Cristina Hermeziu, poetă: “La Paris nu există văzduh, la Paris cerul e opac, cade pe tine, te înmormântează de viu în cea mai frumoasă metropolă a lumii”

- - 1- 97 vizualizari

Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare, poate mai ales poetă. A plecat în Franța la studii postdoctorale și nu s-a mai întors. Deocamdată. Această este povestea ei.

Andrei Crăciun

Cristina Hermeziu – cine este Cristina Hermeziu și ce caută ea la Paris? De ce nu a rămas în țara noastră?
Cristina Hermeziu: Și eu mă întreb același lucru, Andrei Crăciun! De ce n-am stat eu acasă la mine, unde aveam bucuria și siguranța meseriei, realizator de emisiuni la TVR Iași, lector la universitate la Jurnalism? Poate că viața se mănâncă așa, felie cu felie: or fi fost destui 10 ani de jurnalism tv, cu sute de kilometri de teren înghițiți, cam tot atâtea sute de ore de montaj și fericirea minusculă și autentică de a spune povești de oameni pe sticlă. Am plecat în Franța cu o bursă de studii post doctorale la Universite Paris II și la Institut Francais de Presse unde am fost cercetător doi ani. Am devenit corespondent pentru Evenimentul zilei în epoca sa de glorie, apoi pentru Adevărul, am lucrat câțiva ani la Institutul Cultural Român de la Paris, am organizat evenimente, am scris, am alergat, am traversat deșerturi (ăsta e un franțuzism). Chiar așa, ce-am căutat? Tot povești de oameni. Probabil că am venit la Paris ca să o văd și să scriu despre Monica Lovinescu la ultima ei apariție publică, la înmormântarea lui Virgil Ierunca (era înainte de intrarea României în UE, era nevoie de viză și de umilinețele pe la prefecturi ca să poți fi legitim în Franța, tu, cetățean est-european care voiai să aduci un omagiu celor care din inima Parisului ți-au întreținut fantasma necesară a unei… Europe libere!). Am venit probabil la Paris ca să-l cunosc pe cel care a îndrăznit, acum 50 de ani, să-l joace primul pe Eugen Ionescu – pe atunci necunoscut, iconoclast – la Teatrul La Huchette, e vorba de regizorul și actorul Nicolas Bataille (care s-a stins din viața la câteva luni după ce ne-am întâlnit pentru interviu). Am venit la Paris ca să o cunosc pe fermecătoarea Aurora Cornu, să-i ascult povestea de iubire cu Marin Preda, rămasă intactă, ca-ntr-un chihlimbar; ca să-mi ghicească în cafea și să-mi spună, odată, sibilinic, în timp ce luam prânzul: în viață trebuie să-ți înghiți singură șerpii.( Iar șerpi sunt de înghițit peste tot, la Iași sau la Paris) Câteva din întâlnirile astea s-au adunat într-o carte, Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice, apărută la Junimea în 2017. La întrebarea ta mi-ar place să cred că răspunde ea în locul meu. 

Carieră frumoasă în presă, acum iată și în presa internațională – încotro merge treaba asta cu presa, Cristina Hermeziu?
Cristina Hermeziu: Dar n-are unde să meargă, Andrei, fiindcă pe internet, în acest hyperspațiu monstruos, care cucerește în fiecare minut noi centimetri din realitatea noastră concretă, nimeni nu merge nicăieri. Într-un no man’s land, oricâți pași ai face, de fapt stai pe loc. Suntem cu toții niște bloggeri, și atât. Înșirăm semne, noțiuni, „mème”, care alimentează algoritmi sofisticați în baze de date supraumane.Tehnologia a pervertit jurnalismul (ah, Marshall McLuhan care spunea cu ceva zeci de ani înainte, profetic: canalul e mesajul!). Dacă vrei, poți să o mai numești presă, dar de fapt informația nu mai e decât un pretext, un suport oarecare pentru like-uri, pentru a contabiliza putere, o gestiune a capitalului de influență. Am făcut cred o faptă bună, destul de recent: o tânără din Iași, copil talentat, inteligent și muncitor, în ziua când a împlinit 18 ani a venit la Paris – visul ei ! – între altele și ca să-mi ceară sfatul. Voia să studieze în Franța, să devină jurnalist, ca mine… Am vorbit pe o bancă însorită din Jardin du Luxembourg, și am convins-o cred. Azi este studentă la drept și relații internaționale, la Paris. Aș vrea să cred că nu e o analiză cinică a perspectivelor presei ci una realistă. Intim, cred în continuare spre exemplu că reportajul, între formele de comunicare, e secțiunea de aur. Reportajul e o punere în sens a lumii în care trăim, cu fluxul ei care ne scapă tot timpul printre degete. Cred că narațiunea jurnalistică, punerea în poveste a cotidianului, e o formă de a capta un fel de spirit al timpului la care nu ajungi altfel. Așa cum literatura o face, dar cu altă miză. Reportajul n-o să fie niciodată detronat între speciile jurnalistice, pentru că, fiind o poveste, el e de fapt o matrice foarte veche a modului uman de a interrelaționa și de a se situa în lume. E scris în genele noastre de oameni să ne povestim unii pe alţii. Dar azi totul e storytelling agresiv, recuperat pe dos. Nu se mai pleacă de la om spre poveste. Azi totul trebuie îmbrăcat în storytelling, chiar dacă n-ai conținut, pentru că totul e marfă.

Dumneavoastră sunteți și poetă sau, poate, mai ales poetă, publicată în volum, premiată încă de la debut. Care e povestea poetei Cristina Hermeziu? Cum s-a format ea, ce ambiții literare are?
Cristina Hermeziu: Dragă Andrei, întrebarea ta mă face să mă simt de-a dreptul un autor român în viață, ceea ce haha, nu e cazul. Dar legat de poezia pe care o scriu mi s-au întâmplat niște lucruri superbe, chiar suprarealiste. Scriu poezie din liceu, în facultate frecventam des cenaclul Junimea din Iași, am publicat prin reviste, etc. Poezia mi-a adus în studenție niște pantofi din piele Guban, (cu toc, o frumusețe!), primii cumpărați cu banii mei, fiindcă luasem un premiu la un concurs național de poezie la Târgoviște, unde nu cunoșteam pe nimeni dar participasem cu alte câteva sute de poeți nepublicați în volum. Am intrat după aceea în jurnalismul de televiziune, în pâine cum s-ar zice, și poezia lumii m-a înghițit cu totul, am făcut teren, reportaje și documentare la TVR Iași, am primit și acolo premii, mi-am proiectat cred inconștient nevoia de poezie pe ecran – cum Dumnezeu să nu vezi poezie într-un tren de clasa a doua, în anul de grație 2000, în care te urci cu o echipă de filmare după tine și culegi toate poveștile mărunte și spectaculoase ale oamenilor de acolo (cum pe vremea lui Ceaușescu tăiau porci, clandestin, etc, etc)? Așa că, între timp, poezia mea s-a adunat prin caiete, anonimă și încăpățînată, liberă și neglijentă. Și apoi viața te împinge înainte și fără poezie la vedere, nu-i așa? După strămutarea în Franța, poezia a revenit și m-a plesnit peste gură. Nu numai că ești pe o altă planetă unde înveți zilnic să respiri aerul nou, să-i descifrezi regulile, să pricepi cum funcționează oamenii ăștia de o curtoazie impecabilă și o schizofrenie pe măsură, dar se mai întâmplă ceva intens și cu limba ta. Pe teritoriu străin, raportul cu limba de origine se resemantizează. Se instalează o tensiune dureroasă și extrem de fertilă, bazată pe o absență: îți lipsesc cuvintele. Cu dublu sens. Îți lipsec cuvintele în noua limbă, îți lipsesc cuvintele limbii primare. Timpul nostru nu e elastic, peste zi vorbești într-o limbă sau în alta, în raporturile bazice. N-ai condiții să mai rostești vreodată spre exemplu cuvântul văzduh. La Paris nu există văzduh, la Paris cerul e opac, cade pe tine, te înmormântează de viu în cea mai frumoasă metropolă a lumii. Bineînțeles că o tensiune în limbă ascunde o tensiune ontologică. Cuvântul văzduh e interzis, ca și miriște, ca și rântaș (m-am întrebat zilele trecute, de când n-am mai folosit eu cuvântul rântaș?), și uite-așa cuvintele se umplu de ceva fosforescent, îți apar deodată fizic, ca și cum te-ai trezi cu un fulger globular în fața ochilor, și o superbă descărcare de energie, fulgurantă. Cred că poezia mi-a revenit în acest fel. Apoi editura Junimea și poetul Lucian Vasiliu mi-au publicat o plachetă de versuri, Parisul nu crede în lacrimi, în 2016. Nu s-a scris mai nimic despre, ce critic ar risca să scrie vreo cronică despre un poet întârziat, care vine în volum după 40 de ani, prudența e regula! (astea fiind spuse, la lansarea de la Iași, criticul Bogdan Crețu a decorticat cartea foarte fin și cu pertinență, a văzut în ea tema exilului – o durere anesteziată, cu peridurală, dar care e totuși acolo, și a văzut refuzul ostentației în fiecare poem minimal care ascunde o poveste. Îi mulțumesc nespus!) Am primit destule vorbe de bucurie, de la cititori, dar și de la critici și de la scriitori, care n-aveau nicio datorie în acest sens, eu fiind fizic departe de lumea literară din România. Depărtarea asta s-a dovedit însă relativă într-un mod de-a dreptul suprarealist, și numai poezia e capabilă de așa ceva! În 2017, în Franța fiind, într-o dimineață de mai m-am trezit cu un telefon de undeva din Gorj (!), o doamnă mă anunța că volumul Parisul nu crede în lacrimi a fost premiat la Festivalul internațional de literatură Tudor Arghezi, ediția a 37-a, și mă întreba unde să-mi trimită banii…! Nu știu cum a ajuns în competiție placheta mea, nu cunoșteam pe nimeni acolo, ca în studenție, la concursul de la Târgoviște… Chiar a fost o bucurie, le sunt recunoscătoare, îmi dai ocazia să o spun, n-am mai spus-o nicăieri. Se vede că timpul a făcut o buclă, eu însămi am făcut un ocol imens, dar până la urmă tot poezia a reînnodat lucrurile, m-a strâs de pe drumuri

Unde putem găsi cărțile?
Cristina Hermeziu: Pentru neieșeni, volumul Parisul nu crede în lacrimi, Junimea, 2016, nu se găsește nicăieri, nu există o distribuție națională. Suprarealist din nou, cineva din Germania a comandat o carte pe site-ul editurii, dar cum să trimiți o carte de versuri în străinătate, cu un cost al drumului de cinci ori mai mare decât al cărții în sine? Ca toată lumea mi-am cumpărat cărțile, am dăruit și eu în dreapta și în stânga câte un volum, și asta e tot. Dacă eventual cineva e curios să afle de ce Parisul nu crede în lacrimi, găsim noi o metodă să-i satisfacem această imensă curiozitate… 

Ce planuri de viitor? Ce mai publici?
Cristina Hermeziu: Poezia m-a ajuns din urmă « în exil”. Păi n-o să-mi refuz iubirea asta…matură (la 40 de ani și peste știm să iubim mai bine!). N-o să-mi refuz relația asta voluptoasă, acest raport deodată fabulos cu limba, limba care se resemantizează tocmai pentru că n-o folosești destul. Poezia mi-a revenit în bună măsură din revolta limbii latente. Mi-am adus din România în Franța toate cărțile de poezie din biblioteca de la Iași, când ajung în România îmi cumpăr cărți de poezie, autorii îmi trimit aici cărți. Aici, în Franța, i-am lăsat pe francezi perplecși când, la un seminar în cadrul postdoctoratului de la Universitatea Paris 2 Pantheon Assas, le-am expus profesorilor și studenților teoria genialului lingvist de origine română Eugeniu Coșeriu, de care habar n-aveau: se tot spune că limba standard ar fi norma, iar limbajul poetic e o deviere de la normă. Fals, spune Coșeriu, este invers! Ceea ce e considerat normă e o deviere, o restrângere și o diminuare a câmpului poetic care cuprinde toate virtualitățile de care e în stare limba. Poezia e cercul larg, norma e o amputare. În fiecare sâmbătă pun pe facebook un poem. E o erezie și e jubilatoriu în multe feluri. Prima erezie: poeții serioși nu scriu poezie pe fb (dar am citit poezii fabuloase pe fb!). Ei, tocmai de aceea! A doua erezie: nu pui poezie sâmbăta, sâmbăta nu e nimeni pe fb! Tocmai de aceea! Sâmbăta se trage cu aspiratorul, se pun rufe la spălat, se fac cumpărături, nu-ți stă mintea la poezie! Tocmai de aceea.  Jubilția cea mai mare e însă alta, una intimă: poezia pe care o scriu acum e despre timp și în timp, e hârtia de turnesol a timpului. Trece ziua de luni, trece marțea, trece miercurea, de joi încep să aud un sunet, o vibrație. Ca și cum săptămâna s-ar scurge printr-un flaut. Eu nu știu niciodată despre ce o să scriu în #carnetuldesâmbătă. Poezia se coagulează singură, independent, ignorându-mă complet. Pe vineri tensiunea devine cumva paroxistică, o tensiune de comunicare, în sensul de punere în expresie. Acesta e unul dintre frumoasele mistere în dar, ca cititor și ca receptor de poezie: poezia se comunică înainte de a se înțelege. Mi-au scris cititorii de fb și mi-au sugerat că ar vrea să vadă carnetul de sâmbătă între coperți de carte. O prietenă, scriitoare excelentă, care s-a afirmat spectaculos în ultimii ani – trăiește și ea la Paris, m-a pus cu spatele la zid: să public un al doilea volum, cu o selecție din #carnetuldesâmbătă și alte inedite. Să vedem.

Studii postodoctorale în Franța, doctorat în filologie în România – cum e viața unui om cu studii academice atât de înalte în mileniul acesta destul de nepăsător față de oamenii cu carte?
Cristina Hermeziu: Nu sunt decât un om în viața lui, cum spunea Nichita Stănescu. Uite, două exemple din cotidanul meu. Una e o amintire din primul meu an în Franța, în 2005. Studenții la master în comunicare de la universitatea pariziană unde eram cercetător au asistat la o întâlnire cu profesioniști din domeniul lor, jurnaliști, PR și alții, invitați pentru a le vorbi despre oportunitățile concrete de meserie. Jurnalistul de la France Televisions le-a spus în față, cu cinism: nici dacă sunteți geniali, n-aveți nicio șansă. Mediul e arhisaturat. Și se adresa unor specialiști în comunicare cu înalte studii, toți francezi. A doua scenă e de săptămâna trecută. M-am trezit la ora 5 dimineața, am făcut 80 de kilometri cu mașina, am tradus până la ora 16 din română în franceză, din franceză în română, am făcut apoi alți 100 de kilometri cu mașina și am ajuns la limită la masa rotundă unde trebuia să moderez o discuție literară cu scriitori, la un Salon de carte parizian. Ei, noaptea am avut de scris și un articol. Nu mă plâng. Dar celor pentru care Parisul e locul de pe pământ peste care strălucește bolta unui curcubeu, le-aș spune și că la Paris plouă mult.

Citește și: Sînziana Șipoș, poetă: Oricine este poet în unele momente chiar dacă își dă seama de asta sau nu

Literatura română – urmăriți, vă implicați, susțineți, promovați, v-am văzut la Salon du Livre de la Paris, mereu gata să moderați discuții, să impuneți civilitate, bun-gust. Cum stăm cu literatura română la zi? Luați în considerare că poate ne adresăm unor oameni care nu au citit neapărat autori români în ultimii ani, dar ar vrea să înceapă și nu știu de unde.
Cristina Hermeziu: O spun cu bucurie, sunt o persoană dependentă de literatură. Mi-am făcut o profesiune de credință din a scrie cronici în presa franceză (ActuaLitte) despre cărțile autorilor români, e felul meu de a afirma iată-i, ei – scriitorii, artiștii, creatorii – ei știu cel mai bine cine suntem, cum suntem și de ce suntem pe lume. În anul 2018 și 2019 am inițait Turneul traducătorilor prin 9 orașe ale Franței pentru a vorbi unui public neofit despre literatura română contemporană tradusă deja în franceză: Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, dar și Lucian Dan Teodorovici, Florina Iliș, Cătălin Pavel, Tatiana Țîbuleac, etc. Ce fac eu e o picătură într-un ocean, să fim serioși, într-un mediu concurențial cum e Franța literară, dar tocmai de aceea e ceva de făcut. Nu știu dacă literatura «se începe» de undeva, dacă există o rețetă pentru asta. Niște cărămizi de cuvinte, de valori, se pun cred foarte devreme. În liceu, pe vremea comunismului, – un liceu cu profil științific – am citit imens de mult și țin minte că m-am certat cu iubitul de atunci, el susținea că Rebreanu era cel mai mare prozator, eu susțineam că nimeni nu era mai mare decât Marin Preda. Știu că am iubit-o foarte tare pe Hortensia Papadat Bengescu, iar de poeți mă îndrăgosteam rând pe rând, citindu-i din scoarță în scoarță, Blaga, Stănescu, Labiș… Cu literatura română de azi stăm foarte bine. Se publică mult, și poezie și proză, și cred că e nevoie de această acumulare, de această masă critică pentru a se decanta teme și voci, pentru o străpungere la un moment dat, matură și vizibilă. 

Viitorul României. Vă mai preocupă viitorul țării noastre? Vă gândiți să vă întoarceți și dacă da, de ce?
Cristina Hermeziu: Da, și apăsat. Am votat la toate alegerile. În 2014, pentru alegerile prezidențiale, am stat la rând la Ambasada României de la Paris peste 10 ore, am scris și un reportaj, a fost o experiență umană, politică, fantastică. Oriunde fugi în lume, oricât de departe ajungi, vii de undeva. Am plecat în Franța și după 14 ani continuu să vin din România. N-am să-i înțeleg niciodată pe cei care strigă (un pic prea tare), eu plătesc impozite aici, în țara de adopție, România nu mă mai interesează. Eu cred că în țara lor de adopție, unde trebuie să meargă tot timpul pe sârmă, România le bântuie de fapt nopțile și sufletul: atunci când a început să dibuie ce e viața, sufletul ăsta rătăcitor a făcut-o mai întâi în limba română. România freamătă, haotic și schizofrenic, dar cred că are un potențial imens: de cîte ori ajung acolo, simt la oameni deopotrivă o mare lehamite și o extraordinară energie creativă. Habar n-am când și cum, dar cred că mă voi întoarce în România. Când mă dau jos din avion la Iași, pe colinele de la Ciric miroase a fum și a lumină, foarte, foarte înaltă. E văzduhul.   

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei mai tineri.
Cristina Hermeziu: Ups! Nu sunt un guru, Andrei Crăciun… De aceea o să-l chem lângă mine pe Fernando Pessoa. Citiți! Literatura e dovada că viața nu ajunge.

CITAT
Dacă vrei, poți să o mai numești presă, dar de fapt informația nu mai e decât un pretext, un suport oarecare pentru like-uri, pentru a contabiliza putere, o gestiune a capitalului de influență.
Cristina Hermeziu, scriitoare

comments icon 0 comments
97 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Vlad Brumaru, tânăr actor: “Cred cu tărie că se conturează o generație foarte bună de tineri care va avea un cuvânt foarte important de spus în lumea teatrului și a filmului”

-

Vlad Brumaru joacă în multe spectacole de teatru, dar și în seriale TV de succes. Care e treaba cu el? Andrei Crăciun Vlad Brumaru, actor. De unde vine Vlad și unde vrea el să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actorul de ... Mai mult »