Corina Șuteu și-a dedicat un sfert de secol specializării în management cultural și politici culturale publice. A lucrat 18 ani în străinătate (în Franța și Statele Unite ale Americii) și a fost opt luni (în 2016) ministru al Culturii. Acestea sunt lecțiile pe care le-a învățat.

Andrei Crăciun

Corina Șuteu – din ce trăiți dumneavoastră, scumpă doamnă? Vă câștigați pâinea cea de toate zilele în țara noastră sau mai mult cu străinătatea? Cum procedați?

Ha-ha, aceasta e întrebarea pe care o pune Andrei Șerban de obicei. Nu în legătură cu mine, ci în legătură cu cine i se pare neclar cum își câștigă existența. Îmi câștig pâinea cea de toate zilele și în străinătate și în țară, dar trebuie să spun că, spre surprinderea mea, după ce am fost ministru (n.r. – în guvernul technocrat din 2016), calitatea mea de expert independent a devenit mai slabă, nu mai puternică (cu toate că eu mi-am dedicat 25 de ani din viață specializării în management cultural și politici culturale). A fi ministru este văzut ca o funcție, nu ca o competență, și de aici rezultă faptul că începi să fii privit ca o persoană care a vrut, în primul rând, putere. Îmi amintesc de o discuție la New York, demult, între Vladimir Tismăneanu și Mihail Neamțu, în care MN îi spunea lui VT: “Și atunci, cum recuperăm puterea? “, iar Volo răspundea: “Eu credeam că noi tânjim să recuperăm știința, nu puterea…”. Apoi, s-a ridicat și a plecat supărat de la masă. Iata cum înțelegem dupa ce tânjește fiecare și cât de diferite pot să fie obiectivele unor oameni care cred, la un moment dat, că au lucruri fundamentale în comun. Dar ca să revin la întrebarea ta, încerc să recâștig teritoriul ‘științei’, fiindcă acela al puterii nu mă interesează. Nu e simplu.

Ați emigrat din România în anul 1995 pentru a vă reîntoarce după aproape douăzeci de ani – de ce ați plecat, de ce v-ați mai întors? V-ați luat și dumneavoastră cetățenia țărilor pe unde ați trăit și creat sau ați rămas cu a noastră, româneasca?

Eu am înțeles foarte târziu că ‘am emigrat’. Nu doream să plec din țară, dar știam că Ministerul Culturii voia să mă înlăture de la conducerea Theatrum Mundi, actualul Metropolis, fiindcă eram prea reformatoare și bătea primul vânt de restaurație, cu Mihai Ungheanu și Mircea Albulescu în posturile de la Minister în acel moment. Avusesem și ‘inițiativa celor 6’, în care îi reunisem pe Alexandru Dabija, Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc și George Constantin ca să schimbăm legea salarizării pentru actori și să o adaptăm calității prestației lor, nu vechimii…  etc. Era în 1993, ar fi fost extraordinar să se poată face atunci. După câteva întâlniri la minister – care se prefăcea că e deschis la această inițiativă – încet, încet am început să merg doar eu și Victor Rebengiuc, iar George Constantin mi-a spus cu mare drag și blândețe că el nu mai vine fiindcă nu crede că pot face ceva, că am inima mai mare decât mintea și că asta îmi va aduce multe suferințe. Eram foarte tânără și prea idealistă. Idealistă am ramas.

Vedeam plecarea mea ca pe o soluție la situația mea profesională și personală extrem de tensionată în acel moment. Divorțam, aveam un copil mic și părinții mei (intelectuali) aveau o situație economică foarte fragilă după revoluție.

Am lucrat și locuit în Franța 11 ani, apoi în America 7, nu mi-am luat altă cetățenie – am greșit, dar asta este!

De întors m-am întors tot din pricina amestecului de motive profesionale și personale. În 2012, ICR-ul condus de Horia-Roman Patpievici a fost destructurat, criza politică a fost foarte gravă și, alături de Patapievici, eu și directorul adjunct al ICR New York (Oana Radu), am fost singurele în rețeaua de directori care și-au dat demisia. 

Acasă aveam doi părinți foarte bolnavi, care s-au stins curând după întoarcerea mea și o situație familială gravată de boli grave, pe care nu le puteam confrunta decât fiind în România.

Oricum, întoarcerea era necesară, fiindcă plecasem cu multe uși lăsate în spate vraiște. Trebuia să le închid cumva. Dar în acești 18 ani în care am fost ‘expat’ am învățat enorm, am construit multe proiecte, am publicat, am predat, am trăit experiențe foarte privilegiate și am înțeles în cele două țări în care am trăit cât de greu se construiește un stat democratic și cât de fragilă e, de fapt, democrația.

MINISTERIATUL CA UN DUȘ DE GHEAȚĂ

Privind retrospectiv către anii în care ați făcut serviciu public (la ICR New York, ca ministru al Culturii etc.), cum e, doamnă, să faci serviciu public pentru carpato-danubiano-pontici? Ce a fost rău, ce a fost bine pe drumul străbătut? Merită? Cu poneiul ăla roz care a fost treaba? Dar cu Roșia Montană?

Multe întrebări – și toate grele. Serviciul public, în înțelegerea sa înaltă, e imposibil de făcut în România. El presupune respectarea unor valori și a unor principii etice care nu mai sunt respectate, ambianța generală în administrație este toxică, coruptă și politizată. 

La ICR -ul condus de echipa lui Horia-Roman Patapievici a fost o experiență extraordinară, legitimată de un mare intelectual, cu o gândire instituțională sistemică remarcabilă. Munca a fost intensă și extrem de dificilă, fiindcă meandrele administrației în România sunt obstacole ale cooperării culturale, nu facilitatori, dar cei șapte ani la ICRNY au născut, încurajat, promovat un număr impresionant de talente creative, de inițiative academice, de schimburi culturale în toate domeniile. Ceea ce a fost teribil este că toată această construcție durabilă, inteligentă, modernă s-a făcut praf într-un an, prin decize politică iresponsabilă. Ne-a costat foarte mult psihologic pe noi, cei care dedicasem imens acestei construcții reformatoare, și dădusem o voce României în schimburile culturale internaționale.

Dar eu făceam acest serviciu public la New York, nu simțeam presiunea națională. Venisem direct din Franța și idealizam ceea ce era acasă, fiindcă așa se întâmplă când emigrezi, ești nostalgic, și dorul de casă – adică de ceea ce știi din copilărie – ia locul obiectivității.

Poneiul Roz, o campanie montată de la un capăt la altul împotriva importanței pe care o câștiga filozofia de cooperare promovată de ICR sub patronajul echipei Patapievici, a avut un efect extrem de negativ la nivelul mărcii toxice care a fost pusă asupra lui Horia, a lui Cristi Neagoe, a mea, dar, așa cum am mai spus, a deprăfuit ICR-ul, pe care tânara generație de creatori a început să îl vadă ca pe o instituție modernă, deschisă, diferită de îngustimea de viziune a altor instituții de stat. Ceea ce a rămas din acea perioada este însa nevăzut. Construcția cu sens, reformatoare institutional, s-a distrus. A fost un preț foarte mare.

De altfel, când Dacian Cioloș mi-a propus să fiu Ministru al culturii, înainte de a-l numi pe Vlad Alexandrescu, eu l-am întrebat dacă nu crede că trecutul meu cu Poneiul (n.r. – o campanie de presă de denigrare, susținută în principal de Antena 3, a ICR și a ICR New York în special, având la bază faptul că în sediul Institutului a existat o operă de artă aparte – un ponei roz care avea gravat pe el o zvastică) nu e o problemă și l-am sfătuit să pună întrebări în legatură cu asta. A fost surprins, el nu cunoștea povestea, așa încât mi-a spus către seară că da, am dreptate, asta va fi o problemă, așa încât îmi propune să colaborăm altfel, eventual. Până la urmă, felul în care a plecat Alexandrescu din guvern a făcut ca povestea mea cu Poneiul Roz să pară nesemnificativă, așa încât m-a numit.

Dar când am fost ministru a fost diferit. Am constatat în primul rând adevăratul abis în care se scufundase administrația culturală centrală. Cel puțin două dintre proiectele regionale majore (în Europa Centrală și de Sud Est) pe care le co-fondasem cu parteneri din Amsterdam în anii dinaintea plecării în SUA (Policies for Culture și cartea Arts, Politics and Change) mă aduseseră în contact frecvent cu Ministerul Culturii din România, care avea la nivelul resursei umane și al recunoașterii guvernamentale cu totul altă pondere în anii 2000-2006. Lucrurile azi sunt foarte grav degradate și la asta s-a adăugat faptul că am urmat unui ministru care, asemeni unui piroman, a aprins multe focuri fără să se gândească cine și cum le va stinge. Reforma (profund necesară în domeniul cultural) nu se face așa cum o făcea el. 

Multe iluzii, dacă nu toate, mi s-au irosit în anul petrecut la Minister. Specializarea mea în politici culturale publice nu putea fi pusă în aplicare decât sumar în cele opt luni în care am fost în funcție, multe alegeri au fost extrem de grele, campania pentru Cumințenia pământului a luat multe resurse și energie, a fost un dezechilibru major între asteptările celor care mă cunoșteau și ceea ce, obiectiv, putea să fie realizat în acele luni. 

A fost un duș de gheață și, pentru mine, o încheiere foarte dureroasă de ciclu profesional. Aproape toate relațiile mele s-au reașezat cu acel prilej. Dar, în timp, asemenea așezări smulg straturile de ipocrizie și de proiecții în care ne scăldăm, din păcate.

Poți efectua terapii mai blânde…

Roșia Montană: da!, un mare da!

Sunt, până azi, împăcată că am avut acel moment de curaj și de inspirație ca să depun dosarul (n.r. – în ultima oră din ultima zi de mandat ca ministru al Culturii, Corina Șuteu a depus cererea de includere a localității Roșiei Montana în patrimoniul UNESCO, fapt care ar opri, de facto, orice exploatare minieră în zonă – ulterior, statul român, prin reprezentanții săi, a făcut tot posibilul pentru a sabota includerea Roșiei Montana în patrimoniul UNESCO).

Ce planuri, proiecte de viitor mai are Corina Șuteu?
Să traiesc! Și să îmi redefinesc universul uman și profesional în care mă simt bine.

Vă știu atentă la noua scenă de artiști din țara noastră – la cine să 

ne uităm, dacă am vrea să ne uităm la scena noastră culturală? Pe cine ne recomandați și de ce?

Am să fac doar câteva recomandări imediate, așa cum îmi vin în minte, ca să nu pară ca sintetizez aici vreo fotografie cu titlu de validare.

Pentru dans contemporan: Arcadie Rusu și Ioana Marchidan – ceea ce fac la Linotip este original, constant provocator, reflectă multă sensibititate și o abordare estetică extrem de personală.

                               Corina Suteu, mereu înconjurată de artiști

Pentru film: Ivana Mladenovic – are o capacitate remarcabilă de a face radiografia dureroasă a straturilor societății, e un cineast viu, care promite tocmai prin imperfecțiunile construcției filmice – conținutul e prim-planul, mereu. 

Artă contemporană: Lea Razovsky, Larisa Cruțeanu, două sensibiltăți foarte diferite, cu o capacitate de conceptualizare care surprinde de fiecare dată și îmbină rafinament estetic și simplitate formală.

Literatură: Tatiana Țîbuleac și Andrei Crăciun, firește – nu scriu despre scriitori, e riscant, îi recomand, doar.

Sweet Damage Crew – un grup de urban artiști extraordinar, foarte puternic, artiști cu o estetică și modalitate artistică profund complementară.

Nicoleta Lefter: mereu în căutarea altor terenuri de interacțiune artistică, de explorare inteligentă, de intersecție între arte.

Dar aș mai putea continua mult. E un exercițiu frustrant, sunt zeci de nuanțe pentru care intuiești că cineva are un potențial real în creație și, de asemenea, îi ratezi pe cei pe care nu i-ai văzut, citit, ascultat.

CUM MAI POATE FI SALVATĂ CULTURA

Cetățenii văd acum că se tot vaită oameni care trudesc în câmpul culturii, că e sistemul subfinanțat și prost gestionat etc. – ce se poate face? Se mai poate face ceva? Sau, gata, sistemul e metastazat? Explicați-ne ca pe înțelesul tuturor unde ne aflăm și mai ales ce e de făcut?

Sistemul este, da, subfinanțat, prost administrat și, din păcate, metastazat. Ceea ce ar fi important de spus este că, pentru a putea face cu adevărat ceva, pentru următoarele guverne, cultura ar trebui să redevină o preocupare efectivă, altfel reformarea realistă a sistemului va fi imposibilă. De asemenea, va trebui clarificat la nivel politic dacă vrem să avem o cultură care încurajează doar formele tradiționale și marile manifestări, sau încurajează emergența, viitorul patrimoniu imaterial, dacă relegitimăm prin salarii și beneficii pe intelectuali și pe artiști sau îi tratăm în continuare ca pe categorii sociale volatile și secundare. Va trebui corelat raportul dintre școlile care produc artiști și necesitățile pieței. E un șantier vast, complex, profund necesar, care va cere în primul rând o viziune coerentă și modernă, dar care va cere și competențe specifice, de natură juridică și administrativă, dar și de natură digitală, care să se pună în slujba acestei viziuni. Va trebui abordată mult mai responsabil și mai pragmatic chestiunea patrimoniului și clarificată relația între finanțe, justitie, Ministerul Muncii și cultură, deoarece criteriile aplicate altor arii ale existenței sociale (industrie, trasnporturi, energie) nu pot fi aplicate culturii.

Dar într-o societate care trăiește tot mai mult în social media, în imediat, în entertainment și zgomot existențial, cultura cu majusculă nu pare o prioritate, fiindcă ea poate să educe simțul critic, să deschidă orizonturi, să împiedice standardizarea care se produce acum rapid și agresiv în societatea globală. Mă tem că acest război se pierde sau se câștigă la alte niveluri, nu doar la nivel național. De aceea eu am creat o Insulă, “Insula 42”, fiindcă numai pe mici insule vom mai putea discuta cu adevărat despre ceea ce contează. Restul lumii va fi îngropat în fast food cultural. Big Data a câștigat deja asupra politicilor culturale, mă tem. De aceea insulele sunt esențiale. 

Așa cum e esențial și nivelul local, cred că de acolo poate să vină adevărata reformulare a politicilor în cultură. 

Ce i-ați spune dumneavoastră astăzi Corinei Șuteu de acum douăzeci și cinci de ani? Și ce credeți că v-ar spune îndărăt?

I-aș spune să aibă mai multă răbdare și să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Mi-ar răspunde că știe ea mai bine…

 

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu?

Să nu fiți sentimentali în muncă și formali în sentimente, uitați-vă la ce fac oamenii, nu la ceea ce spun, gândiți-vă întotdeauna la consecințe. Cam atât.

 

CITAT
Într-o societate care trăiește tot mai mult în social media, în imediat, în entertainment și zgomot existențial, cultura cu majusculă nu pare o prioritate, fiindcă ea poate să educe simțul critic, să deschidă orizonturi, să împiedice standardizarea care se produce acum rapid și agresiv în societatea globală.
Corina Șuteu, specialistă în politici culturale