Oana Dobre, consultant de comunicare: „Avem tendinţa să demonizăm ce se întâmplă, în loc să găsim căi de înţelegere şi colaborare”

- - 2 vizualizari

Din postura de freelancer, cale aleasă de tot mai mulţi tineri, Oana lucrează pentru unele dintre cele mai prestigioase evenimente culturale din România, cum ar fi Gala Societăţii Civile. Ne-a vorbit în rândurile de mai jos despre implicarea ei în proiecte culturale, importanţa libertăţii şi a abordării constructive a problemelor cu care se confruntă.

 

Cine o Oana Dobre şi cu ce se ocupă ea?

 Asta e o întrebare foarte grea. Dacă mă întrebai până în 2012, era uşor, îţi spuneam că lucrez într-o agenţie de PR, sunt director executiv, mă ocup de oamenii din agenţie, de coordonarea financiară şi sunt implicată în strategia de comunicare a tuturor clienţilor agenţiei, inclusiv în proiecte speciale, adică platforme de comunicare sau de sponsorizare pe care le dezvoltam pentru clienţi. Acum, freelancer fiind, aş zice că sunt consultant în comunicare şi marketing. Bine, am și parteneriate care să-mi asigure un fel de backup atunci când nu mă pot ocupa personal de o problemă, pentru că lucrez pentru mai mulţi clienţi sau mai multe proiecte în paralel. Unul dintre clienţii pe termen mai lung este The Institute, organizatorul Galei Societăţii Civile, al Romanian Design Week etc., pentru care fac în special fundraising, adică solicitări financiare către companii și către instituţiile publice culturale, ca ICR și altele. Ştiu, nu e chiar strălucitor, dar eu cred că fără să intri cumva în această lume, fără un parteneriat public-privat, fără să găseşti în structurile publice oameni mişto, cu care să te poţi înţelege, e foarte greu ca proiectele culturale şi sociale să răzbească. Pentru că din mediul privat este foarte greu să atragi fonduri şi, oricum, nu îţi oferă mereu o stabilitate pe termen lung, pentru că fluctuează în funcție de strategia și situația financiară a companiei respective.

Mai coordonez proiecte internaţionale, de exemplu în cadrul Sezonului România – Franța 2019, dar și evenimente în colaborare cu diverse reprezentanțe ICR din alte ţări. Am avut un astfel de eveniment luna trecută la Madrid, o expoziție-instalație despre Cartierul Creativ, urmează în mai la Paris o expoziţie în cadrul Revelations, cel mai mare târg de artă comercială și meșteșuguri din lume, unde unul dintre curatori este Andrei Borţun, președintele The Institute. E o chestie foarte cool, vin toţi marii retaileri, sunt implicate ambasadele multor state, e un showcase al celor mai bune lucrări din zona designului și a meșteșugurilor.

Spuneai că o parte importantă a jobului tău este fundraisingul de la structurile publice şi că pentru asta trebuie să găseşti oameni mişto în aceste instituţii; îi găseşti, se poate?

Da, i-am găsit şi îi găsesc, ştiu că pare greu de crezut, dar e adevărat, oricâte preconcepții am auzit pe tema asta. Toţi avem slăbiciuni, părţi bune şi mai puţin bune, aşa că mă concentrez pe cele bune şi astfel încerc, şi reuşesc de multe ori, să stabilesc o conexiune cu interlocutorii mei, astfel încât să îmi înţeleagă argumentele şi nevoile şi să răspundă la ele, să înțeleagă că, prin sprijinul acordat, îndeplinim un obiectiv comun. Cred că numai așa putem reuşi să stabilim un dialog real, să schimbăm lucrurile care nu ne plac din jurul nostru.

Oricum, în tot ce fac încerc să lucrez cu oameni care-mi plac, pe care îi respect, îi admir sau îi îndrăgesc. Lucrul cu voie bună e și unul dintre motivele pentru care m-am asociat cu colegii din studioul de creație Glitch Shop,  Dan Stănescu și Cosmin Simionescu, doi publicitari cu experiență, dar, mai ales, oameni mișto. Împreună cu ei am lucrat și lucrez pe mai multe proiecte culturale, unele dintre ele pentru instituții culturale publice, cum ar fi, spre exemplu, ARCUB, dar și private, ca unteatru.

Crezi într-o posibilă reconciliere a acestor tabere apărute în societatea românească?

E greu de spus reconciliere, dar poate un fel de armistiţiu, cât să putem colabora. Treaba e că, în esenţă, toţi vrem aceleaşi lucruri: un trai decent, respect, integrare socială, nu cred că e cineva care să vrea să o ducă rău, dar mare parte din piedică este chiar faptul că nu reuşim să le arătăm unora că lucrurile astea se pot obţine şi altfel. O altă problemă e că acţiunile reprobabile ale unora nu sunt condamnate, arătate cu degetul, oamenii ăia nu sunt traşi la răspundere în niciun fel, aşa că scapă şi se obişnuiesc cu ideea că pot face orice. Şi de multe ori chiar pot. Avem tara asta rămasă din comunism, că totul se rezolvă, ba cu bani, ba cu influenţă, toată lumea cunoaşte câte un comandantul Cutare, reducând exemplul la amenzile rutiere. Deci da, ca să rezum, cred că putem găsi moduri în care să lucrăm împreună, chiar dacă e o potecă extrem de îngustă pe care putem merge. Poate că sună naiv, dar, dacă nu aş fi crezut asta şi nu aş fi văzut că se poate, aş fi plecat de mult din ţară.

Ar fi venit oricum întrebarea, dar acum că ai adus vorba, te-ai gândit serios să emigrezi?

M-am gândit, sigur că da, nu ştiu cât de serios. Adică n-aş putea spune că am făcut vreun pas practic în sensul ăsta, mai mult research despre ce ar însemna să fac ce fac eu în altă ţară. Dar până la urmă aici am familia, prietenii, mulţi îmi spun, şi tind să-i cred, că lucrurile se mişcă şi se schimbă şi aici. Uite, America are sloganul ăla cu “ţara tuturor posibilităţilor”, dar în momentul ăsta mie mi se pare că asta se aplică mai mult României, pentru că în alte părţi pieţele sunt mult mai structurate deja, mai aşezate, mai saturate. Aici, dacă ai o idee bună şi lucrezi cu entuziasm şi te asociezi cu alţi oameni care îţi împărtăşesc entuziasmul şi au şi priceperea pe domeniul lor, ai foarte mari şanse să reuşeşti.

Lucrezi în mare parte pe proiecte culturale pentru că le dai o importanţă deosebită sau aşa s-a întâmplat?

Cred că e o combinaţie între cele două, dar da, pe proiectele comerciale parcă nu am aceeaşi satisfacţie, prin cele culturale mi se pare că ating mai ușor mult mai mulţi oameni. Nici nu simţi că le vinzi ceva oamenilor, pentru că un bilet la un concert sau la o expoziţie, până la urmă, îl îmbogăţește pe om şi îl ajută, chiar dacă nu într-un mod uşor vizibil şi cuantificabil. Prin activităţile şi evenimentele culturale mi se pare că se realizează o igienă a societăţii de care este mare nevoie. Asta nu înseamnă că eu sunt un om de cultură, nu sunt un iniţiator de proiecte, să fim clari. Ajut cât pot din postura mea de prestator de servicii.

Vezi în educaţie şi cultură principalele mijloace de evoluţie a societăţii româneşti?

Sigur, sunt foarte importante, educaţia e primul strat al oamenilor, de acolo se porneşte. Nouă cred că ne lipseşte mult educaţia, dar nu neapărat accesul la ea, cât modul în care învăţăm, care mi se pare haotic şi ineficient. Aş zice că ne lipseşte în primul rând un sistem care să ne înveţe ce şi cum să învăţăm. La şcoală memorăm şi facem exerciţii fără să ştim de ce le facem, fără un obiectiv clar. Am văzut că au mai apărut şi la noi şcoli vocaţionale, ceea ce e foarte bine, educaţia trebuie adaptată la nevoile individuale şi trebuie să te ajute să-ţi îndeplineşti un obiectiv. Obiectivul ăsta nu trebuie să fie în primul rând monetizarea, nu cred în asta, cred în primul rând în a face lucrurile la care te pricepi şi a le face cu plăcere, cred că ăsta e adevăratul succes și unul dintre lucrurile care ne face să ne simțim fericiți, împliniți.

Crezi că generaţiile mai tinere, crescute după Revoluţie, simt mai puţin tristeţea şi încrâncenarea? Suntem mai relaxaţi? Şi dacă da, ar putea fi ăsta un atuu pentru o schimbare mai accelerată în bine?

La întrebarea asta nu prea ştiu ce să răpund, pentru că ştiu doar ce văd în jurul meu, în faimoasa bulă, dar nu am făcut sau nu am citit niciun studiu pe tema asta, iar eu cred foarte mult în research, cred că este baza oricărei idei bune. Din ce-am observat în jurul meu, încrâncenarea și fatalismul nu duc nicăieri, nu-s deloc constructive.

Ca om de comunicare, ţi se pare că lipsa acesteia este una dintre principalele probleme în politica românească?

E o lipsă totală de comunicare serioasă şi eficientă. Când zic asta nu mă gândesc la Facebook şi la comunicarea de acolo, că Facebook e o platformă pe care oricine poate să scrie orice şi oamenii chiar o fac şi nu se poartă un dialog real pe o temă, ci fiecare îşi strigă oful sau înjură sau divaghează şi atunci mesajul şi ideile se pierd printre sute şi mii de comentarii. Mi se pare că, de cele mai multe ori, e o comunicare unilaterală, când ar trebui să fie un dialog deschis permanent. Altă întrebare?

Ce te face să fii atât de optimistă şi fericită?

Eu sunt născută şi crescută în Bucureşti (râde). Ştiu că pare un început de răspuns ciudat, fără legătură, dar îţi explic. Spre deosebire de tinerii care vin din alte oraşe aici la facultate şi stau în cămine sau cu chirie şi sunt forţaţi cumva să se descurce pe cont propriu, eu în timpul facultăţii am stat la ai mei, deci puteam să fiu mai relaxată, dar tot am muncit pe tot parcursul studiilor şi mai luam şi bursă de merit. Nu am vrut să depind de nimeni, nici financiar, nici emoţional, iar aici nu mă refer la îndrăgostit, că eu chiar cred în dragoste (sunt o romantică realistă, adică nu sirop și happily ever after), dar mi se pare foarte important să nu depinzi efectiv de o persoană sau de un job, de un angajator, de mai ştiu eu ce. Având libertatea asta, câştigată prin muncă, mă simt foarte bine, e cel mai important lucru pentru mine şi faptul că o am mă face fericită.

Apropos de frica de dependenţă, ţi-e frică de sistemul de sănătate de la noi?

O, da, mi-e foarte frică. E foarte nasol că mi-e frică să mă îmbolnăvesc în ţara asta şi, mai mult decât asta, mi-e frică să îmbătrânesc aici, pentru că văd cum bătrânii sunt consideraţi inutili sau chiar o povară. Şi nu e vorba de milă, dar oamenii în vârstă chiar ştiu nişte lucruri, au experienţă, au trecut prin tot felul de situaţii şi au reuşit să le rezolve, sunt sigură că ar putea fi de folos comunității lor. În multe state se face asta, bătrânii din centre sau aziluri sunt incluşi în programe în cadrul cărora sunt mentori pentru copii. Îi învaţă diverse lucruri, îi ajută la teme, astfel încât să fie şi să se şi simtă utili, ceea ce pentru ei, dar și pentru copii, contează enorm. Pe lângă această componentă emoţională, faptul că sunt activi le asigură şi o stare de sănătate mai bună, deci şi din punct de vedere economic are sens, pentru că se reduc cheltuielile cu tratamentul diverselor afecţiuni.

Acum, revenind la frici, cred că suntem un popor măcinat de ele, lipsa de curaj ne face pasivi, resemnați. Avem tendința să demonizăm ce se-ntâmplă în jurul nostru, să gândim în termeni de “noi” și “ei”, în loc să găsim căi de înțelegere și de colaborare. Așa că da, ca să-ți răspund la întrebare, mi-e frică, dar aleg să fiu curajoasă.

comments icon 0 comments
2 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo