Alina Marinescu are 30 de ani și spune povești prin intermediul desenelor ei. A ilustrat poeme, cărți pentru copii, articole de revistă, depresii și tabuuri sexuale. A expus și obiecte din papier-mâché în cadrul unei expoziții personale cu tema „Din dragoste. Fapte morale”. Între artist vizual și ilustratoare, ar spune că e cea din urmă. Oricum ar fi, e freelancer, adică are libertatea de a fi propriul ei șef. Însă, și mai important: face ce-i place.

În clasa a șaptea cineva, un profesor, i-a spus că are potențial. Într-a opta, și-a jucat singura carte ca viitor artist vizual și a dat admitere la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Mai târziu, după facultate, nu s-a angajat, ca tot omul, ci a intrat în „pâine” ca freelancer. O vreme, nu refuzat nicio comandă, deși uneori avea mustrări de conștiință și se gândea că nu e demn să faci tot ce-ți cere toată lumea, pentru bani. Picta pe pantofi, pe pereți, pe unde i se spunea.

Nu s-a descurajat și și-a dat seama că, dacă ceea ce face are legătură cu arta și o ajută să-și facă meseria, atunci e foarte bine. Rezultatul?

Alina Marinescu are 30 de ani și face ce-i place. Cam așa s-ar rezuma viața acestei tinere ilustratoare.

O să încep cu cea mai grea întrebare. Cine e Alina Marinescu până acum, la 30 de ani?

Mereu am zis despre mine că sunt artist vizual, pentru că termenul ăsta pare să–ți permită să te desfășori pe mai multe planuri, fără să te constrângă la un anumit mediu de expresie, ca ‘pictor’ sau ‘sculptor’. Dar, de vreo doi ani încoace, mi-am dat seama că sunt ilustratoare, de fapt, pentru că aproape tot ce fac eu, indiferent de tehnică, e figurativ și spune o poveste.

Cum ai ajuns să dai admitere, după clasa a opta, la Tonitza? Ai avut vreun mentor, artiști în familie sau doar îți plăcea să desenezi?

Mi-a plăcut dintotdeauna să desenez, a fost mereu singurul lucrul pe care l-aș fi putut face non-stop. Ai mei nu m-au luat în serios decât în clasa a șaptea, când la școala mea generală a venit un profesor tânăr de desen care mi-a zis că am o înclinație spre arte vizuale și că aș putea să merg la Tonitza. Era prima oară când auzeam de Tonitza și prima oară când cineva specializat îmi spunea că aș avea șanse să intru acolo, dacă muncesc mult.

Ai intrat apoi la UnArte. Te-a ajutat? Cât de importantă crezi că e școala în domeniul artei?

La UnArte la licență nu mi-a plăcut pentru că nu m-am potrivit deloc cu profesorul de atelier. Venisem cu altfel de energie din liceu, unde l-am avut ca profesor pe Iuri Isar, căruia îi datorez mare parte din ce știu. Facultatea a fost mai mult o perioadă de rătăcire, n-am înțeles nimic din ea.

Apoi, la master, l-am avut ca profesor pe Nicolae Alexi, care m-a ajutat să-mi regăsesc traiectoria. Pentru mine școala a fost foarte importantă. Când am dat admitere la liceu mi-am spus că, dacă nu intru, atunci nu mai are sens să încerc să merg spre arte vizuale, pentru că nu-i de mine. Deci pentru mine a fost importantă validarea asta la început de drum din partea unor oameni din domeniu. Oricât de exagerat ar suna, faptul că am intrat la arte mi-a schimbat viața.

Dar eu sunt subiectivă, pentru că am avut noroc să întâlnesc oamenii potriviți în școală. Nu cred că pentru toată lumea studiile într-un anumit domeniu sunt esențiale, am întâlnit oameni autodidacți care fac lucruri mult peste ce fac unii școliți în domeniu. Mai ales acum, când internetul te ajută să ajungi atât de ușor la tot ce te interesează.

Ce ai fi făcut dacă nu te-ai fi făcut ilustratoare?

Cred că mi-ar fi plăcut să salvez animale. Și, dacă nu aș fi făcut nici asta, cred că aș fi putut face ceva foarte plictisitor și repetitiv și abia aș fi așteptat să ajung acasă și să desenez.

De ce freelancer și nu angajat cu normă întreagă, la o editură sau o agenție de publicitate?

Eu am studiat grafica tradițională, adică în special desen-studiu, tehnici de gravură, ceva ce poate fi aplicat foarte ușor în viața de zi cu zi. Not!

Mă simțeam nepregătită să merg într-o agenție de publicitate, pentru că eu voiam să desenez și credeam că într-o agenție aș fi avut rar ocazia să desenez propriu-zis.

Am ascultat și de profesorii destul de tradiționaliști care mi-au zis să mă feresc de agențiile de publicitate, că o să-mi omoare creativitatea, că, odată intrată acolo, nu o să mai ies, ceea ce mi se pare stupid acum. Așa că mi-am zis că o să mă descurc pe cont propriu. Dacă ar fi să pot să o iau de la căpat, nu aș mai alege să merg pe freelance din prima. E mai greu să cunoști oameni și să arăți că exiști, dacă te izolezi imediat după facultate.

Ce înseamnă viața de freelancer în domeniul artistic? Trăiești cu frica zilei de mâine sau duci o viață boemă și fără griji?

Nu am avut mereu bani constant, dar am știut că, orice s-ar întâmpla, nu o să ajung pe drumuri. Ai mei m-au susținut cu casa și masa și așa am putut să mă mișc în ritmul meu. Nu e ușor să lucrezi freelance, trebuie să–ți negociezi contractele, să aștepți câteodată după clienți care amână să te plătească, să suprapui uneori trei proiecte și să lucrezi nopțile. Dar, dacă muncești și îți faci treaba cum trebuie, lucrurile merg din ce în ce mai bine și îți e greu să renunți la libertatea de a fi propriul tău șef.

Acum primești propuneri pentru a ilustra cărți pentru copii, articole de revistă, tonete de cafea și uneori expui lucrări în galerii de artă. Cum a fost începutul? Cum găseai de lucru când nu te știa nimeni?

După ce am terminat facultatea, îmi doream să expun în galerii și o perioadă chiar am făcut asta. În paralel, acceptam orice propunere de proiect care îmi aducea bani. Întotdeauna m-au găsit ceilalți, rar m-am dus eu spre ei. Cred că clienții cu care lucram și erau mulțumiți mă recomandau mai departe. Îmi făcusem și un portofoliu online și poate și asta a ajutat. Și nu refuzam nimic, pictam pe pantofi, pe căni, pe pereți acasă la oameni, daca cineva voia un portret, îl făceam, dacă voia o pânză de doi metri, o făceam și pe aia. La început mă gândeam că nu prea e demn să faci tot ce-ți cere toată lumea, pentru bani. Dar, după, mi-am dat seama că, dacă e art-related și dacă asta te ajută să te susții ca să faci în continuare ce-ți place ție, e foarte bine.

Faci parte dintr-un club. Clubul Ilustratorilor. Ce e el și de ce e important să faci parte dintr-o comunitate, ca artist?

Prezența în Clubul Ilustratorilor m-a ajutat pentru că nu aveam experiență cu ilustrația de carte și, dacă voiam să aflu sau să înțeleg ceva legat de asta, aveam pe cine să întreb.

Scopul unei comunități e ca membrii ei să se susțină reciproc, iar cei cu experiență din Club au fost mereu deschiși să împărtășească din ceea ce știu. Uneori se organizează întâlniri în care membrii care au publicat mai mult țin prezentări despre experiența lor de ilustratori, aduc cărți publicate și lucrări în original. E super util să le vezi parcursul, să îți dai seama că și profesioniștii se confruntă cu o groază de probleme.

Există desene pe teme intime pe care le păstrezi doar pentru tine și nu ai de gând să le expui vreodată?

Haha, am niste texte din caietele de schițe, dar de obicei le arăt după ce depășesc momentele respective, pentru că îmi dau seama că unele sunt cam patetice și nu vreau să se înțeleagă că ar fi un strigăt de ajutor sau că caut atenție. Plus că am învățat că e mai bine să aștept să treacă puțin timpul peste ele, ca să le pot privi obiectiv și să-mi dau seama dacă mai sunt valabile.

Care e ritualul tău atunci când desenezi?

În ultima vreme a trebuit să desenez pornind de la un text, așa că citesc textul, extrag niște cuvinte cheie, mă uit peste lucrări pe care le-am făcut deja și pe imagini frumoase gasite pe internet. Apoi mă mai gândesc, mai scriu și, încet-încet, îmi vin idei pe care încep să le schițez până se conturează ceva. Mă ajută foarte mult dacă sunt singură, m-am obișnuit să am liniște în jur când lucrez.

Cât de greu e să îți găsești stilul, ca artist? E ceva ce simți că trebuie să dobândești, există o presiune în breaslă din acest punct de vedere sau dimpotrivă, e o libertate totală de a căuta la infinit?

Mereu am crezut că stilul vine pe parcurs și că e greșit să-l cauți dinadins, e ceva care apare în timp ce îți urmărești preocupările. Dacă adopți unul care ți se pare interesant, e ușor să te plafonezi după o perioadă, pentru că-l epuizezi repede și ajunge să te constrangă, în loc să te ajute.

Apoi, când am ajuns să fiu interesată de lumea asta a ilustrației, am observat că, peste tot în lume, ilustratori foarte tineri aveau deja un stil bine definit cu care părea că se simt în largul lor. Și am început să-mi pun problema dacă eu am un stil deja și, dacă nu, cum să îl găsesc mai repede. Am avut complexul că ce fac nu e recognoscibil, că alerg în prea multe direcții, dar m-am mai calmat – și m-am bucurat – când mi-au zis mai mulți că, indiferent ce fac, mă recunosc ușor acolo.

Cred că stilul apare lucrând. Normal că tinzi să mergi într-o direcție sau alta, dar, cu cât lucrezi mai mult, cu atât depășești mai repede niște etape și, în felul ăsta, reușești să ajungi la tine.

Ce te face fericită?

Când îmi comand espresso cu lapte și miere și nu-mi zice niciun cunoscător de cafea că ar trebui să încerc să beau fără miere, bulionul cu ceapă lângă cartofii prăjiți, când cuiva îi place atât de mult o lucrare făcută de mine încât vrea să o cumpere și când îmi scriu necunoscuți sau oameni pe care îi admir, doar ca să îmi spună că le place ce fac.

Câți dintre colegii tăi de an de la Grafică au joburi în acest domeniu și câți s-au îndreptat spre altceva?

După cum am zis, am studiat grafica tradițională. Majoritatea colegilor s-au reprofilat, pentru că ceea ce am învățat propriu-zis nu se aplică în viața de după facultate, poate doar la noi în ateliere. Majoritatea colegilor mei fac acum graphic design, art direction, animație, ilustrație și câțiva expun în galerii.

Mai e loc pentru tineri artiști în țara asta? Ce sfat poți să le dai celor care ar vrea să urmeze acest drum, dar se simt descurajați?

Cred că e loc pentru toți, întotdeauna, mai ales pentru tineri. Chiar nu sunt în măsură să dau sfaturi, fiecare alege ce e mai bine pentru el, dar cred că de orice domeniu ar fi vorba, important e să–ți dorești, să fii pasionat, să–ți dai seama în ce direcție vrei să mergi și să perseverezi în direcția aia.

CITAT

Nu cred că pentru toată lumea studiile într-un anumit domeniu sunt esențiale, am întâlnit oameni autodidacți care fac lucruri mult peste ce fac unii școliți în domeniu.