropiați și familiei.

Care este pentru tine semnalul că ai cam uitat de tine și sufletul tău și ai lăsat să se așeze prea multă presiune pe umerii tăi?

Cred că atunci când  fac prea multe lucruri deodată și încerc să mulțumesc pe toată lumea, am momente când efectiv îmi vine să fug în pădure și să strig din toți rărunchii cât mă țin puterile. Știu  că o să râzi, dar când stresul devine apăsător asta îmi vine să fac (încă nu am încercat asta ,în cazul în care te  întrebi ) și atunci îmi iau pauză și încerc sa mă relaxez cu activități care mă binedispun.

Cum îi faci față  dorului de casă și de familie?

Încerc să păstrez legătura cu tot ce ține de România și de Iași prin intermediul rețelelor de socializare. Restaurantul îmi dă posibilitatea de a avea un contact permanent cu România prin ambianța, mâncarea și oamenii care îmi calcă pragul.

Știu că o să sune aiurea, dar nu îmi este extrem de dor de ai mei pentru că noi vorbim destul de des prin intermediul rețelelor de socializare. Suntem independenți unii de alții, dar foarte legați atunci când avem nevoie unul de celălalt. Am o legătura foarte strânsă cu frații și părinții mei și cred că asta se datorează foarte mult mamei mele care de mici ne-a învățat că indiferent de cum ne v-a purta viața, să ne iubim și să ne ajutăm între noi, pentru că sângele apă nu se face. Acum crescând, am realizat că așa este. Indiferent de persoanele de care ne  legăm destinele, părinții, frații și surorile și copiii, rămân întotdeauna legătura de sânge pe care o avem până la moarte  și de care nu ne putem separa sufletește niciodată.

Unde este acasă pentru tine? Ce înseamnă România ? Ce înseamnă Japonia?

Acasă pentru mine este acolo unde se află cei dragi. E destul de greu să spun că Japonia e acasă pentru mine, pentru că părinții și o mare parte din prietenii mei încă se mai află în România. Viceversa, nici România nu o mai pot numi acasă pentru că aici în Japonia este cealaltă jumătate a oamenilor dragi sufletului meu. În concluzie, acasă pentru mine înseamnă atât Japonia, cât și România.

România pentru mine înseamnă părinții, copilăria și locurile dragi care îmi încălzesc și acum sufletul.

Japonia este țara pe care destinul meu a ales-o pentru mine. Este țara care m-a învățat extrem de multe lucruri la care prin simplitatea lor nu m-aș fi gândit daca aș fi rămas în România.

 Cu ce gânduri ai plecat peste granițele țării noastre?

Cel mai simplu aș putea să îți răspund așa…. Din dragoste în țara soarelui răsare.

Ce ți-a dat Japonia si nu ți-a dat România?

Japonia mi-a dat posibilitatea să apreciez simplitatea și modestia și m-a făcut să îmi îndrept  atenția mai în detaliu asupra oamenilor din jur și a ceea ce mă înconjoară.

Mărturisește-mi despre demersul tău in Japonia. Ai muncit până acum doi ani de zile pentru alții, cum s-ar spune. În ce domeniu ai activat?

Deși am terminat Facultatea de Drept în România, în Japonia am lucrat câțiva ani buni într-o clinică dentară.

Cum am mai spus, cred că destinul a ales pentru mine fiecare următor pas pe care l-am efectuat. După foarte mulți ani în care teoretic vorbind  nu am avut un job în afara celui de mamă, am decis că vreau să îmi umplu timpul și cu altceva. Prima companie care m-a angajat a fost o Clinică dentară cu specialitate pe implantologie. Nu este ușor să te simți realizat într-o țară străină, mai ales într-o țară atât de diferită în mai toate privințele cum e Japonia.

Am învățat forte multe despre Japonia lucrând doar între japonezi. Uitându-mă în urmă, nu cred că aș fi reușit să înființez restaurantul “Yashibe” și să îl țin deschis până acum, dacă nu aveam experiența asimilată în anii petrecuți la Clinica dentară.

De unde ideea unui business cu iz românesc ? Cum s-a născut Yashibe?

Aș putea să îți vorbesc despre asta la nesfârșit pentru că este cel mai frumos proiect de care eu sunt extrem de mândră. Nici mie nu îmi vine să cred că această idee care a pornit practic în joacă și din întâmplare a prins contur atât de repede si atât de frumos .

Lucrând la clinica dentară, în pauza de masă colegii mei erau tot timpul curioși la ce mâncam eu la prânz. Ajunsesem să le prepar si lor mâncare pe lângă pachețelul meu . Le-am făcut  toate rețetele știute de mine de pe la mătuși si bunici. De sărbători le duceam și lor cozonac, ouă roșii sau prăjituri, sarmale, ciorba, fasole cu cârnați si alte mâncăruri specific românești.

În timpul liber, începusem să mă uit după rețete românești și așa am dat de domnul Adi Hadean.

Am rămas impresionată de activitatea dumnealui și atunci am început să visez cum ar fi ca la bătrânețe să am un loc unde să le prepar japonezilor mei mâncăruri românești. Încet, încet am început să mă gândesc cum l-aș decora sau ce nume i-aș pune, ce meniuri aș pregăti etc. Pot spune că visam cu ochii deschiși …..cum ar fi  dacă l-aș întâlni  pe domnul Hadean și i-aș spune de proiectul meu, să îl întreb de rețete sau faze de astea. Acum când mă gândesc îmi vine sa râdJ

Eram destul de sceptică la cum ar prinde bucătăria românească și am rugat colegii să îmi dea un feedback  în ceea ce privește mâncarea românească pe care eu le-o găteam. Dacă e prea sărată, prea acră, prea uleioasă ca sa îmi fac o idee de ce impact ar avea dacă aș deschide un restaurant.

Deși adunasem foarte multe date despre ce presupune să deschizi un restaurant, să știi că mă gândeam la acest proiect ca fiind unul realizabil într-un viitor îndepărtat, nicidecum să mă apuc de el fix  înainte să împlinesc patruzeci de ani.

Într-o zi am hotărât să îmi iau inima în dinți si să îmi depun demisia și practic să fac visul meu să devină realitate. Din momentul în care am renunțat la jobul meu și până la momentul la care am deschis efectiv restaurantul, a durat fix un an.

În afara de tapetul de pe perete, am schimbat aproximativ totul. Am amenajat restaurantul cu resursele materiale pe care le-am avut. Adică practic toți banii mei puși deoparte îi băgam într-o afacere despre care nu prea aveam habar decât teoretic. Toate culorile și decorul, tot formatul e gândit de mine. Au fost zile când am muncit câte 16-17 ore pentru a finaliza totul, pentru că cea mai mare parte a interiorului e făcut de mânuțele mele și de ale fratelui meu. Am avut și am în continuare mare noroc de ajutorul fratelui meu. Fără el nu cred ca aș fi reușit să fac atâtea.

Trebuie să îți mai mărturisesc că înainte să deschid restaurantul cu o zi, eu încă eram cu scaunele nemontate și o mare parte din lemnărie nelipită pe pereți. Am avut mare noroc de câțiva prieteni apropiați pe care i-am sunat și au venit în ajutor fără să clipească. Au stat săracii cu mine până târziu în noapte să îl aranjez cât de cât pentru a-l deschide la termen.

Care este povestea numelui?

Numele l-am ales din pură întâmplare. Tind să cred că el m-a ales pe mine. Pusesem pe o foaie  de hârtie câteva posibile nume pentru restaurant. Toate erau nume românești pe care mai apoi le-am scris în katakană, alfabetul destinat numelor străine în Japonia. Începusem sa întreb prietenele mele japoneze care li se pare mai ușor de pronunțat și mai ușor de reținut. Nu rămăsesem cu prea multe opțiuni .

Înainte să fac sigla restaurantului, știu că am sunat-o pe prietena mea Alina de la Brandmatic să o întreb ce părere are de nume și din vorbă în vorbă, deoarece în locul unde am eu acum restaurantul, înainte funcționa o cafenea care se numea Ashibe, Alina a venit cu ideea de a nu schimba numele pentru că vine de la expresia „Ia și bea!” din românește. Atunci practic am decis să schimb caracterul de kanji din A în Ya și să aleg numele restaurantului Yashibe de la moldovenescul nostru Ia și be, dar scris cu Y.

Caracterele de kanji pe care le-am ales s-ar traduce teoretic ,,departamentul poeziei de noapte,”, practic ele scrise în alfabet înseamnă românescul, Ia și be.

Care a fost cea mai mare stavila pe care ai întâmpinat-o înainte de a deschide restaurantul?

Cred că teama că nu voi reuși.

Cine sunt oamenii fără de care nu ai fi reușit?

Fără îndoială, în primul rând fratele meu și mama mea, Rodica Ioniță Grosu. Alina Sava de la Brandmatic care e tot timpul și acum acolo pentru mine cu tot ce ține de partea de marketing și branding.

Același lucru pot să îl spun și despre Dragoș Zaharia de la Pioneer Grup de la noi din Iași. Fără condimentele lor, micii mei și produsele din carne nu vor mai avea gustul autentic de acasă .

Sunt foarte mulți oameni fără de care nu aș fi reușit să ajung până aici și cărora le mulțumesc și le sunt profund recunoscătoare. Prietenelor și prietenilor mei, Gaby, Lili ,Maria, Monica, Anca, Marius, Daniel, Mariana și lista poate continua și cu alte nume, unele dintre ele  japoneze. De aceea îți spuneam mai sus că este extrem de important cercul de prieteni și oamenii care te înconjoară .

Ce elemente te scot din cotidian ?

Cred că natura, jazzul și bineînțeles o sticla de vin românesc.

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?

Oh, e greu să aleg una și atunci am să-ți spun trei dintre favoritele mele.

Într-o vară la bunica de pe mamă ne-am adunat practic toți nepoții . Eram 16 la număr. Îmi amintesc că pregătise bunica un pat în formă de L să ne culce pe toți la un loc. Nopțile și zilele acelea de vară alături de verișorii mei adormind la poveștile bunicii sunt una dintre cele mai frumoase amintiri.

O alta favorită cred că e a dimineților când tatăl meu îmi aducea batoane de pâine proaspete când ieșea din schimbul de noapte si le mâncam cu iaurt .

Ultima este  aceea în care mama ne adormea după amiezile la pieptul ei pe mine si pe fratele meu.

Lasa un gând pentru tine pentru a-l citi peste ani.

Ai făcut tot ce ți-a stat în putință!

 

 

 

 

 

 

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Tanase Emma