Ileana Hapca este de trei ani membră AIESEC, cea mai mare și cunoscută organizație neguvernamentală pentru tineri (și condusă de tineri) din lume. De un an este chiar președinta organizației în Universitatea din București, funcție din care își propune să convingă cât mai mulți elevi și studenți din țară să dialogheze și să interacționeze cu tineri din alte locuri ale planetei.

de Ionuț Axinescu

„Ca viziune personală de viață, mă duc într-o zonă în care cred că trebuie să învățăm să ne iubim unii pe alții, să ne respectăm”, spune Ileana Hapca, originară din Vișeul de Sus, un orășel din județul Maramureș. În 2013, ea a absolvit Științe Politice la Cluj, după care s-a întors acasă, unde a început o afacere. Doar că nu era mulțumită de cum decurgeau lucrurile, așa că s-a mutat la București.

„Simțeam nevoia să aduc un impact în exteriorul meu”, explică Ileana, care s-a înscris la Facultatea de Sociologie, din cadrul Universității București. Odată cu mutarea în capitală, s-a alăturat și AIESEC România, mai întâi ca simplu membru, apoi ca vicepreședintă, iar acum ca lider al organizației din București.

Ce te-a determinat să te înscrii în AIESEC?
M-a atras viziunea lor, una care mi s-a părut în acord cu a mea. Mă refer la partea asta de dialog intercultural, cu care putem să rupem barierele dintre oameni și să facem o lume mai bună, cu pace. Principalul lucru care duce la conflicte e că nu înțelegem perspectiva celuilalt. Prin interacțiune culturală avem posibilitatea să diminuăm distanțele dintre oameni, dintre grupuri.

AIESEC este cunoscută pentru programele de voluntariat pentru tineri. Tu ai participat la vreunul?
Da. Am fost la două proiecte de voluntariat, ambele în vara anului 2017. Două luni petrecute în China, două în Turcia, iar experiențele au fost complet diferite. În China, am călătorit în opt orașe și am predat limba engleză unor elevi de liceu din apropiere de Shanghai. În Turcia am locuit în Istanbul, deși în acea perioadă se spunea că orașul e foarte periculos. Trebuia să lucrez cu persoane cu dizabilități, dar am făcut asta numai două săptămâni. În restul perioadei, m-am ocupat cu market research într-o companie turcească.

Cum a fost experiența în China?
Printre altele, am mers într-o zonă periculoasă a țării, aproape de granița cu Vietnam, unde rata criminalității e ridicată. Practic, acolo venea poliția în fiecare seară, ca să verifice dacă suntem în regulă. Altfel, la marginea orașelor locuiesc muncitorii săraci veniți de la sate, care muncesc și câte 18 ore pe zi. În condițiile astea, ei practic își abandonează copiii, lăsați să se descurce singuri, la voia întâmplării. Noi pe ei am încercat să-i ajutăm, mai ales prin jocuri interactive. Am vrut să-i facem să înțeleagă lucruri despre ei, să-și depășească condiția. E greu de făcut asta în China, pentru că acolo se pune accent deosebit pe clasa socială. Și e greu pentru chinezi să iasă din paradigma asta.

Ce te-a impresionat cel mai mult?
M-a uimit faptul că puștii, deși nu înțelegeau deloc engleză, erau interesați de interacțiune. Voiau să afle ce spunem și comunicau cu noi prin imagini și prin semne. O perspectivă mult diferită față de ce ne închipuiam noi. În schimb, la liceul de lângă Shanghai, lucrurile erau altfel. Era unul dintre cele mai bune licee din zonă, iar standardele erau ridicate. Am ajuns în timpul unui summer camp, dar care de fapt era extrem de obositor pentru elevi. Se trezeau la șase dimineața și aveau stingerea la 22:30. Învățau non-stop, până și în pauze.

O oră de predat în China

Cel mai greu a fost să-i învăț să se relaxeze, să acumuleze informații non-formal, nu neapărat stând cu ochii în cărți. Din perspectivă sociologică, am aflat că rata sinuciderilor din liceele Chinei este foarte mare, iar explicația ar fi volumul ridicat de studiu. Unii cedează pentru că-și spun că nu-s suficienți de pregătiți, când de fapt învață foarte bine. Problema asta e legată de stima de sine scăzută.

Spuneai că în Turcia a fost diferit. În ce sens?
Impactul a fost altul. Tocmai venisem din China, o țară foarte aglomerată, așa că am fost derutată să văd că traficul din Istanbul e chiar mai haotic. Apoi, am avut un șoc cultural pentru că toate semnele folosite de turci sunt diferite de cele de la noi. Până și autobuzul care oprește în stație semnalizează diferit. Pe de altă parte, m-a impresionat politețea și disponibilitatea la dialog ale oamenilor de acolo. În Turcia te simți bine, indiferent că ești străin sau localnic.

Cu ce ai rămas după cele două stagii de voluntariat?
Când am plecat, aveam multe întrebări, deși mai călătorisem prin lume. Ce face oamenii fericiți? Există diferențe între cum e să fii fericit în România și cum e să fii fericit în alte locuri? După nenumărate interacțiuni cu localnicii, am înțeles un lucru: la finalul zilei, cu toții avem același scop. Să facem cumva să fie mai bine, pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Atât de simple sunt lucrurile, peste tot în lume. Desigur, există particularități, dar esența e aceeași. Tocmai pentru că avem aceleași obiective cu toții, nu avem de ce să nu ne înțelegem unii cu alții.

În timpul perioadei de voluntariat cu persoane cu dizabilități, în Turcia

Care sunt responsabilitățile pe care le ai acum, ca președintă a AIESEC Universitatea București?
Responsabilitățile mele sunt pe trei planuri: lead, manage și represent. Concret, trebuie să coordonez oamenii de aici, să trasez direcția și strategia, precum și să reprezint organizația în exterior. În total, activitatea de la AIESEC îmi ocupă 40 de ore pe săptămână.

Cât de interesați sunt tinerii români să facă voluntariat?
Anual, în stagiile de voluntariat ale AIESEC România pleacă în jur de trei sute de tineri. Mai puțini decât străini care vin în țara noastră prin programele organizației. Ca o tendință, în ultimii trei ani, tot mai puțin studenți români se implică în programe de voluntariat, mai ales în orașele mari ale țării. De regulă, dacă timpul de muncă de care e nevoie depășește opt ore pe săptămână, nu se bagă. Din ce-mi dau seama, studenții de azi aleg alte oportunități, se îndreaptă spre piața muncii, unde simt că au mai multe beneficii. În ultima vreme, la proiectele de voluntariat avem mai mulți elevi de liceu decât studenți.

Mai nou, am pornit un program de Change Maker, prin care ne propunem să ajungem la 1% din populația României. Pe scurt, am gândit programe pentru diverse grupe de vârstă, de la grădiniță până la master, prin care să-i învățăm pe tineri valori și chestiuni de dezvoltare durabilă. Vrem să dezvoltăm lideri puternici.

În ce țări aleg să meargă tinerii voluntari români?
Trendul diferă de la un an la altul, pentru că periodic se schimbă și partenerii pe care noi îi avem. Concret, anul acesta cei mai mulți pleacă în Egipt, Maroc, Turcia, Italia și Grecia. Dar sunt și destule persoane interesate de locuri mai exotice, precum Kenya, Uganda sau Indonezia.

În Beijing, China

Cât de complicat e pentru un tânăr să se înscrie în programele AIESEC?
Nu e greu deloc. În primul rând, trebuie să intre pe site, să-și facă un cont și apoi o să fie contactat pentru un interviu. Dacă vrea să facă voluntariat, noi încercăm să identificăm atât nevoile lui, dar și impactul pe care vrea să îl aibă în țara în care pleacă. În funcție de asta, alegem destinația care i se potrivește. E bine de știut că doar cei care au împlinit 18 ani se califică pentru voluntariat. În schimb, pentru programele de internship plătit și de global talent, selecțiile sunt mai riguroase. Candidatul trece prin două sau trei interviuri, în funcție de companiile care fac selecția.

Pe lângă asta, există și alte modalități de implicare: prin proiectele locale. Spre exemplu, prin programul de local volunteer, te ocupi de străinii care vin la schimb de experiență în România, pe timpul verii. Prin cel de global host, poți să găzduiești pe cineva timp de șase săptămâni și să te bucuri astfel de o super experiență culturală.

Când se termină mandatul tău de președinte și ce planuri ai după aceea?
E un mandat de un an de zile, care se încheie în februarie. Apoi, vreau să plec iar în două stagii, la fel ca în 2017. Sigur o să mă duc într-un program de global talent în Japonia, pentru că oricum studiez limba japoneză, așa că mă va ajuta. A doua destinație aș vrea să fie Africa, însă deocamdată nu m-am gândit în ce țară.